Frunzis si radacina - Peter Muller, carte

1. Despre Timp
2. Despre Dumnezeu
3. Dumnezeul copilului și copilul lui Dumnezeu
4. Sfârșitul lumii
5. Despre Om, sau tragedia manusului
6. Comedia manusului
7. Despre mine însumi și despre EU. Arta autoamăgirii
8. Întâlnirea cu Maestrul
9. Treptele cunoașterii eului. Copilul, cămila și leul
10. Eul universal. Omul Zorilor
11. Mărturiile unei „broscuțe din fântână“
12. Înțelesul spiritual al rugăciunii„Tatăl nostru“

.. Dacă în 1956 nu aș fi fost împușcat și nu aș fi trecut prin experiența morții, niciodată nu aș fi cunoscut lumea spirituală, nu aș fi devenit ceea ce sunt, iar din cele scrise aici n-aș fi știut aproape nimic. Trebuie să fiu recunoscător și pentru că ucigașul meu nu era un simplu soldat, ci un sadic, care găsea plăcere în chinul altuia, căci nu a tras în mine o rafală, ci și-a reglat automatul să tragă din când în când un singur glonte, la intervale lungi, pentru ca groaza și agonia mea să dureze mult; rezultatul a fost acela că am avut parte de o „mică“ inițiere și am putut aduce cu mine experiența avută în lumea de dincolo.

Așa am putut afla că evenimentele din drama lumii se situează dincolo de categoriile de bine și de rău perceptibile prin manas.

Dacă l-aș fi văzut atunci, l-aș fi urât pe omul care m-a împușcat.

Astăzi îi sunt recunoscător.

Fără să vrea, prin „răutatea“ lui m-a învățat că acceptarea voinței lui Dumnezeu înseamnă că omul renunță la eul său; atunci conștiința lui se ridică la nivelul buddhi și, privind de la această altitudine, el vede că toate au un înțeles profund: criza, suferința, până și iadul.

Manas înțelege lucrurile.

Buddhi le știe.

Manas – adică inteligența umană – are ca instrument de cunoaștere rațiunea.

Buddhi are trăirea.

Diferența este imensă, căci în timp ce unul potrivește cioburile realității, celălalt trăiește această realitate în întregul ei; devine el însuși obiectul cunoașterii.

Oricum, rațiunea este ceva miraculos, căci privind spre buddhi, care este rădăcina sa, poate zări propia sa origine divină, cauzele creației, până și cauzele mai profunde ale creației propriului sine și, chiar dacă nu poate trăi toate acestea, începe să înțeleagă cu mintea că temeiul existenței este trăirea unității.

***

Dacă mă vei întreba unde poate fi găsit EU-l tău, EU-l tău nemuritor, întrebarea mă va avertiza că nu asculți vocea conștiinței tale.

EU-l îți vorbește necontenit!

Îți vorbește în vis, și când ești treaz, și când stai liniștit, și când vorbești. Te atenționează că nu spui ceea ce ar trebui. Dumnezeu care trăiește în tine în chip de conștiință spirirtuală nu este atât de departe precum crezi. Nu este sus în cer, nu este în viitorul îndepărtat, într-o sferă dincolo de moarte, ci este în tine, foarte aproape, mai aproape decât pielea frunții. El te observă tot timpul, te atenționează, te așteaptă, se întristează din cauza ta. Îți dă putere, este nemulțumit de tine și uneori te liniștește. Îți măsoară faptele și gândurile, le corectează, le judecă, uneori cu severitate, alteori cu indulgență. Tu îți ești singurul prieten adevărat, aliatul cel mai fidel, tovarășul cel mai apropiat și cel mai înțelept sfătuitor. Și cel mai tenace, pentru că ceilalți vin și se duc, te însoțesc o vreme, apoi te părăsesc, dar EU-l tău rămâne al tău din clipa nașterii până în cea a morții și chiar dincolo de ea. Propriul tău învățător, judecător, maestru, medic și psiholog ești tu însuți – orice ajutor din afară te face să auzi doar vocea propriului tău EU.

Starea dezagreabilă, depresivă, anxietatea și deseori, bolile sunt cauzate de EU-l tău, nemulțumit de tine, pentru că faci lucruri nedemne și te-ai pus în slujba unor forțe negative, cu care nu ai nimic în comun. Cauza oricărei dizarmonii este relația proastă pe care o ai cu tine însuți și, în acest caz, nicio dificultate exterioară nu te justifică. Ambiția exterioară se va ordona numai dacă tu te armonizezi cu sinele propriu. Dacă regăsești sprijinul propriului EU, dacă te conciliezi cu tine însuți, vei dobândi un sentiment de securitate pe care nu ți l-ar asigura nicio pază exterioară.

Chiar dacă soarta îți este grea: o vei simți ușoară. Dacă trebuie să lupți, victoria îți este asigurată, căci lupta cea mai grea, războiul cu tine însuți, l-ai câștigat deja.

Conștiința este glasul EU-lui.

Aceluia care înăbușe această voce EU-l îi va fi dușman. Dar celui care o ascultă îi va fi prieten, sfătuitor și asociat.

***

Trăirea oceanului, Unio Mystica, iluminarea – numește-o cum vrei - este precedată de cea mai mare tragedie.

Puțini sunt cei care se încumetă să facă acest pas.

Ceea ce urmează apoi, nu poate fi descris în cuvinte.

.....

Sufletul realizează că după marea nimicire, nu a murit!

El există în continuare, ba mai mult se simte EU, cu toate că acest Eu este cu totul altceva decât ce înțelegea el sub acest nume.

Acest Eu nu are granițe despărțitoare.

Lucru straniu: pentru el nu mai există distanțe și poate fi prezent, în același timp, în mai multe locuri.

Am trăit experiența acestei stări.

Maestrul nostru ne-a spus odată: "Eu sunt împreună cu voi toți, în același timp."

***

Inițierea se deosebește de "viața trăita instinctiv" și de moartea naturală prin aceea că, pe de o parte, procesul este foarte rapid, iar pe de altă parte, ucenicul beneficiază de pregătire pentru experiența morții, provocată artificial, ca să poată trece victorios peste punctul mort.

In punctul mort, însă nu există ajutor și acesta nici nu ar fi posibil.

Ritualul inițierii este condus de maeștrii, care, la rândul lor, au trecut și ei prin această experiență și o cunosc cu rigoare psihologică. Esențial este că ei nu intră în legătură cu eul-șarpe al învățăcelului, ci direct cu EU-l lui superior, îl influențează prin intermediul acestuia și amplifică vocea lui. In punctul mort însă EU-l tace, de aceea nici vocea maeștrilor nu se mai face auzită.

Fiecare trebuie să treacă singur prin poarta îngustă.

De aceea există pericolul ca din acest punct sufletul să nu se înalțe, ci să cadă înapoi.

***