Mulţumiri ... IX

Prefaţă ... XIII

Introducere ... XVII
 

Capitolul 1 – Tu eşti deja perfect ... 3

Capitolul 2 – Amintirile ... 9

Capitolul 3 – Ştergerea amintirilor ... 15

Capitolul 4 – Puterea cuvântului Mulţumesc ... 21

Capitolul 5 – Intelectul nu a fost creat cu scopul de a cunoaşte ... 25

Capitolul 6 – Totul începe de la un simplu gând ... 29

Capitolul 7 – Devino din nou la fel ca un copil ... 33

Capitolul 8 – Iertarea ... 37

Capitolul 9 – Aşteptările ... 41

Capitolul 10 – Detaşarea ... 45

Capitolul 11 – Judecăţile critice ... 51

Capitolul 12 – Călăreşte un singur cal ... 55

Capitolul 13 – Cei Aleşi ... 59

Capitolul 14 – Emoţiile ... 65

Capitolul 15 – Viaţa trăită în momentul prezent ... 71

Capitolul 16 – Obişnuinţele ... 75

Capitolul 17 – Dependenţele ... 79

Capitolul 18 – Teama ... 83

Capitolul 19 – Pune–te pe tine pe primul loc ... 87

Capitolul 20 – Pacea începe cu tine ... 91

Capitolul 21 – Schimbă–ţi viaţa ... 97

Capitolul 22 – Înfăţişarea exterioară ... 101

Capitolul 23 – Fericirea ... 107

Capitolul 24 – Momentul ideal pentru a vorbi cu altcineva ... 111

Capitolul 25 – Iubirea ... 115

Capitolul 26 – Pasiunea ... 121

Capitolul 27 – Succesul ... 127

Capitolul 28 – Banii ... 133

Capitolul 29 – Eşti dispus să faci tot ce îţi stă în puteri? ... 139

Bibliografie ... 145

Despre autoare ... 147

Resurse legate de arta Ho`oponopono recomandate de Mabel Katz ... 151

Cum poate fi contactată autoarea ... 155

Capitolul 1

Tu eşti deja perfect

Cine sunt eu? Aceasta este cea mai impor­tantă întrebare dintre toate, iar cei mai mulţi dintre oameni nu au nicio idee cât de simplu este răspunsul la ea.

Este important să ne aducem aminte că noi ne-am născut din ace­laşi Vid Beatific şi că Lumina Perfectă ne-a creat după chipul şi asemănarea ei, adică „Perfecţi”, căci ceva perfect nu poate crea niciodată ceva imperfect. A fi perfect înseamnă a nu avea opinii, convingeri şi judecăţi critice.

Noi suntem perfecţi! Nu putem spune însă acelaşi lucru despre gândurile, convingerile, opiniile şi judecăţile noastre critice, care sunt în mod evident imperfecte. Aceste amintiri şi programe men­tale limitatoare şi generatoare de confuzie sunt inserate în con­ştiinţa noastră de către societate şi de experienţele pe care le-am trăit de-a lungul timpului.

Dacă devenim conştienţi de faptul că nu suntem totuna cu amin­tirile noastre, noi putem deveni martorii acţiunilor noastre, fără a ne simţi ataşaţi de rezultatul lor final, şi ne putem întoarce astfel la starea noastră primordială de perfecţiune.

Tot ce trebuie să faci în acest scop este să îţi observi reacţiile în faţa oamenilor şi a diferitelor situaţii, fără a te lăsa condus de ele. Dacă vei învăţa să controlezi acest proces, vei deveni din ce în ce mai conştient de gândurile, opiniile şi judecăţile tale critice, te vei distanţa de ele şi îţi vei păstra seninătatea în toate situaţiile. Dacă vei putea ob­serva o situaţie fără a o eticheta, spunând că este bună sau rea, te vei elibera.

Din păcate, modul nostru obişnuit de operare constă în a aştepta anumite situaţii pentru a decide, a acţiona sau a simţi într-un anu­me fel. Noi „devenim” în funcţie de circumstanţele exterioare şi credem că suntem ceea ce am devenit. În acest fel, le permitem posesiunilor, circumstanţelor şi informaţiilor din lumea exterioară să ne definească identitatea.

