Albinele si intelepciunea - John Penberthy, carte

Cuprins
Prefață
Capitolul unu
Capitolul doi
Capitolul trei
Capitolul patru
Capitolul cinci
Capitolul șase
Capitolul șapte
Capitolul opt
Capitolul nouă
Capitolul zece

Buzz decolă fericit din stup şi ateriză apoi pe o rămurică de plop, ca să-şi recapete liniştea. Era ceva în neregulă cu el? De ce nu putea să trăiască mulţumit în toată vremea, ca celelalte albine? Dar apoi: de ce oare nu puteau acestea să înţeleagă că mai era şi altceva pe lume, în afară de construirea stupului şi creşterea progeniturilor?

Buzz ştia că era un muncitor la fel de bun ca oricare altul din colonie. Cu toate acestea, ceva îi micşora astăzi performanţa.

Avea deja reputaţia unui excentric datorită întrebărilor ciudate pe care şi le punea, şi iată că acum se pricopsise şi cu reputaţia de leneş şi incompetent deopotrivă!

De pe rămurica lui, aruncă o privire care îmbrăţişă poiana, valea şi munţii din fundal. Da, ştia că aceasta era singura poiană din vale, destul de mică de altfel. Ştia, de asemenea, că întreaga colonie era dependentă de trifoiul şi de florile care creşteau aici. Şi mai ştia că neamul lui se afla într-o continuă competiţie cu bondarii, păsările colibri şi fluturii în ceea ce priveşte accesul la resursele limitate de nectar şi polen. A auzit-o pe regina lui spunând nu o dată, ci de o mie de ori: „Lucrători, nu dispunem decât de această poiană micuţă pentru a ne asigura cele necesare traiului. Haideţi să muncim din răsputeri astăzi, ca să ne umplem fagurele!” Dar imediat ce fagurele era umplut, se trecea imediat la altul. Era o muncă fără sfârşit.

Cu toate că truda şi sâcâiala zilnică îl obosiseră cumplit, ceea ce îl supăra pe Buzz cel mai tare era totuşi altceva: simţise o frică subtilă făcându-şi loc în colonie. Era asemeni unei forţe mute, dar deosebit de puternice, care părea că se hrăneşte cu vlaga lucrătorilor. Deşi se aflau într-o vale bogată, ei trăiau de parcă îi pândea pericolul iminent de a muri de foame. În sinea lui, Buzz nu putea să ia în serios o asemenea ameninţare: vor trăi şi ei ca oricare alte fiinţe, ca furnicile sau ca omizile de pildă.

De ce trebuia oare toată lumea să-şi facă atâtea griji pentru ziua de mâine, de ce nu puteau să fiinţeze în pace, să se limiteze la un număr rezonabil de guri de hrănit şi să-şi ofere din când în când câte un moment de relaxare, în care să guste un pic din bucuria vieţii?

....

„Buzz, mi se pare mie sau tu îți închipui că dacă te vei gândi destul de mult timp și cu destul de multă intensitate vei reuși să înțelegi totul cu mintea?”

„Ei bine, da, așa îmi închipui”, îi răspunse Buzz bătând în retragere.

„A gândi este cu siguranță o parte a înțelegerii”, spuse Bert, „dar în nici un caz toată înțelegerea. Există în tine un nivel mai înalt, care poate controla inclusiv mintea gânditoare. Poți ajunge la acel nivel prin intermediul observației și al experienței. Mintea este un slujitor minunat, dar un stăpân groaznic.”
„Faptul că știi că ești amorțit constituie un uriaș pas înainte. Cele mai multe albine trăiesc întreaga viață fără să conștientizeze vreodată că în viața lor ar fi ceva amorțit. Iar a dori să faci ceva pentru a transforma această stare de lucruri, constituie un al doilea pas, deosebit de important.”

„Deci am făcut deja doi pași înainte”, concluzionă Buzz abătut. „Încotro să merg de aici?”

„Practică atenția profundă. Urmărește să vezi sacrul în tot.”

Practică, se gândi Buzz. Adică și mai multă muncă, și mai mult efort.

„Perseverează, Buzz”, spuse Bert. „Acordă timp acestor lucruri. Ceea ce ți-am dezvăluit astăzi se referă la un mod de viață, nu este ceva ce poate fi realizat într-o după-amiază. Totul este divin – tu, eu, Bobby, acest bolovan, această poiană – chiar și Boris.”