Amintiri din rai - Wayne W. Dyer, Dee Garnes, carte

Introducere de dr. Wayne W. Dyer ix

Introducere de Dee Garnes xiii

 

Capitolul 1 Amintiri din rai 1

Capitolul 2 Amintiri din vieţile anterioare 37

Capitolul 3 Amintiri referitoare la alegerea părinţilor 67

Capitolul 4 Amintiri referitoare la reîncarnarea membrilor de familie şi la inversarea rolurilor 101

Capitolul 5 Amintiri referitoare la conexiunile spirituale cu Sursa noastră 125

Capitolul 6 Înţelepciunea mistică şi premonitorie 151

Capitolul 7 Prieteni invizibili şi apariţii spirituale 179

Capitolul 8 Poveşti despre îngeri 211

 

Cuvânt de încheiere 233

Despre autori 235

 

Capitolul 4

Amintiri referitoare la reîncarnarea membrilor de familie şi la inversarea rolurilor

Subiectul reîncarnării în aceeaşi familie de-a lungul mai multor generaţii este un numitor comun în răspunsurile pe care le-am primit de la oamenii din întreaga lume. Se pare că cei mici au amintiri distincte referitoare la vieţile anterioare trăite alături de alte persoane din actuala lor familie. Această idee a „întoarcerii în aceeaşi familie” demonstrează cât de personal este procesul reîncarnării, care face ca probleme emoţionale şi relaţionale să se perpetueze de la o viaţă la alta. De fapt, această idee a reîncarnării în cadrul aceleiaşi familii este atât de persistentă în literatura referitoare la vieţile anterioare că a fost scrisă o carte întreagă pe această temă: Întoarcerea din rai, de Carol Bowman, care prezintă mii de exemple ale acestui fenomen.

Există foarte multe exemple de suflete care încearcă să îşi corecteze greşelile făcute faţă de membrii familiei prin reîncarnarea în cadrul aceleiaşi familii, de data aceasta sub formă de copii. Eu numesc acest fenomen „inversarea rolurilor”, şi capitolul de faţă prezintă numeroase astfel de ilustraţii. Împreună cu Dee, am primit sute de poveşti în care copiii le spun părinţilor uluiţi: „Cândva am fost mama ta, acum tu eşti a mea” sau „Îţi mai aminteşti când tu erai copil şi eu te hrăneam?” Astfel de afirmaţii, rostite cu toată seriozitatea de copii, trezesc reacţii incredule din partea adulţilor mai bătrâni şi mai „înţelepţi”. Cel mai adesea, copiii fac astfel de afirmaţii fără să încerce să le demonstreze sau să îşi convingă părinţii că teoria reîncarnării este corectă. Ei nu fac decât să îşi exprime adevărul pe care îl cunosc.

Unii oameni îşi amintesc ce visează, iar alţii nu. Într-o manieră similară, unii oameni îşi amintesc vieţile anterioare, iar alţii nu. Un copil născut într-o familie poate fi sufletul unei persoanei dragi care a decedat, şi se pare că există foarte multe dovezi care susţin această teorie. În acest capitol vei întâlni foarte multe dovezi anecdotice care ţi-ar putea deschide mintea în faţa acestei posibilităţi.

De bună seamă, asta nu înseamnă că orice copil care se naşte într-o familie este automat un strămoş reîncarnat. După examinarea unui număr foarte mare de dovezi, multe dintre ele oferite de cercetători credibili care au studiat în profunzime acest subiect, personal mi-am deschis mintea în faţa acestei realităţi. Nici eu, nici Dee, nu pretindem că înţelegem de ce optează sufletele pentru a se reîncarna în sânul aceloraşi familii de-a lungul mai multor generaţii, dar există suficienţi oameni pe această planetă care descriu astfel de relatări pentru a te încuraja să îţi priveşti copiii şi să te întrebi cine au fost ei înainte de a intra în familia ta. Cine ştie? S-ar putea ca bebeluşul pe care îl strângi la piept şi îl alăptezi să fie chiar bunicul tău. Nu ţi se pare acesta un gând delicios?