Dacă dorim să ne restabilim conexiunea cu Divinul şi să ne regă­sim pacea interioară, noi trebuie să ne întoarcem la adevărata noastră esenţă şi să realizăm în inima noastră că dispunem deja de tot ceea ce ne dorim. Acest proces ne permite să redevenim noi înşine şi să trăim la unison cu încrederea şi cu inspiraţia, care ne aduc clipă de clipă persoanele şi situaţiile perfecte pentru noi.

În aproape toate cazurile, dacă vei înceta să te mai defineşti în funcţie de circumstanţele exterioare, beneficiile pe care le vei primi îţi vor depăşi cu mult imaginaţia. Dacă te vei întoarce la adevărata ta esenţă, oamenii te vor aprecia mai mult, pentru simplul motiv că te vei aprecia tu însuţi mai mult. Ei te vor recunoaşte pentru iubirea, respec­tul şi încrederea pe care ţi le acorzi singur. Această recunoaştere nu va avea nimic de-a face cu diplomele tale, ci numai cu fiinţa ta REALĂ. Acest proces este simplu şi natural. Dacă vei trece prin acest proces şi te vei elibera, vei constata că nu ai nevoie de prea multe explicaţii pentru ca oamenii să înceapă să te întrebe singuri: „Ce ai făcut? Arăţi altfel, mai tânăr şi mai bine!”

Marianne Williamson spune undeva: „Teama noastră cea mai mare nu este că suntem inadecvaţi, ci că suntem atotputernici. Ceea ce ne sperie cu adevărat este lumina noastră, nu întunericul nostru. Noi ne întrebăm: ‚Cine sunt eu pentru a fi genial, splendid, talentat şi fabulos din toate punctele de vedere?’ Şi de ce nu am fi? Noi suntem cu toţii copii ai lui Dumnezeu. Faptul că ne minimalizăm singuri nu foloseşte nimănui. Această aplecare a capului pentru ca ceilalţi oameni să nu ne simtă nesiguri în preajma noastră nu are nimic glorios în sine. Menirea noastră este să strălucim, aşa cum se întâmplă cu copiii mici. Noi ne-am născut pentru a manifesta în această lume slava lui Dumnezeu, care există înlăuntrul nostru. Ea nu există doar în anumiţi oameni, ci în toţi. Atunci când lăsăm această lumină să strălucească liber, noi le acordăm într-o manieră inconştientă şi celorlalţi oameni permisiunea de a face acelaşi lucru. Dacă ne eliberăm de temerile noastre, simpla noastră pre­zenţă este suficientă pentru a-i elibera inclusiv pe ceilalţi.”

Într-adevăr, atunci când eşti tu însuţi, le permiţi şi celorlalţi oameni să fie ei înşişi în prezenţa ta.

La început pare dificil, dar dacă ai trăit o dată această expe­rienţă a conştiinţei pure, fără opinii, judecăţi critice şi aşteptări, îţi doreşti să o repeţi cât mai des posibil, chiar şi numai pentru o fracţiune de se­cun­dă. Cu cât practici mai mult, cu atât mai uşor devine să rămâi conştient. Acest lucru poate dura foarte puţin, căci prin minte îţi trece o altă amintire, oferindu-ţi astfel o nouă oportunitate de a practica luciditatea şi conştiinţa de sine.

Vei ajunge să te simţi astfel din ce în ce mai liber, la fel ca un copil care observă şi admiră minunile vieţii. Îţi vei regăsi „purita­tea inimii”. La un moment dat, îţi va fi mai greu să te întorci la viaţa trăită fără luciditate decât să rămâi conştient. Nu este nimic mai uşor decât să fii TU ÎNSUŢI şi să rămâi conştient. Este un proces natural, iar dacă începi să îl practici, începi să îţi aminteşti automat această senzaţie în inima şi în corpul tău. Cu alte cuvinte, ea va reveni la tine din ce în ce mai des. Vei continua să atingi astfel clipă de clipă această stare de pace interioară şi de bucurie pură, detaşându-te de tot ce nu reprezintă esenţa ta.

