Donator, medic, pacient - Calatori prin randuiala divina. Pagini de istorie a medicinei romanesti - Maria Timuc, carte

Era o zi frumoasă, începea primăvara, erau flori prin lume: 2 martie, anul 2001. „Ar trebui să scriem o istorie a transplantului”, mi-a spus prof. Irinel Popescu în ziua aceea, pe care mi-am notat-o în jurnalul meu personal. Scriam la ziar pe teme medicale, cunoșteam lumea medicală bine, scrisesem și despre transplant de la începuturile sale. În 1993, când lucram la Evenimentul Zilei, am fost într-o delegație la Cluj, unde aflasem că prof. Mihai Lucan făcea deja transplant. A fost primul doctor de transplant pe care l-am cunoscut. Mă uluia atunci ideea de transplant. În anul 1997, când prof. Irinel Popescu a făcut primul transplant de ficat, am fost la fel de impresionată, înțelegând ce important era ca transplantul să reușească și în România. Prof. Irinel Popescu venise din America și avea un vis îndărătnic: să facă transplant de ficat. Muncise ani întregi pentru asta.
De asemenea, în anul 1999 fusesem toată noaptea la Spitalul de Urgență Floreasca, la primul transplant de inimă din România, făcut de dr. Șerban Brădișteanu. Nu mai era acolo nici un alt ziarist. Dr. Alexandru Bucur, directorul spitalului, îmi oferise exclusivitate pe acest subiect. Parcă a avut o premoniție, parcă ar fi știut că peste ani voi scrie o carte despre transplant. Aceasta a fost, poate, și inspirația prof. Irinel Popescu în ziua aceea de martie, când mi-a spus: „Ar trebui să scriem o istorie a transplantului”!

Transplantul de ficat mergea foarte bine, luase o turnură fericită în urmă cu aproape un an. În 1999, Șerban Brădișteanu și Radu Deac făcuseră și primul transplant de inimă, la Spitalul de Urgență Floreasca, apoi urmase un altul, la Târgu Mureș, făcut de Radu Deac, și lucrurile mergeau bine și aici. „Să ne concentrăm pe transplantul de ficat și pe cel de inimă”, am stabilit noi atunci. Mi s-a părut o idee grozavă, m-am aprins. Nu aveam exercițiul scrierii cărților ample, publicasem doar poezii, dar… de ce nu? Iubeam și eu ideea de transplant și o susținusem de la început, din 1993, când îl cunoscusem pe prof. Lucan. Așa că… n-a trecut mult timp și am început să înregistrez interviuri cu Irinel Popescu. Sigur că mergea greu. Dacă nu era prin operații la Fundeni, dacă nu făcea vreun transplant, sau nu era pe la Ministerul Sănătății, era plecat prin străinătate, tot cu muncă. Era greu să-l prinzi liber, dar reușeam uneori și asta.
Între timp, m-am dus de câteva ori la Spitalul Fundeni și i-am luat interviu profesorului Dan Tulbure. Îmi amintesc cu mare drag aceste conversații cu domnia sa. Îi străluceau ochii când povestea despre „ciolanul cu varză” de la Berlin, sau despre serile de la Paris și păhărelul de țuică (probabil îl vor surprinde pe prof. Irinel Popescu aceste povești, care apar în carte, dar sper că plăcut) și despre faptul uluitor că Irinel Popescu învățase după aceea și limba germană. „Mă gândesc că Irinel ar învăța și chineza dacă ar fi interesat de ceva pe acolo”, spunea profesorul, cu o mare admirație în glas. Era un fel al său de a spune că, atunci când Irinel Popescu vrea să facă ceva, face. Îl uluia această voință, perseverență și putere a celui care reușise, încă foarte tânăr fiind, să devină părintele transplantului de ficat din România și pe care prof. Tulbure îl iubea nespus. În același timp, prof. Tulbure era personaj cheie al transplantului de ficat și un personaj cheie și al celorlalte transplanturi: el avea să conceapă „unul dintre cele mai bune protocoale din lume de diagnosticare a morții cerebrale”, cum mi-a spus odată dr. Victor Zota.

În timpul acela mă tot întâlneam cu prof. Lucan  pe la diferite conferințe, așa că i-am luat și lui interviuri și am constatat cu surprindere că fusese în sală, alături de prof. Proca, la primul transplant din România, în anul 1980. Sigur că atunci era un doctor tânăr și a asistat mai mult cu privirea. Că fusese în sală… era de-a dreptul uimitor. Nu aveam de unde să știu că prof. Lucan va face atâtea performanțe medicale în anii care urmau, dar uneori ne poartă și o altă putere prin lumea aceasta și ea face să ne întâlnim „la timpul potrivit cu omul potrivit”.