*

Am un fiu de patru ani pe nume Noah. Noah nu şi-a cunoscut niciodată bunicul (pe tatăl meu), care a decedat în anul 2002. Acum un an, am petrecut o după-amiază împreună cu el. La un moment dat, în timp ce urcam scările împreună, s-a întors către mine şi mi-a spus:

- Ştii, tati, când erai de vârsta mea, eu am fost tatăl tău!

Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: „Oare chiar ar putea fi reîncarnarea tatălui meu?”

- De unde ştii? l-am întrebat.

- Ştiu, s-a limitat el să îmi răspundă, după care şi-a văzut de joacă.

- Didier Brun

Dubai, Emiratele Arabe Unite

*

Mama mea a rămas însărcinată, dar a pierdut copilul, o fetiţă pe care dorea să o numească Nicole. Doi ani mai târziu, am rămas la rândul meu însărcinată, şi am decis să îmi numesc fetiţa Nicole. Am discutat cu mama posibilitatea ca sufletul fetiţei mele să fie acelaşi care a încercat să coboare pe pământ prin intermediul ei.

Când Nicole avea cinci ani, ea mi-a spus:

- Mami, înainte de a veni în burtica ta, am fost în burtica lui buni.

Am izbucnit în lacrimi şi am sunat-o imediat pe mama, ca să îi spun ce mi-a transmis Nicole. Replica ei a fost confirmarea pe care o aşteptam.

- Jody Struck Amsberry

*

Când nepoata mea Elise avea doi ani, i-am spus că îmi aducea aminte de propria mea bunică, care m-a crescut şi care a murit în urmă cu 50 de ani. Elise mi-a răspuns imediat:

- Ştiu, căci eu sunt chiar ea.

Fiind atât de mică, nu avea cum să glumească sau să mă ia peste picior… Pur şi simplu afirma adevărul pe care îl cunoştea. Afirmaţia ei m-a cutremurat. Nu am să o uit niciodată.

- Jacqueline Jewett

Santa Rosa, California

*

Am descris această istorie în cartea mea, Respiraţia unui copil. Îmi amintesc că aveam doi ani şi luam prânzul împreună cu mama, când m-am uitat la ea şi am simţit până în profunzimile sufletului ceea ce i-am spus: „Cândva eu am fost mama ta. Acum tu eşti a mea”. Nu am uitat niciodată aceste cuvinte, dar le-am păstrat pentru mine.

Peste ani, propria mea fiică mi-a spus într-o după-amiază: „Cândva eu am fost mama ta. Acum tu eşti a mea”. A fost un moment cutremurător, iar sentimentul pe care l-am avut în copilărie mi s-a confirmat din nou. Într-o altă viaţă am jucat roluri inversate.

- Donna Rinelli

Edgewater, Florida

*

Nepotul meu, Louis-David, avea patru sau cinci ani când a început să evoce amintiri despre tatăl meu, pe care nu l-a cunoscut niciodată, zâmbindu-mi cu un licăr special în ochi atunci când făcea lucruri similare pe care le făcuse tata. Într-o zi mi-a spus: „Îmi amintesc că am fost el. Îmi amintesc de tine”. La acea vreme nu existau filme sau chiar poze vechi. Vorbeam de multe ori cu el despre bunica, dar niciodată despre bunicul.

Chiar dacă nu deţin dovezi referitoare la vieţile anterioare, continui şi astăzi să mă întreb care este adevărul. Tata a luptat în război, iar acest lucru l-a distrus. Louis s-a născut cu platfus. Presupun că dacă este într-adevăr reîncarnarea tatălui meu, nu mai doreşte să poată fi înrolat vreodată. Tata avea un braţ puţin îndoit la cot (nu am ştiut niciodată de ce). Louis şi-a rupt braţul, care i se mişcă acum la fel cum i se mişca lui tata. Există multe alte lucruri mărunte care îmi amintesc de tata. Nu vreau să spun că sunt absolut convins că Louis este reîncarnarea tatălui meu, dar nu pot să nu remarc unele asemănări izbitoare.