Reţine: siguranţa şi fericirea pe care le cauţi nu rezidă în pose­siu­nile tale materiale, în diplome sau în relaţii. Ele sunt mult mai aproape de tine decât crezi.

Nu există absolut nimic în lumea exterioară care să te poată face să te simţi complet sau perfect. Tot ceea ce te incită acum în această lume îţi oferă doar un fior temporar. Astfel de dorinţe re­prezintă ataşamente, şi mai devreme sau mai târziu pot să dispară din conştiinţa ta, îţi poţi pierde interesul faţă de ele sau te pot face să suferi.

Eliberează-te. Propune-ţi să înţelegi că dispui deja de tot ce ai nevoie şi că nu ai nevoie de lucrurile de care nu dispui. Detaşează-te şi permite-i acelei părţi din fiinţa ta care ştie mai bine să te călă­uzească şi să te protejeze. Întoarce-te la sinele tău perfect şi vei descoperi astfel Împărăţia lui Dumnezeu şi tot ce ai nevoie. Unde? În interiorul tău!

Capitolul 2

Amintirile

Motorul care pune în mişcare lumea, dar şi pe noi înşine, sunt informaţiile.

Maestrul meu, dr. Ihaleakalá Hew Len, afirmă că atunci când ne naştem, noi aducem cu noi un întreg pachet de informaţii. Ce vrea să spună cu asta? Vrea să spună că atunci când ne naştem, noi aducem cu noi o sumedenie de amintiri rămase din trecut, inclusiv de la strămoşii noştri. De aceea, situaţiile prin care trecem nu sunt niciodată ceea ce par. Atunci când te contrazici cu cineva în legătură cu o anumită situaţie din prezent, argumentele tale nu au nimic de-a face cu situaţia curentă, ci reprezintă doar o derulare a amintirilor tale.

Îngăduie-mi să îţi dau un exemplu: atunci când te duci la cine­matograf şi te uiţi la un film, tu ştii că acţiunea nu se petrece cu adevărat pe ecran, ci în spate, în interiorul proiectorului. La fel se petrec lucrurile şi în viaţa noastră. Persoanele şi situaţiile cu care ne confruntăm sunt ca nişte ecrane. Noi intrăm în dialog cu ele şi adorăm să facem acest lucru, încercând să convingem un ecran sau altul că avem dreptate. Ne dorim să schimbăm ecranul, dar acesta nu poate face aşa ceva. Dacă dorim ca situaţia de pe ecran să se schimbe, noi suntem cei care trebuie să ne transformăm, căci filmul se petrece în interiorul nostru. Cu alte cuvinte, noi suntem proiectorul.

De ce rulează la infinit amintirile din subconştientul nostru? Ele reapar la suprafaţa conştiinţei noastre pentru a ne oferi ocazia de a ne asuma în proporţie de 100% responsabilitatea pentru existenţa lor şi de a ne detaşa de ele. Atunci când facem acest lucru, noi îi oferim practic Divinităţii (lui Dumnezeu) permisiunea de a şterge aceste amintiri şi de a ne elibera în acest fel. De fapt, ceea ce noi numim probleme nu sunt altceva decât oportunităţi. Viaţa este o suită de oportunităţi de a creşte din punct de vedere spiritual şi de a descoperi cine suntem cu adevărat. Adevărul este că noi am uitat cine suntem, de ce ne aflăm aici şi ce am venit să facem. Noi ne-am născut în această lume fizică pentru a ne aduce aminte cine suntem şi pentru a introduce corecturile necesare. Da, am venit ca să ne corectăm greşelile. Exact acest lucru îl face Ho`oponopono, o tehnică hawaiiană străveche de rezolvare a problemelor. Cu alte cuvinte, noi putem introduce corecturile necesare prin asumarea în proporţie de sută la sută a responsabilităţii şi prin invocarea iertării: „Îmi pare rău; te rog să mă ierţi pentru că am creat sau pentru că am atras această situaţie.”