Singurul interviu pe care l-am făcut acasă a fost cu Marius Maxim, un vechi prieten de familie. Transplantul lui a fost făcut în anul 2005, dar l-am luat în calcul ca personaj din pricina bolii lui, ciroza, și pentru că își dorea să facă transplant. Pe de altă parte, Marius Maxim era copleșit de ideea că eșuase în viață și visa ca după el să rămână ceva, să lase o urmă, să facă ceva „eroic”. Era un vis al lui din copilărie. În cartea noastră, Marius este un personaj care nu izbutește să obțină o dispensă divină de la moarte, dar sper acum că se va împlini visul său atât de viu și de puternic: acela de a rămâne viu în memoria lumii ce se naște după tine.
„Călători prin rânduiala divină” este titlul cărții noastre, inspirat din scrisoarea de adio pe care Marius a lăsat-o, când a aflat că nu mai are mult de trăit. „Călătorul prin rânduiala divină” este geniul, „un ghimpe în coasta regulii comune, cel ce învinge banalul vieții”, cum spunea Marius. Este acela care reușește să-i dea vieții un sens, să facă lucruri mărețe și să-și justifice existența prin ele, chiar dacă prețul acestui fel aparte de a trece prin lume este jertfa de sine.
Prin jertfa lor teribilă, donatorii de organe devin călătorii acestei existențe fantastice, care fac un lucru măreț tocmai prin moartea lor. Aceasta le dă viață altora, ei dau câte trei, patru sau cinci vieți, murind. Fantastic destin!
De fapt, poate că toți suntem călători prin rânduiala divină, călător a fost și Marius, doar că unii, precum Irinel Popescu, Mihai Lucan, Dan Tulbure, Șerban Brădișteanu, Alexandru Bucur, oamenii transplantați, care s-au născut din nou, au înotat prin noroi, dar i-a atins, în cele din urmă, lumina și grația divină. Toți aceștia sunt autorii, protagoniștii și eroii unor vieți extraordinare, în care suferința, disperarea și întunericul se îmbină cu lumina, cu fericirea și cu izbânda. Într-un fel sau altul, ei au învins boala și, prin ea, au învins moartea, iar cei care au murit continuă să trăiască, pe de o parte în trupurile celor transplantați, dar – mai ales – în sufletele lor dureros de recunoscătoare.

Personajele acestei cărți sunt reale, sunt oameni care au trăit pe viu „începuturile Istoriei Transplantului în România”. Personajul principal al cărții este prof. Irinel Popescu, medicul care a realizat primul transplant de ficat, în urmă cu 20 de ani, și cel care avea să creeze în țara noastră o întreagă școală de chirurgie de transplant, să deschidă centre pentru transplantul de ficat și-n afara Clinicii de Hepatologie și Transplant Hepatic de la Fundeni. Să aducă România în rândurile țărilor civilizate ale lumii, pentru care transplantul hepatic este un procedeu terapeutic curent, și era astfel pe vremea în care noi abia auzeam de existența transplantului. Irinel Popescu își merită din plin rolul de „personaj principal” al unei cărți (precum și transplantul hepatic) și asta pentru că el este, de 20 de ani încoace, personajul principal al unei realități sociale, al unui sistem medical, pe care l-a ridicat, l-a crescut și, nu în ultimul rând, al unui sistem din care a băut și nectar, dar și o mulțime de otrăvuri.
Astăzi, după 20 de ani de la realizarea primului transplant de ficat din România, cu peste 700 de supraviețuitori ai transplanturilor făcute numai de echipele de chirurgi pregătite de el, este clar că Irinel Popescu a izbutit să traverseze „oceanul tulbure al acestei lumi” și să poarte în piept, pe frunte, în suflet și-n realitate semnul celui care A REUȘIT.

Vremurile în care se petrece acțiunea cărții noastre, cel puțin în prima ei parte, aveau în ele inerția vechiului, inerția mentalităților prinse în capcana trecutului; exista o teribilă opoziție la schimbare, care avea diferite forme de exprimare în realitatea socială și medicală românească. Piedicile, atacurile, greutățile, scepticismul, intoleranța, resentimentele, invidia, incapacitatea unora de a privi dincolo de interesele personale și a ajuta la construirea noului, capabil să salveze vieți omenești, au fost uneori copleșitoare, de-zarmante și deprimante. Uneori chiar și Irinel Popescu, un luptător tenace și un om de-a dreptul puternic, a avut momente de cădere, de suferință și de sentiment al eșecului. Acele vremuri nu trebuie uitate, cum nu trebuie uitat sacrificiul pe care pionierii lumii l-au făcut întotdeauna pentru a impune noul și valoarea, și este și cazul lui Irinel Popescu.