- Sylvie Perras

Laval, Quebec, Canada

*

Am patru copii, dar nu m-am trezit în plan spiritual decât după naşterea celui mai mic dintre ei, Raphael. Mi-aş fi dorit să fi fost mai lucidă şi cu ceilalţi trei. Cine ştie câte lucruri interesante am ratat din cauza incapacităţii mele de a le asculta.

Într-o seară, pe când Raphael avea doi ani, îi citeam o poveste în pat, când mi-a spus din senin:

- Îţi mai aminteşti când aveam cealaltă mămică?

Slavă cerului că îl văzusem recent pe Brian Weiss la emisiunea lui Oprah, aşa că nu am rămas complet şocată! I-am răspuns:

- Nu, nu îmi mai amintesc. Ce altceva îţi mai aduci aminte?

- Nu ştiu. Dar îţi mai aminteşti perioada în care eu am fost mama ta şi tu copilul meu?

Parcă m-a lovit în moalele capului. Mi se părea incredibil!

- Nu, i-am răspuns, dar mi-aş dori să îmi aduc aminte. A fost bine atunci?

- Da, dar îmi place mai mult acum.

A fost unul din cele mai uimitoare momente din viaţa mea.

- Colette Longin

Great Falls, Montana

*

Într-o zi, când fiica mea Rebecca avea trei ani, ne jucam împreună în camera ei când ea m-a întrebat:

- Îţi mai aminteşti când eram mămica ta?

- Nu. Povesteşte-mi tu, i-am răspuns, în timp ce mi se făcuse pielea de găină.

- Nu am fost foarte bună cu tine. Îţi aminteşti?

- Nu, nu-mi mai amintesc.

- Mă rog, mă bucur că tu eşti mama mea acum.

La ora actuală Rebecca are 13 ani şi nu îşi mai aminteşte de acest schimb de cuvinte. Mi-aş fi dorit să ştiu ce pot face pentru a o ajuta să păstreze aceste amintiri.

- Susan Koening

Centereach, New York

*

Când nepoata mea avea trei ani, am întrebat-o dacă am mai fost vreodată împreună înainte ca ea să vină aici.

- Da, mi-a răspuns ea. Eu am fost mămica ta!

M-au trecut fiorii, şi am simţit că acest lucru era adevărat.

- Teresa Jackson

New Gloucester, Maine

*

Cu ani în urmă, când fiica mea nu împlinise încă trei ani, lucram într-un schimb de noapte ca infirmieră şi îmi petreceam zilele moţăind pe o canapea „ca să o ţin sub observaţie”. Era foarte grijulie cu mine şi mă mângâia pe cap atunci când aţipeam. Într-o zi, după ce mi-a dat câteva ghionturi ca să mă trezesc, mi-a spus (şi nu o să uit niciodată ce mi-a spus atunci):

- Nu-ţi mai aminteşti? Cândva eu eram mămica ta.

Această replică m-a trezit de tot! Cred că arătam foarte surprinsă, căci mi-a repetat de mai multe ori acelaşi lucru. I-am povestit ce s-a întâmplat soţului meu, şi am rămas amândoi cu convingerea că s-ar putea ca fetiţa noastră să fi păstrat amintiri din acea perioadă intermediară. Pe măsură ce au trecut anii, am întrebat-o adeseori dacă îşi mai aminteşte ce mi-a spus, şi, desigur, când a crescut mai mare, a început să îmi răspundă râzând:

- Da, îmi amintesc, şi ai grijă să nu uiţi acest lucru!

