Antrenamentul Zeiţei Luptătoare - HeatherAsh Amara, carte

uvânt Înainte de don Miguel Ruiz

Prefaţă

Introducere

Explicarea termenilor cheie

Lecţia numărul unu: Ia-ţi un angajament faţă de tine însăţi
Lecţia numărul doi: Aliniază-te cu viaţa
Lecţia numărul trei: Purifică-ţi vasul
Lecţia numărul patru: Împământează-te şi eliberează-te de trecut
Lecţia numărul cinci: Dinamizează-ţi sexualitatea şi creativitatea
Lecţia numărul Şase: Asumă-ţi puterea şi dinamizează-ţi voinţa
Lecţia numărul Şapte: Deschide-ţi inima
Lecţia numărul opt: Afirmă-ţi adevărul interior
Lecţia numărul nouă: Manifestă-ţi înţelepciunea
Lecţia numărul zece: Alege-ţi calea

Epilog  

Mulţumiri  

Lecturi recomandate  

Resurse  

Despre autoare

Explicarea termenilor cheie

Înainte de a ne începe călătoria, aş dori să îţi explic o serie de concepte cheie pe care le vei găsi pe parcursul acestei cărţi, cu o semnificaţie mai specifică în contextul de faţă decât cea generală.

Ataşament – Ori de câte ori avem o aşteptare sau o dorinţă legată de felul în care ar trebui să evolueze alte persoane, situaţii şi evenimente, putem vorbi de un ataşament. Atunci când suntem foarte ataşaţi, noi ne cramponăm de un aspect din lumea exterioară pentru a ne simţi în siguranţă. Cu cât aşteptarea este mai puternică, cu atât mai profund este ataşamentul nostru şi cu atât mai mult ajungem să suferim atunci când dorinţa nu ne este îndeplinită. Oamenii se ataşează în mod natural de ceea ce le place: alţi oameni, casele sau animalele lor de companie, dar şi de aspectele care le definesc preţuirea de sine: tinereţea, slujba sau inteligenţa. Pe măsură ce începem să găsim în interiorul nostru mai multă stabilitate şi pace,  ataşamentele exterioare încep să se rupă şi să dispară, iar noi ne umplem cu mai multă iubire necondiţionată şi acceptare. Temerile noastre încep să dispară, chiar dacă trecem printr-o perioadă de schimbări intense.

Domesticire – În contextul acestei cărţi, ideea de domesticire se referă la perspectiva toltecă a faptului că noi suntem condiţionaţi de societatea în care trăim.

Aşa am fost învăţate să ne comportăm pentru a ne integra în comunitate, de regulă cu ajutorul răsplăţii acceptării şi al pedepsei refuzului iubirii. Deşi domesticirea este importantă pentru a învăţa şi respecta regulile societăţii în care ne-am născut, de multe ori ea creează o diviziune între cei care suntem cu adevărat şi cei care ar trebui să fim (conform criteriilor societăţii). Dacă optăm pentru a fi aşa cum îşi doresc ceilalţi, noi sfârşim prin a fi nemulţumiţi de viaţa noastră, căci nu mai trăim la unison cu autenticitatea noastră, ci ca o turmă domesticită.

Legăminte – Ori de câte ori spunem „da” unei convingeri sau unui mod de a fi, chiar dacă facem acest lucru inconştient, noi facem un legământ. Legămintele ne pot servi, de pildă atunci când facem legământul de a nu mai consuma alimente care îi displac corpului nostru sau ne pot face rău, de pildă atunci când acceptăm opiniile eronate ale altor oameni, considerându- le realităţi (două dintre cele mai comune exemple de acest fel sunt rasismul şi sexismul). Un alt exemplu de legământ inconştient este faptul că nu cântăm şi nu dansăm pentru că nici părinţii noştri nu au făcut-o (sau poate chiar ne-au domesticit, învăţându-ne că muzica şi dansul sunt ceva rău). Dacă devenim conştienţi de legămintele noastre, noi le putem susţine pe cele care ne slujesc cu adevărat şi le putem elimina pe celelalte.

Spiritualitatea care are în centrul ei Zeiţa Pământ – Religia se bazează de regulă pe o scriptură şi pe o structură, pe un loc de refugiu sub forma unei clădiri şi pe o comunitate care se adună laolaltă pentru a celebra învăţăturile unui profet sau o anumită cultură. Spiritualitatea este o conexiune personală conştientă cu divinitatea, care diferă de la om la om. Orice formă de spiritualitate consideră că planeta Pământ, elementele (aerul, focul, apa şi pământul) şi ciclurile vieţii sunt sacre, şi îl priveşte pe „Dumnezeu” nu ca pe o fiinţă exterioară nouă, ci ca pe o forţă creatoare imanentă în tot ceea ce există. Spiritualitatea care are în centrul ei Zeiţa se bazează şi se inspiră din reflectarea aspectelor feminine ale divinităţii, putând lua forma zeiţei compasiunii Kuan Yin din China, a Fecioarei Maria din Europa sau a Fecioarei din Guadalupe (Mexic), dar şi a distrugătoarei feroce a iluziilor Kali din India sau Hecate din Europa.