Bolnavii, care trăiesc grație muncii prof. Irinel Popescu, personalul medical, care a învățat de la el, românii, în general, trebuie să cunoască istoria frământată și calea grea pe care a fost nevoit să meargă pentru ca lucrurile să fie astăzi cum sunt și, poate, să evolueze în viitor, dincolo de ceea ce ne putem imagina acum. Irinel Popescu și transplantul de ficat – prin poveștile impresionante ale transplantaților, pe care le veți descoperi în partea a doua a cărții – sunt personajele vii ale unei istorii recente, dar tulburătoare, în interiorul căreia se ascunde „un model” de viață și un model de succes, un model de atingere a viselor și unul de luptă aprigă cu eșecul, cu inerția și cu negativitatea umană.

Cartea conține și mici intervenții, numite „Jurnalul autorului”, care invită cititorul la introspecție și încearcă să-i dezvăluie percepții subtile, care însoțesc experiența vieții și călătoria omului prin acest univers al povârnișurilor, dar și al frumuseții divine.
Povestea vieții lui Marius Maxim îl poartă pe cititor în psihologia ofițerului dăruit, care întâlnește personaje istorice: Ceaușescu, miniștrii MAPN, Vasile Milea, Victor Atanasie Stănculescu și Victor Babiuc. Deși apar fragmentar, aceste personaje l-au marcat pe tânărul locotenent de atunci și le vom cunoaște și noi puțin prin ochii lui.

Toate poveștile din carte sunt culese din realitatea trăită, începând din anii 1980, când a fost făcut primul transplant renal, tot la Spitalul Fundeni, de către o echipă condusă de prof. Proca. Sunt primele experimente de transplant de ficat pe câini, făcute la Spitalul Fundeni înainte de 1989 (și-i datorăm această relatare profesorului Dan Tulbure), sunt toate premierele – sau tot ce am găsit ca pre-mieră în istoria frământată a medicinei de transplant din România, în partea de început a acestei istorii. Este o poveste tulburătoare a luptei pe care Irinel Popescu a fost nevoit s-o poarte înainte de a deveni părintele transplantului de ficat în România, a muncii îndârjite și a sacrificiului pe care l-a făcut pentru ca transplantul de ficat să ajungă astăzi un act terapeutic real, salvator de vieți. Irinel Popescu ne oferă un model de îndârjire, de inteligență, de perseverență, de sacrificiu, de jertfă personală, un model care confirmă că, atunci când ai un vis, dacă e nevoie să lupți cu lumea întreagă pentru a-l împlini, luptă-te, căci vei reuși.

Prof. Mihai Lucan este, de asemenea, un personaj al transplantului din România și, la fel ca Irinel Popescu, unul care a trecut cel puțin prin același tip de provocări, de angoase și de dureri pentru a reuși să facă la Cluj un institut de transplant renal și terapie urologică de nivel occidental. Aici a fost făcut și primul transplant de pancreas și tot aici este singura clinică din România în care se recoltează laparoscopic rinichiul. Și la Spitalul Fundeni există o adevărată școală, cea de la care a plecat odinioară Mihai Lucan, cu medici extraordinari, condusă de prof. Sinescu (sperăm ca, la o ediție viitoare a cărții să aducem date și despre transplanturile făcute aici). Între timp, în România   s-au făcut multe alte tipuri de transplanturi: ceea ce înseamnă că procedura aceasta terapeutică a luat avânt, a ieșit la lumină, transformând România într-o țară civilizată, care și-a redus cheltuielile făcute cu bolnavii tratați odinioară doar în străinătate. Ținta documentării mele a fost, însă, istoria de început a transplantului din România și sper că am atins-o.

Pacienții, care sunt eroii părții a doua a cărții noastre și care vorbesc direct despre experiențele lor tulburătoare,   n-ar fi avut șansa de a trăi dacă transplantul hepatic nu s-ar fi făcut în România, iar fără munca și eforturile lui Irinel Popescu, a lui Dan Tulbure, a medicilor formați de ei mai târziu, ei n-ar fi existat. Acest lucru este valabil și pentru transplantul de inimă, făcut pentru prima oară la Spitalul de Urgență din București, unde directorul de atunci, dr. Alexandru Bucur, a făcut eforturi colosale să amenajeze o clinică de chirurgie cardiovasculară de nivel occidental. Doctorul Șerban Brădișteanu a făcut acest prim transplant, secondat de prof. Radu Deac. Cartea noastră conține și relatarea acestui transplant, o minune la vremea aceea, căci acolo am fost personal la vremea respectivă. Din păcate, dr. Brădișteanu, solicitat de mine atunci pentru interviul de documentare, nu avea timp, era în vârtejul lumii, iar mai târziu era obosit, parcă învins de această lume, înlăuntrul căreia s-a confruntat cu atacuri dureroase.