- Suzanne Robinson

Seminole, Florida

*

La vârsta de doi ani, fiul meu mi-a spus:

- Eu sunt şi tatăl tău, şi fiul tău.

S-a născut exact în ziua în care a murit tata.

- Hans Groenland

*

Odată, când fiica mea avea trei sau patru ani, s-a simţit foarte frustrată când am certat-o. Şi-a pus mâinile în şolduri, s-a uitat drept în ochii mei şi mi-a spus:

- Ei bine! Lucrurile nu mergeau aşa când erau eu mama ta!

După care a continuat să se joace, iar eu am rămas şocată. Ar fi putut fi doar un comentariu oarecare, dar autoritatea calmă cu care mi l-a spus m-a cam lăsat interzisă.

- Dy Cymraes

Westminster, Maryland

*

Nepoata mea Ellie a încercat în mod serios să îmi atragă atenţia asupra fostei sale identităţi încă de când avea nouă luni. Ea îmi aducea tot timpul o icoană cu Fecioara Maria cu Pruncul Iisus care i-a aparţinut bunicii mele, lucru care mi s-a părut extrem de ciudat din partea unui bebeluş care abia învăţa să se meargă în patru labe, interesat doar de jucării! Apoi a dorit să o ia acasă, aşa că i-am dat-o.

Când Ellie avea un an, se afla în camera de joacă de jos, iar din cele 27 de cărţi aflate acolo, a ales-o exact pe cea pe care mi-a dat-o bunica, intitulată Copiii chinezi de lângă noi, de Pearl Buck. Nici măcar nu mai ştiam că mai aveam această carte! Câteva luni mai târziu, ea a ales cartea Acum suntem şase, de A.A. Milne, dintr-un vraf de 30 de cărţi de pe raftul sorii sale mai mari. Şi această carte mi-a fost dată de aceeaşi bunică! Sora ei i-a spus că nu o putea avea, întrucât era foarte veche. Ellie i-a răspuns imediat: „A mea!”, după care a alergat cu ea sub braţ, ca şi cum ar fi ţinut o minge de fotbal. Nu am reuşit nici unul să o facem să îi dea drumul.

În acel moment mi-am dat seama că acea carte chiar era a ei, întrucât sufletul nepoatei mele era cel al bunicii mele favorite, care s-a întors pentru un nou ciclu al vieţii! I-am spus lui Ellie că am înţeles în sfârşit acest lucru, iar ea mi-a zâmbit uşurată. La 20 de luni, nu îmi spune Buni, la fel ca ceilalţi nepoţi, ci Becky, căci bunica obişnuia să mă numească „Becky the Specky[1]”. Lucrul care mă încântă cel mai tare este că îi pot cânta lui Ellie toate cântecele ei favorite de altădată, iar când i le cânt pe cele de pe coloana sonoră a filmului Hans Christian Andersen, este în al nouălea cer.

Povestea poate părea ciudată, dar adevărul este că sunt fericită să pot fi din nou cu bunica în această relaţie nouă şi inedită, aşa că mă simt extrem de împăcată.

- Dr. Becky Brittain

St. Louis, Missouri

*

Odată, fiul meu avea doi ani şi se juca cu jucăriile sale. Subit, s-a oprit şi mi-a spus pe un ton foarte prozaic:

- Îţi mai aminteşti când erai copil şi eu te hrăneam?

S-a născut la un an după moartea bunicului meu. Într-o zi, când avea cinci ani, m-a întrebat:

- Ce zi e azi?

- Joi, i-am răspuns.

- Nu, ce dată e azi?

Era onomastica bunicului meu.

- Stacey Knight-Griffith

Rochester, Illinois

*

În urmă cu ceva timp, am cunoscut o doctoriţă (o să îi spun generic „Mary”) care mi-a relatat o poveste foarte interesantă. Primul născut al lui Mary, o fetiţă, a murit înainte de a împlini un an. Mary obişnuia să îi cânte un cântec de leagăn care îi plăcea foarte mult bebeluşului. După moartea neaşteptată a acestuia, ea nu l-a mai cântat niciodată. După şapte ani, Mary a născut o altă fetiţă. La patru ani, aceasta a început să cânte singură cântecul de leagăn. Mary a încremenit şi a întrebat-o de unde ştia cântecul.