Majoritatea tradiţiilor Zeiţei din lume nu exclud principiul masculin, dar se raportează preponderent la principiul divin al Mamei care îşi iubeşte necondiţionat toţi copiii, deopotrivă cei de sex masculin şi cei de sex feminin. Iată ce scrie autoarea Riane Eisler în cartea sa, Potirul şi lama:

Descoperirile de la Catal Huyuk şi din alte

situri neolitice indică faptul că în aceste societăţi

în care femeile erau preotese şi meşteşugare,

ele nu se subordonau bărbaţilor. Deşi

fuziunea sacră dintre bărbat şi femeie era un

mister religios important, puterile care creează

şi guvernează Universul erau ilustrate de

regulă sub forma unei zeiţe, nu a unui zeu.

Şamanismul european – Spiritualitatea precreştină care are în centrul ei Zeiţa Pământ a înflorit în actualele Insule Britanice şi pe continentul european. Şamanismul este un fenomen global care a precedat marilor religii din lume, fiind o practică a revelaţiei directe şi a vindecării prin comuniunea cu natura. Sandra Ingerman, autoarea multor cărţi, printre care Regenerarea sufletului şi Dorinţa de vânt: reflecţii celtice despre natură şi suflet, scrie:

„Şamanismul ne învaţă că tot ceea ce există

este viu şi are un spirit. Şamanii descriu o

reţea a vieţii care conectează toate formele de

viaţă şi toate spiritele care trăiesc în interiorul

lor. Tot ce există pe Pământ este interconectat,

iar convingerea că suntem forme de viaţă

separate de Pământ, de stele, de vânt etc.,

este doar o iluzie. Rolul şamanului în cadrul

comunităţii este să menţină armonia şi echilibrul

între umanitatea şi forţele naturii.”

Şamanismul european onorează cele patru elemente (aerul, focul, apa şi pământul), ciclurile anotimpurilor şi vieţii, iar în unele tradiţii şi tripla Zeiţă: fecioara, mama şi bătrâna înţeleaptă.

Toltecii şi filozofia toltecă – Toltecii au fost un grup de nativi americani care s-au adunat cu peste o mie de ani în urmă în sudul şi în centrul Mexicului pentru a studia percepţia. Ei sunt cei care au construit piramidele de la Teotihuacan. După ce Mexicul a fost cucerit de spanioli, învăţăturile toltece au continuat să fie propagate în secret, pe cale orală. Primele învăţături toltece care au fost dezvăluite publicului larg au fost cele ale lui don Juan, publicate de antropologul Carlos Castaneda. Numeroasele cărţi ale acestuia, printre care se numără Călătorie la Ixtlan şi Poveşti ale puterii, au inspirat mii de oameni să înceapă să încorporeze înţelepciunea toltecă în viaţa lor. Autorul şi maestrul don Miguel Ruiz a creat o audienţă şi mai largă pentru înţelepciunea toltecă prin bestsellerurile sale Cele patru legăminte şi Arta de a iubi. În aceasta din urmă el scrie: „Cunoaşterea toltecă s-a născut din aceeaşi unitate esenţială a adevărului ca şi celelalte tradiţii ezoterice sacre din lume. Deşi nu este o religie, ea îi onorează pe toţii maeştrii spirituali care au predat vreodată pe Pământ. Deşi vorbeşte despre spirit, ea este descrisă pe bună dreptate ca un mod de viaţă, diferit de altele prin faptul că oferă accesul la fericire şi la iubire. Cuvântul toltec înseamnă „artist al spiritului”.
1
LECŢIA NUMĂRUL UNU
Ia-ţi un angajament faţă de tine însăţi

Nu renunţa niciodată.

Nu te da bătută.

Nu renunţa să continui să încerci.

Nu renunţa la principiile tale pentru un câştig minor.

Chiar dacă te rătăceşti pentru o scurtă clipă şi cazi, ridică-te, scutură-te de praf, spune o rugăciune şi ia-o de la început, revenind pe cărarea ta.

Dar nu renunţa niciodată.