Ironia sorții este că acești medici, pionierii transplantului românesc, care au făcut performanță și au înscris medicina românească în cartea de istorie, sunt printre cei mai prigoniți. Pe cât de mult se roagă pentru ei pacienții salvați, pe cât sunt aceștia de recunoscători și pe cât îi iubesc, tot atât îi urmărește și astăzi, ca-n vremurile de odinioară sau mai rău decât atunci, un fel de forță distrugătoare, care vine dintr-o societate și-o lume tulburată. Valorile par bune de zdrobit, încă. Valoarea pare să nu conteze, iar lupta celor care se bat cu moartea pare pierdută uneori în fața luptei cu invidia, cu orgoliul, cu sentimentele mici și resentimentele omenești, cu legile omenești. Acestea toate par uneori mai vulcanice și mai greu de învins decât boala și decât moartea însăși. Din păcate, medicii, personajele cărții noastre, care și-au sacrificat propriile vieți pentru a salva viețile altora, știu din proprie experiență aceasta. Sigur că medicii nu sunt sfinți și nu sunt Dumnezeu. Și ei greșesc, iar uneori, oricât s-ar strădui să salveze un bolnav, oricât ar face pentru el, se poate să eșueze. Medicina nu are cheia pentru descuiat ușile actului medical desăvârșit, sau nu întotdeauna. Lupta medicului cu eșecul este permanentă: mulți dintre noi, dacă am trece prin astfel de provocări, am fi terminați.

Irinel Popescu a trecut prin patru eșecuri în primii ani ai transplantului: primii patru bolnavi au murit în perioada 1997 – 2000. N-a fost ușor, după cum veți vedea, să depășească deprimarea cauzată de pierderea pacienților săi. N-a fost ușor să accepte nici faptul că nu s-a găsit un ficat la timpul potrivit pentru a-i face un retransplant lui Marius Maxim, sau altor pacienți, să-i facă transplant Cameliei, fetița din Constanța, pe care am cunoscut-o la vremea aceea la spital și care avea visul de a ajunge femeie. Dar eșecul și pierderea fac parte din experiența medicului și, până la urmă, este parte a vieții noastre. Important este să facem ceea ce depinde de noi pentru a aduce mai multă lumină, speranță, bucurie și valoare lumii noastre, așa cum acești medici fac, deja. Important este să apreciem eforturile celor care fac, construiesc și duc lumea mai departe, în chip aparte. Cu toții suntem „Călători prin rânduiala divină”– donatori, medici, pacienți, sau oameni care n-au cunoscut, încă, dezastrul bolii și suferința pierderii, iar asta înseamnă că ceea ce ni se întâmplă în viață nu depinde sută la sută de eforturile noastre. Poate că avem un destin, poate există o rânduială, care ne determină și face ca uneori să fie posibil miracolul, să fie posibil orice, iar alteori să fie imposibil.

Nu știu dacă am izbutit să scriu o „Istorie a transplantului”, cum a fost ideea inițială a profesorului Irinel Popescu, dar am încercat să o creionez, măcar în amănuntele ei cele mai… evidente, și uneori dramatice. Ea este, de fapt, o istorie a eșecului, căci – veți vedea – au murit și câinii transplantați (și doctorii au suferit enorm), a murit și primul pacient transplantat de prof. Proca, au murit și primii pacienți transplantați de Irinel Popescu. Dar, pe fundamentul acesta, al încercărilor, al luptei, al suferinței și al deprimării, s-a născut succesul. Așa s-a întâmplat și în lume, despre aceasta vorbește și Thomas Starzl (care a trecut exact prin același proces de pierdere și pentru care succesul a venit mai târziu), și aveți chiar la începutul cărții reflecțiile sale. Aceasta a fost fundația vieții celor care au fost transplantați. Din negura eșecului și-a durerii a ieșit viața, și a ieșit victorioasă.

Pentru că am lucrat sub presiunea timpului (sărbătorirea a 20 de ani de la realizarea primului transplant hepatic de către prof. Irinel Popescu), deși prima parte a cărții a fost scrisă cu 15 ani în urmă și actualizată acum, n-am izbutit să documentăm și alte realități mai recente, sau unele mai vechi și mai subtile, ale transplantului și, probabil, să-i omagiem pe toți cei care ar fi meritat. Cerem iertare celor care nu apar acum și sperăm ca, în ediția următoare a cărții sau într-un al doilea volum, să reparăm neajunsurile.