- Mami, mi-l cântai foarte des mai demult, i-a răspuns copilul.

După acest incident, Mary a început să creadă în reîncarnare şi în faptul că sufletele care se nasc pe pământ îşi aleg singure părinţii.

- Anna Kiely

Victoria, Australia

*

Fiica mea mai mare, Shea, mi-a spus odată un lucru interesant, când avea trei ani:

- Mami, îţi mai aduci aminte când eu eram mama ta şi tu copilul meu?

Uau! Am păstrat tăcerea un minut întreg, după care i-am răspuns:

- Hm… Nu, puiule, nu-mi mai aduc aminte.

- Alicia Booth

Grand Blanc, Michigan

*

Fiul meu avea doi ani când mi-a spus că a fost cândva tatăl meu. Mi-a spus acest lucru în două ocazii separate.

- Louise Pardi Mazza

New Hartford, New York

*

Odată, când nepotul meu Jake avea patru ani, iar celălalt nepot, Noah, avea doi ani, le-am făcut o vizită. După ce s-a jucat o vreme cu cerealele din castron, Jake mi-a spus:

- În ultima mea viaţă, am murit în nişte nisipuri mişcătoare, iar mama a murit încercând să mă salveze. Noah era atunci fratele meu geamăn şi nu a murit, dar a rămas foarte speriat când nu am mai apărut nici unul la suprafaţă. De aceea, când ne-am decis să ne naştem din nou, i-am ales iarăşi ca părinţi pe mami şi tati.

- Unde vă aflaţi când i-aţi ales? l-am întrebat.

S-a uitat în sus şi a exclamat:

- Eram acolo sus şi ne uitam în jos la mami şi tati! Unde altundeva am fi putut fi?

- Păi, mă întrebam şi eu, i-am răspuns.

Apoi, fără nici o pauză, a continuat:

- Tu eşti aurie, ca Noah şi ca mine. Mami este albastră, tati verde, iar tu eşti aurie, dar ai o lumină albastră foarte mare care iese din mijlocul frunţii tale.

Fiica mea, care trebăluia prin bucătărie, mi-a explicat:

- Vede aurele.

- Carrie Hunter

Victoria, Columbia Britanică, Canada

*

Fiica mea în vârstă de trei ani mi-a spus odată că era băieţelul bunicii sale Rosie. I-am răspuns:

- Nu, ai fost întotdeauna o fetiţă.

- Nu înţelegi, mi-a spus. Am fost băieţelul ei, dar am murit când aveam aproape patru ani.

La acea vreme nu ştiam foarte multe lucruri despre bunica ei dinspre tată, aşa că nu i-am putut pune alte întrebări, de gen: „Şi unde ai locuit?” Abia peste zece ani am aflat că fiul lui Rosie a murit la trei ani şi ceva. Amândoi copiii au avut ochii albaştri şi părul blond.

La ora actuală fiica mea are 30 de ani şi nu îşi mai aminteşte acest incident.

- Judy Knicely

Newark, Ohio

*

Când fiul meu mai mare, David, era mic, se afla odată cu mine în maşină, în timp ce conducem de-a lungul Autostrăzii de pe Coasta Pacificului către Cayucos, California. La un moment dat, el a început să îmi povestească de o altă viaţă anterioară pe care am petrecut-o împreună. Imaginea pe care a reuşit să o creeze era foarte vie pentru un copil de patru ani. Mi-a descris hainele epocii şi activitatea de pe un vas mare care traversa oceanul.

A adăugat că ne aflam amândoi pe acest vas, care s-a scufundat.