–        Richelle E. Goodrich

Majoritatea femeilor ştiu totul despre angajament. Noi ne angajăm să ne ascundem sau să ne exagerăm defectele, să îi facem pe alţii să se simtă confortabil sau fericiţi pe socoteala fericirii şi confortului nostru, să susţinem visele altora pe socoteala  viselor noastre şi/sau să ne criticăm pe noi înşine (şi pe alţii) cu orice prilej. Noi ne luăm un angajament faţă de imaginea cu care ne identificăm (ceea ce credem că ar trebui să fim), şi nu faţă de ceea ce suntem în realitate. Ne angajăm să ne privim prin ochii altora, să ne evaluăm valoarea în funcţie de acceptarea lor, şi uităm să ne privim în faţă propria frumuseţe şi putere. Ne angajăm să fim mai degrabă amabile decât autentice, sau să avem dreptate, nu să părem vulnerabile. Când oamenii din viaţa noastră nu se comportă aşa cum ne aşteptăm noi, ne bosumflăm şi ne lamentăm, sau şi mai rău, ne răzbunăm. Ne justificăm izbucnirile emoţionale şi comportamentele inadecvate în funcţie de acţiunile celorlalţi, şi astfel acţionăm adeseori la fel ca persoanele care ne-au enervat. Atunci când îi dăm altcuiva puterea de a ne controla butoanele emoţionale, noi devenim sclavii săi, adeseori fără să ne dăm seama de acest lucru. Din păcate, noi suntem cei care suferim, nu celălalt.

Prima noastră lecţie despre Zeiţa Luptătoare, „Ia-ţi un angajament faţă de tine însăţi”, îşi propune să astupe decalajul dintre respingerea de sine şi acceptarea reală, dintre gândire şi existenţă, dintre dorinţă şi devenire.

Acest angajament faţă de sine ne învaţă că nu există nicio comoară ascunsă şi niciun mântuitor în afara noastră. Noi suntem comoara pe care am căutat-o dintotdeauna. Cu alte cuvinte, noi suntem cel pe care l-am acceptat atâta vreme (salvatorul nostru).

Dacă vei accepta această idee şi te vei angaja faţă de tine însăţi, tu vei activa puterea Zeiţei Luptătoare din tine. Atunci când cuvintele, gândurile şi acţiunile tale conduc la abuz şi la judecată de sine, tu îţi foloseşti practic imensa putere împotriva ta. Acest tip de negare emoţională, mentală şi fizică poate lua multe forme: poţi spune da deşi ceea ce vrei să spui de fapt este nu; poţi rămâne într-o relaţie care nu te satisface; poţi emite gânduri şi sentimente care te secătuiesc de energie şi de entuziasm; poţi consuma alimente care nu îi plac corpului tău.

Angajamentul faţă de Zeiţa Luptătoare din interiorul tău este începutul unei călătorii care va dura o viaţă şi care te va ajuta să duci o viaţă autentică.

Personal, pe măsură ce m-am străduit să renunţ la vechile obiceiuri de gen: „Trebuie să mă asigur că toată lumea mă simpatizează” sau „Trebuie să fiu mântuită”, am constatat cu uimire cât de adânci au fost rădăcinile acestor tipare în fiinţa mea. Merg pe această cale de peste 20 de ani, dar viaţa continuă să îmi ofere schimbări neaşteptate. Fiecare din acestea reprezintă o invitaţie să privesc în interiorul meu şi să renunţ la acele lucruri care nu mă ajută să avansez pe calea mea. La fel ca foile unei cepe, există întotdeauna altele de decojit, şi fiecare nouă coajă la care renunţ este însoţită adeseori de multe lacrimi. Dar ori de câte ori sunt dispusă să privesc în interiorul meu, sfârşesc prin a fi recunoscătoare pentru fiecare experienţă trăită, pentru fiecare obstacol, pentru fiecare lecţie învăţată. Într-adevăr, eu am învăţat să mă folosesc de tot ce apare în câmpul conştiinţei mele ca de un instrument pentru a descoperi cine sunt cu adevărat.

Secretul angajamentului luat faţă de sine este simplu: învaţă să te iubeşti în totalitate aşa cum eşti, inclusiv cu defectele tale. Acest angajament este direct proporţional cu măsura în care reuşeşti să te eliberezi de trecut şi de ideile de care încă te mai cramponezi, cum că ar „trebui” să fii diferită de ceea ce eşti în momentul prezent. Vindecarea cea mai profundă se produce atunci când învăţăm să fim cea mai bună prietenă a noastră, cea mai bună tovarăşă şi susţinătoare.

Spre exemplu, anul în care mi-a fost publicată cartea Calea toltecă a transformării a fost un moment de cotitură în viaţa mea, arătându-mi pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat angajamentul faţă de sine. Chiar în săptămâna în care mi-a apărut cartea, soţul şi partenerul meu de afaceri şi de seminar s-a mutat în Colorado, părăsindu-mă. M-am simţit ca şi cum cineva mi-ar fi dat o carte minunată de 160 de pagini după luni de muncă asiduă, după care mi-ar fi tăiat un picior. Nu ştiam cum să opresc hemoragia, cum să pun în aplicare învăţăturile din propria mea carte şi cum să îmi susţin afacerea şi comunitatea în condiţiile în care simţeam o jale atât de mare din cauza pierderii suferite.