Cartea aceasta este un fel în care ne plecăm în fața tuturor celor care… sunt, în această „rânduială” a vieții, lumină, călăuză și „mâini” prin care Dumnezeu lucrează, salvând viețile altora. Este un omagiu pentru toți cei care au plantat un sâmbure de dragoste și i-au dăruit lumii o cale către viață.
Este un omagiu pe care îl aducem – în mod spe-cial – profesorului Irinel Popescu, realizatorul primului transplant hepatic din România, în urmă cu 20 de ani, și creatorului școlii de hepatologie modernă în România.
De asemenea, este un omagiu pentru toți cei care apar aici și au pus bazele transplantului în România, sau au sprijinit nașterea acestei metode terapeutice: Dan Tulbure, Mihai Lucan, Thomas Starzl (care a fost un prieten și un ajutor pentru Irinel Popescu, așa cum veți vedea în carte), Șerban Brădișteanu, prof. Proca, Alexandru Bucur. Cu ei a început transplantul, cu munca lor, cu ajutorul lor, cu sacrificiile lor. Cei care trăiesc grație muncii lor trebuie să știe măcar o părticică din ce au fost nevoiți să înfrunte pentru a ajunge să salveze vieți și prin transplant.

De asemenea, cartea este un omagiu pentru cei patru transplantați de ficat din perioada 1997 – 2000, în special pentru doctorul Radu Cobăleanu, primul trans-plantat în anul 1997, și un omagiu pentru toți donatorii de organe și familiile lor, fără de care transplantul de ficat sau de inimă n-ar fi posibil.

Omagiul nostru se îndreaptă și către medicii și piloții care au fost în avionul prăbușit în Munții Apuseni, în ianuarie 2015, care se regăsește în carte așa cum a fost văzut prin ochii doctorului Radu Zamfir, coordonatorul echipei de prelevare de organe. Adrian Iovan și Aura Ion, care și-au pierdut viața în această misiune de salvare a altor vieți, merită toată recunoștința.
 
Sper ca această carte să-i inspire și pe cei bolnavi, pe cei care vor fi bolnavi în viitor, care nu cred că mai au o șansă la viață, pe viitorii transplantați și pe cei care-și pierd ființe dragi, dar le pot prelungi viețile altora prin „jertfa donării”. De asemenea, sper ca întregul conținut al cărții să fie o sursă de inspirație pentru tineri, pentru oamenii sănătoși, care vor găsi aici ingrediente ale succesului, ale luptei și suferinței, necesare uneori pe calea către împlinirea viselor. Pentru că poartă în ele amprenta realității vieții, experiențele personajelor cărții ar putea fi repere și modele pentru viață, pentru felul în care ar trebui să reacționăm în fața bolii, a crizelor de viață, a momentelor în care primim un diagnostic fatal și cum ar trebui să reacționăm în fața succesului, a câștigului, a izbânzii, căci uneori succesul e atât de greu încât nu știm cum să ne purtăm cu el și nici ce am putea face pentru a nu-l transforma în eșec.

Aducem un omagiu, în același timp, tuturor celor care au trecut prin experiența transplantului, dar nu au supraviețuit mult timp, precum a fost lt. col. Marius Maxim, ofițer al armatei române, unul dintre oamenii care au avut vocație pentru armată și care reprezintă o părticică din istoria urbei frământate, a cărui viață a pendulat între șansă și neșansă.

Omagiul nostru se îndreaptă, în special către cei care trăiesc prin transplant și ale căror povești tulburătoare sunt mărturia izbânzii vieții asupra morții. „Învierea” lor este un eveniment, o certitudine, și poate deveni inspiratoare chiar și pentru oamenii care sunt deprimați din motive banale, omenești, sau pentru cei care se simt uneori atinși de eșec. Aflați la distanță de o liniuță de moarte, acești oameni gustă viața acum cu papile gustative mai sensibile, mai simple, ceva mai rafinate și mai apropiate de divin.
Ei sunt oamenii care l-au recunoscut pe Dumnezeu prin experiența transplantului și care au cunoscut îngerii, lucrători prin mâinile medicilor și prin jertfa de nedescris a donatorilor.
Binecuvântați fie toți cei ce călătoresc „prin rânduiala divină”!
                                                            Maria Timuc

Editura: Dharana

Anul AparițIei: 2017

Format: 13/20, cu 2 aripioare de 9 cm

Nr. Pagini: 514

Limba: Română

EdițIe: Broșată, plastifiată mat