- Îmi mai aduci aminte, nu, mami, când m-am înecat atunci când acel vas s-a scufundat? Ţi-am spus atunci că o să fii din nou mama mea, şi uite că acum conduci maşina pe malul apei în care am murit atunci.

- Teresa Newton-Hughes

Newbury Park,. California

*

Înainte de a împlini doi ani, fiul meu a început să joace un rol pe care nu l-am recunoscut. S-a uitat la mine de parcă aş fi fost o străină şi mi-a spus:

- Unde este cealaltă mamă a mea? Nu arată ca tine. Nici măcar nu miroase ca tine.

L-am întrebat ce s-a întâmplat cu ea. Mi-a răspuns:

- Prea multe ţigări.

Părea un erou foarte dur, şi avea o atitudine şi un accent diferite. Sunt destul de sigură că nu avea de unde să cunoască expresia „smokes[2]”. În mod normal ar fi trebuit să folosească cuvântul „cigarettes”. De altfel, nici nu cred că cunoşteam pe cineva care fuma.

Cu o altă ocazie, când avea cinci ani, i-a spus sorii mele:

- Ştii, ai pe cap un om bătrân.

- Cum arată? l-a întrebat aceasta.

Fiul meu şi-a făcut nişte semne pe obraji şi i-a răspuns:

- Este foarte bătrân.

- Este Pop, i-a spus sora mea.

L-a recunoscut pe socrul ei, care suferise cândva un accident de maşină şi a rămas cu cicatrice pe obraji, murind în urmă cu câţiva ani. Se pare că şi nepoata mea (fetiţa sorii mele) l-a văzut şi a interacţionat cu Pop.

- Kaye Hall

Nightcliff, Australia

*

Între altele, sunt mama a trei copii, două fete şi un băiat. Am crescut în sud-vestul Virginiei, fiind educată într-o religie creştină foarte strictă, şi am ajuns o hipiotă, aşa că nu eram deloc străină de conceptul reîncarnării.

În seara zilei de 27 noiembrie 1987, am fost implicată într-un accident de maşină în urma căruia fiul meu Nathan, în vârstă de doi ani şi jumătate, a murit. Nu pot descrie cât de întunecată a devenit lumea mea începând din acel moment. Convinsă că întunericul este singura lume în care mai exista fiul meu, am rămas în această stare câţiva ani la rând.

După doi ani, m-am gândit la ziua care a condus la moartea lui Nathan, aşa cum am făcut de zece milioane de ori până atunci. Ceva din interiorul meu îşi dorea totuşi să pun punct acestui capitol, deşi din punct de vedere intelectual nu înţelegeam ce îmi doream. Trebuia să accept ideea că Nathan nu mai era şi că nu se va mai întoarce niciodată.

Lucrând cu mine însămi ca să accept aceste lucruri, am înţeles dincolo de orice îndoială că aceea a fost ziua în care Nathan a trebuit să îşi părăsească corpul fizic. Au existat prea multe coincidenţe atunci pentru a-i pune moartea pe seama unui „accident”. După o vreme, am reuşit să ajung la acceptare. Mai mult decât atât, am înţeles cât de interconectate sunt toate lucrurile.

Nu există satisfacţie mai mare în viaţă decât să ai nepoţi. Ştiu că bunicii afirmă tot timpul acest lucru, dar este foarte adevărat. Ţi se pare că nu poţi iubi pe cineva mai mult decât ţi-ai iubit copiii, după care vin nepoţii şi ţi se pare din nou că inima îţi va exploda din cauza iubirii pe care o simţi. Fiica mea mai mare a născut un băiat, iar la scurt timp fiica mea mai mică a născut şi ea unul, urmat de un al doilea băiat al fiicei mele mai mari, după care nu a mai urmat nimic, ca şi cum puţul ar fi secat. Dar eu îmi doream o nepoţică!