Doresc să precizez un lucru: responsabilitatea este foarte diferită de vinovăţie. Eu nu vreau să spun cu asta că suntem vinovaţi de ceva, ci doar că suntem responsabili pentru situaţia pe care am atras-o în viaţa noastră. Da, noi suntem ci care atragem singuri diferitele situaţii din viaţa noastră.

Noi trecem prin viaţă încercând să ne dăm seama care este menirea pe care o avem. Ei bine, eu cunosc această menire: ea constă în a te purifica (Ho`oponopono) şi în a te detaşa de tot ceea ce nu reprezintă esenţa ta. Tu nu eşti totuna cu amintirile tale. Eşti mai presus decât ele, dar eşti într-adevăr responsabil pentru eliminarea lor. După cum spunea Shakespeare: „Lumea este o scenă uriaşă, iar noi suntem nişte actori desăvârşiţi!”

Bănuiesc că reflectezi la ce am afirmat mai devreme, dar ade­vărul este că nu trebuie să afli sau să înţelegi nimic. Gândeşte-te puţin: atunci când lucrezi la calculator, ai vreo idee despre cum funcţionează programele cu care lucrezi? Dacă nu eşti tu însuţi programator, nu ai nicio idee, dar acest lucru nu te împiedică să te descurci de minune lucrând cu calculatorul. Tot ce trebuie să ştii este că în interiorul acestuia există diferite programe care funcţionează. În mod similar, este posibil să nu înţelegi întotdeauna din perspectiva realităţii tale curente de ce trăieşti o anumită situaţie şi de unde a apărut ea. De altfel, acest lucru nici nu este necesar. Singura ta sarcină este să te detaşezi.

Să spunem de pildă că treci printr-o anumită situaţie împreună cu o altă persoană. Ceea ce se petrece nu are nimic de-a face cu tine sau cu cealaltă persoană, ci reprezintă un simplu program de derulare a amintirilor tale. Nu este nimic de discutat, de lămurit sau de explicat, şi nu ai de ce să îl învinovăţeşti pe celălalt. Reţine: atunci când percepi o altă persoană sau o problemă, tu nu le percepi esenţa. Singurul lucru pe care îl percepi este o amintire personală (legată de persoana sau de situaţia în cauză). Noi percepem întotdeauna lucrurile ca prin ceaţă şi nu le vedem niciodată clar. Toate percepţiile noastre sunt trecute prin filtrul amintirilor, judecăţilor noastre critice, şi convingerilor noastre legate de ceea ce credem că este corect sau de felul în care ar trebui să se desfăşoare lucrurile.

Aşa cum spuneam, singura noastră sarcină este să ne detaşăm. Atunci când facem acest lucru, amintirea care este ştearsă în noi este ştearsă inclusiv în cealaltă persoană, sau în circumstanţa cu care ne confruntăm. Într-adevăr, persoanele şi circumstanţele din viaţa noastră se pot schimba efectiv, dar în realitate nu esenţa lor se schimbă, ci modul nostru de percepţie. Atunci când ne detaşăm de amintirile noastre legate de alte persoane, noi le percepem într-o lumină diferită. De aceea, cu prima ocazie în care te confrunţi cu o provocare, priveşte-o ca pe o binecuvântare şi ca pe o oportunitate de a te detaşa, de a o corecta şi de a te elibera. La ora actuală eşti un sclav. Poate ţi se pare că eşti liber, dar realitatea este că eşti sclavul amintirilor şi programelor tale subconştiente, care îţi spun ce este bine şi ce este rău, ce este şi ce nu este corect. Intelectul nu ştie altceva decât să pună etichete, dar în realitate nu există bine şi rău. Sarcina intelectului este să facă alegeri: să se detaşeze sau să se angreneze într-o activitate, caz în care doreşte să aibă ultimul cuvânt. A fi sau a nu fi – aceasta este întrebarea.

pag. 3 – 12