Din fericire, cartea pe care tocmai o scrisesem mi-a devenit ghid spiritual şi mi-a reamintit paşii pe care trebuia să îi fac pentru a mă elibera. Trebuia să recunosc că am scris cartea perfectă la momentul oportun. Ce nu-mi dădusem seama atunci când am scris-o a fost că am făcut acest lucru pentru mine însămi. În timp ce reciteam primele paragrafe din exemplarul pe care tocmai îl primisem de la tipografie din Calea toltecă a transformării am râs, am plâns şi am înjurat în acelaşi timp.

Iată ce scrisesem în introducere:

Ţi s-a întâmplat vreodată ca întreaga ta

lume să se răstoarne cu susul în jos într-o singură

clipă?

Să încerci fără prea mult succes să te adaptezi

la o schimbare majoră din viaţa ta?

Sau invers, să îţi doreşti ca un aspect

major din viaţa ta să se schimbe?

Încarnarea într-un corp fizic reprezintă o

invitaţie continuă de a te adapta la schimbare,

indiferent dacă aceasta ţi se pare fericită sau

înspăimântătoare. De la primul dinte căzut în

copilărie la prima despărţire din adolescenţă

care îţi rupe inima, de la plecarea de acasă a

unui copil care a absolvit liceul la pierderea

unui prieten, de la începerea unei slujbe noi la

adaptarea la o boală cronică, viaţa continuă

să curgă şi să îţi modifice peisajul conştiinţei,

uneori mai lin, iar alteori mai abrupt.

Felul în care te adaptezi la schimbările din

viaţa ta poate face o mare diferenţă: tu poţi trăi

tot timpul într-o stare de teamă şi de conflict,

sau în credinţă şi acceptare. Ori de câte ori te

împotriveşti schimbării, tu ai de suferit. Acest

adevăr simplu este de nezdruncinat. Ori de câte

ori accepţi o schimbare, tu te deschizi în faţa

creativităţii, tuturor posibilităţilor şi vindecării.

Schimbarea este inevitabilă, dar transformarea

se produce numai printr-o alegere

conştientă. Chiar dacă nu deţii întotdeauna

controlul asupra momentului şi modalităţii

în care se produc schimbările în viaţa ta, tu

îţi poţi alege propriile reacţii în faţa schimbărilor.

Atunci când te deschizi în faţa lor, nu le

ignori şi nu le opui rezistenţă, tu îţi reclami

practic libertatea personală. Păşeşti astfel pe

o cale a transformării şi renunţi la statutul de

victimă a schimbării, asumându-ţi-l pe cel de

cocreator alături de schimbare.

La naiba, m-am gândit. Universul tocmai mi-a dat încă o ocazie de „a face ceea ce îi învăţ pe alţii să facă”, şi încă una de excepţie!

Am rămas astfel suspinând în bucătărie de dorul iubitului şi prietenului meu. Casa mi se părea pustie, ca şi cum orice confort şi orice bucurie din ea ar fi dispărut. Oscilam între o stare de şoc asemănătoare unei insule pustii şi o durere oceanică în care simţeam că mă înec.

Subit, mintea mi s-a limpezit şi în ea a apărut o luminiţă comparabilă cu o stea apărută la orizont dincolo de norii întunecaţi ai emoţiilor mele. M-am trezit spunând: „De fapt, ce îţi lipseşte după plecarea lui?”

Am reuşit astfel să mă eliberez de toate poveştile mele care îmi alimentau tristeţea şi să mă focalizez asupra acestei întrebări simple: ce îmi lipsea după plecarea lui?

Prin minte mi-au trecut instantaneu zeci de imagini şi de sentimente asociate cu cei zece ani în care am trăit, am lucrat şi am predat împreună. Lucrul care îmi lipsea cel mai mult în acel moment era prezenţa lui liniştită, plină de calm şi de iubire.

Am realizat imediat că aveam de ales între două opţiuni: puteam pierde ani întregi jelind după un om care nu mai exista în viaţa mea sau puteam face un nou angajament faţă de Zeiţa Luptătoare din mine.

Dat fiind că valurile durerii ameninţau să mă tragă din nou la fund, am optat pentru a-mi recupera puterea Zeiţei Luptătoare.

„Bine, scumpo, mi-am spus cu voce tare, ce ai de gând să faci pentru a readuce ceea ce îţi lipseşte – starea de linişte, de pace şi de iubire – înapoi în viaţa ta? Cum poţi crea singură această stare pentru tine însăţi?”

Privind în jur, am zâmbit. Ştiam că era timpul să nu mai caut în afara mea starea de linişte, de calm şi de iubire, ci să mă angajez să o cultiv în mod creativ

pag. XXXiii – 7