Câţiva ani mai târziu, m-am mutat într-un alt oraş, iar fiica mea mai mică s-a întors în Virginia de Vest cu soţul şi cu fiul ei. Nu a trecut mult şi m-a anunţat că este însărcinată. Eram în extaz. Îl adoram deja pe copilul ei, sută la sută convinsă că acesta va fi nepoata mea. Acest lucru mi-a fost confirmat în ziua de vineri, 13 aprilie 2008, când micuţul meu Fluturaş, Kayla, a venit pe lume, fiind absolut perfectă.

Am iubit-o pe Kayla din prima zi, dar nu ne-a fost deloc uşor mamei sale şi mie, căci fetiţa a plâns neîncetat timp de un an de zile, şi nimic din ceea ce făceam noi nu o putea consola. În final, Kayla a devenit un copil fericit şi lumina existenţei mele. Ne-am conectat încă de când era în burtica mamei sale, iar această legătură nu a făcut decât să devină din ce în ce mai puternică pe măsură ce a trecut timpul.

Într-o zi, am luat-o pe Kayla şi pe cei doi fraţi ai ei pentru un week-end petrecut acasă la Granny şi la Pap Pap. Fiica mea şi soţul ei doreau să se mute şi aveau nevoie de puţin timp liber ca să împacheteze, fără copii. Când am ajuns acasă la ei, fiica mea mi-a spus că a observat cum Kayla se uită la ea când împachetează o fotografie cu Nathan (fiul meu), când acesta era copil mic.

- Se joacă cu mine, i-a spus Kayla, dar el zboară.

Fiica mea mi-a spus că au trecut-o fiorii, şi trebuie să recunosc că m-am simţit eu însămi foarte impresionată. Ceea ce a urmat în continuare a rămas însă un mister pentru mine.

În timp ce parcam maşina, Kayla m-a anunţat:

- Eu sunt fetiţă.

Ultima revelaţie din viaţa ei erau diferenţele dintre băieţi şi fete, aşa că am aprobat-o imediat:

- Aşa este, Kayla, tu eşti fetiţă. Isaiah este băieţel, la fel ca şi Blake.

- Când eram un bebeluş ca Blakey, am fost şi eu un băieţel, m-a informat ea imediat.

Hm, m-am gândit, să vedem ce vrea să spună. Eram conştientă că trebuie să îi pun întrebări uşoare, pe un ton jovial, dacă doream să o conduc în direcţia dorită de mine. Prin urmare, i-am spus:

- Da? Păi, dacă ai fost un băieţel ca şi Blakey, ce nume aveai atunci?

Fără nici o ezitare, mi-a ciripit la ureche: „Natan”, cu pronunţia unui copil de trei ani. Am devenit instantaneu mult mai atentă, dar ştiam că nu îi pot arăta acest lucru dacă nu doream să o sperii. Oricum, nu îmi făceam cine ştie ce iluzii, căci ştiam că Kayla are un văr pe nume Nathan, pe care îl adora pur şi simplu. De aceea, dacă şi-ar fi imaginat că a fost odată un băieţel, ar fi putut alege numele vărului ei.

99% convinsă că îmi va răspunde dându-mi numele mătuşii sale şi al fiicei mele mai mari, i-am pus următoarea întrebare:

- Deci, când erai un băieţel şi te chema Nathan, cine a fost mămica ta?

Şi de această dată mi-a răspuns fără nici cea mai mică ezitare, pe un ton care îmi spunea că i-am pus o întrebare stupidă:

- Tu ai fost, buni.

Nu i-am mai pus de atunci întrebări legate de perioada în care a fost un băieţel pe nume Nathan, iar eu am fost mămica ei. Cert este că acum este o fetiţă şi că eu sunt „buni” a ei, rol pe care chiar îl prefer. Într-o zi, pe când o aducea acasă de la grădiniţă, Kayla a întrebat-o pe mama ei:

- Hei, mami, ştii cine este buni?

- Nu, cine?

Nu voi uita niciodată răspunsul pe care i l-a dat atunci, care a rămas întipărit pe vecie în inima mea:

- Este Lady Bug[3] a mea.

Nu pot explica cum se putea juca cu băiatul din fotografie – fiul meu Nathan – întrupându-i în acelaşi timp sufletul. Deşi am ajuns să cred cu toată tăria în reîncarnare, nu am nici o explicaţie pentru acest lucru. De aceea, îi voi lăsa pe mediumii care fac transmisii de la sfinţi şi de la ghizii spirituali să explice acest fenomen. Din fericire, Fluturaşii nu trebuie să le explice niciodată aceste lucruri mătcilor lor.

- Connie Neville-Dorfner, Lady Bug

South Charleston, Virginia de vest

*

Ori de câte ori auzi un copil vorbind despre aceste mistere care i-au fascinat pe erudiţi încă din cele mai vechi timpuri, fără ca ei să le găsească vreodată explicaţii, nu trebuie să uiţi că amintirile sale din lumea spirituală sunt încă foarte vii. Ori de câte ori un copil îşi aminteşte că s-a mai aflat cândva în aceeaşi familie, dar a jucat un alt rol, de pildă de părinte sau de bunic, nu uita că mesajul lui provine dintr-o minte necontaminată de ideile şi de învăţăturile cu care am fost îndoctrinaţi noi, adulţii. Copilul nu face altceva decât să rostească adevărul aşa cum îl cunoaşte. Aminteşte-ţi ce spunea Iisus în Evanghelii: că noi nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât dacă redevenim la fel ca şi copiii.

Eu nu pretind că înţeleg motivul pentru care atât de mulţi copii îşi amintesc că au făcut parte din aceeaşi familie într-o perioadă anterioară, dar cu siguranţă nu poate fi o coincidenţă faptul că există milioane de cazuri documentate de copii care au astfel de amintiri, din toate colţurile lumii, începând din antichitate şi până astăzi.

Invitaţia mea este să îţi manifeşti cât mai deschis curiozitatea referitoare la copiii tăi, fără a-i lăsa să creadă că te îndoieşti de ei. Acceptă afirmaţiile lor într-un mod cât mai prozaic şi încurajează-i să vorbească deschis şi liber despre ceea ce înţeleg. Pune-le întrebări şi încurajează-i să exploreze şi mai mult acest incredibil concept de reîncarnare în sânul aceleiaşi familii. Povesteşte-le ce au spus alţi copii la fel ca ei, inclusiv cei din paginile de mai sus, şi vorbeşte-le despre nenumăratele cercetări care s-au făcut şi ale căror rezultate pot fi găsite în cărţi şi pe Internet. Prezintă-le subiectul ca pe o idee atrăgătoare, nu ca pe o temă pe care o priveşti cu neîncredere din cauza prejudecăţilor tale datorate conflictului cu diferite dogme culturale sau religioase pe care le-ai adoptat cândva şi pe care ai ajuns să le consideri un adevăr infailibil.

În sfârşit, te invit să faci cercetări legate de propria familie, în condiţiile în care afli astfel de asocieri cu reîncarnarea făcute de copiii tăi. Înainte ca aceste amintiri să dispară complet (iar acest lucru se întâmplă de fiecare dată), încurajează-ţi copiii să fie cât mai specifici în privinţa vieţii de dinaintea celei actuale. Ascultă sinceritatea cu care îţi vorbesc şi caută informaţii care să valideze ce îţi spun ei. Este foarte posibil să descoperi detalii care transcend cu mult simplele coincidenţe şi care par să confirme spusele copiilor tăi.

[1] N.tr. Becky Fărâmiţa, nume de alint.

[2] N.tr. Textual: “fumuri”. În limbajul colocvial este folosit în locul cuvântului „cigarettes” pentru a desemna ţigările.

[3] N.tr. Matca (mama Fluturaşului).