Iluzii II - Richard Bach, carte

Introducere ... 7
Capitolul 1 ... 11
Capitolul 2 ... 17
Capitolul 3 ... 21
Capitolul 4 ... 25
Capitolul 5 ... 49
Capitolul 6 ... 55
Capitolul 7 ... 61
Capitolul 8 ... 69
Capitolul 9 ... 73
Capitolul 10 ... 77
Capitolul 11 ... 85
Capitolul 12 ... 89
Capitolul 13 ... 93
Capitolul 14 ... 99
Capitolul 15 ... 103


A apărut în: 2015-01

Capitolul 1

 

Dumnezeu nu protejează pe nimeni, căci toţi oamenii sunt deja indestructibili.

 

Dintr-odată, exact când roţile au atins Pământul fermierului, mi-a dispărut vederea. Nu mă refer la o orbire inconştientă, ci la una ca şi cum cineva m-ar fi legat la ochi cu o panglică neagră.

Nu mai auzeam niciun zgomot. Foşnetul ierbii, vâjâitul vântului, scrâşnetul roţilor… totul a dispărut.

„Nu mai zbor“, m-am gândit. Mi se părea ciudat. Eram convins că zburam. Era doar un vis!

Nu m-am trezit. Am aşteptat cu răbdare ca vederea să îmi revină şi să continui cu partea a doua a visului meu.

A durat mult timp (aşa mi s-a părut mie) până când întunericul m-a părăsit.

Am auzit pe fundal un sunet plin de gingăşie, ca vâjâitul aripilor unei păsări colibri, cu tonalităţi mai joase sau mai înalte, care m-a absorbit complet.

După ce zumzetul a dispărut, visul a continuat.

M-am trezit într-o cameră aflată în cer, colorată ca o după-amiază de vară. Camera avea o fereastră, prin care m-am uitat şi am văzut că mă aflam la 500 de metri de sol. Dedesubt era un peisaj frumos, cu copaci, ale căror frunze erau de un verde smarald, cu mormane de frunze ce sclipeau la soare, cu un râuleţ albastru şi calm, cu un pod şi un orăşel în apropiere.

Pe pajiştea din apropierea oraşului am văzut o horă alcătuită de copii. Unii dintre ei alergau în jurul cercului, jucând un joc pe care nu mi-l puteam aminti.

Locul din jurul meu era gondola unui dirijabil de acum o sută de ani, deşi nu puteam vedea balonul propriu-zis. Nu existau piloţi, panouri de comandă, cineva cu care să vorbesc. Era o chestie plutitoare.

În partea din stânga a camerei se afla o uşă mare, încuiată, cu un semn pe care scria:

Nu deschide această uşă.

Nu aveam nevoie de acel sfat, căci afară m-ar fi aşteptat o cădere interminabilă. Nu mă aflam în mişcare, deci nu era vorba de un dirijabil. Ce anume menţinea în acest caz camera în aer?

Subit, prin minte mi-a trecut o întrebare:

„Vrei să rămâi, sau să te întorci?

Mi se părea ciudat să visez la o astfel de întrebare. Îmi doream să trăiesc în continuare, m-am gândit. Ideea de a trăi dincolo de moarte este cu siguranţă interesantă, dar exista un motiv pentru a mă întoarce.

Ce motiv? Ceva îmi spunea că o prietenă foarte bună se roagă pentru viaţa mea. Oare era vorba de soţia mea? De ce se ruga?

Sunt bine, nu sunt rănit, visez! Moartea este o călătorie pe care o voi face mai târziu, nu în momentul prezent. Mi-ar plăcea să rămân aici, dar trebuie să mă întorc, de dragul ei.

Pentru a doua oară, prin minte mi-a trecut gândul: „Este alegerea ta. Ce preferi: să rămâi, sau să te întorci la convingerea ta că trăieşti?“

De această dată am reflectat mai atent. Gândul morţii mă fascina de foarte multă vreme. Aceasta era şansa mea de a explora acest loc. Cu siguranţă, el nu aparţine lumii pe care o cunosc. Eram convins că ţine de lumea de dincolo. Poate că ar fi bine să mai rămân puţin. Nu. O iubesc. Simt nevoia să o revăd.

„Vrei să rămâi?“

Nu doream să îmi părăsesc subit corpul, fără a-mi lua rămas bun de la ea. Eram tentat să rămân, dar aceasta nu era moartea, ci un vis. Doresc să mă trezesc. Da, sunt sigur.

În acel moment camera sau gondola a dispărut, şi pentru o jumătate de secundă am văzut sub mine o mie de dosare, fiecare cu o posibilitate a unei vieţi diferite. Instantaneu, acestea au dispărut şi eu m-am scufundat într-unul dintre dosare.

Mi-am deschis ochii şi m-am trezit într-o cameră de spital. Era un alt vis. Abia aşteptam să mă trezesc din el.

Nu am mai avut niciodată până acum un vis despre spitale. Nu prea îmi plac spitalele. Nu ştiam ce căutam aici, dar era vremea să plec. Mă aflam într-un pat de spital, înconjurat de tuburi de plastic care ieşeau din corpul meu. Nu mi se părea deloc un loc atrăgător. Un monitor indica ceva. Încheieturile mele erau legate de marginea patului.

Ce o fi acest loc? Hei, m-am trezit! Vreau să dispară acest vis!

Nicio schimbare. Mi se părea – să-mi fie cu iertare – real.

Lângă pat se afla o femeie pe care o cunoşteam. Era oare soţia mea? Nu. O iubeam, ştiam acest lucru. S-a apropiat de mine, părând extrem de obosită, dar fericită şi plină de iubire.

– Richard! Ţi-ai revenit!

Nu mă durea nimic. Atunci de ce eram legat de pat?

– Bună, scumpo, i-am spus.

Vocea mea… cuvintele mele mi se păreau o limbă străină, un şir de silabe fără înţeles.

– O, mulţumesc din inimă, Doamne. Bună! Ţi-ai revenit!

Avea lacrimi în ochi.

– Ţi-ai revenit…

Mi-a desfăcut încheieturile din strânsoarea lor.

Nu aveam nicio idee de ce mă aflam aici, şi de ce plângea. Oare era visul meu conectat cu acest loc ciudat? Trebuia să aflu ce se întâmpla de fapt.

Pe de altă parte, trebuia să adorm din nou, ca să scap din acest spital teribil. I-am zâmbit femeii şi am adormit într-un minut. De această dată nu am mai visat nimic, dar mă simţeam bine, doar puţin epuizat, alunecând din nou din starea de veghe în cea de comă.

 

Capitolul 2

 

Înainte de a crede, noi optăm pentru ceea ce ne dorim să credem. Apoi ne testăm convingerea, pentru a vedea dacă este adevărată.

 

Femeia era încă aici.

– Te simţi bine?

„Probabil că este soţia mea“, m-am gândit. Nu îmi puteam aminti numele ei. Nu, nu era soţia mea, dar o iubeam.

– Mă simt bine. Unde suntem? Ce este cu toate aceste tuburi? Ce se întâmplă? La ce folosesc? A sosit vremea de plecare?

Vocea îmi suna frânt. De-abia îmi puteam înţelege cuvintele.

Femeia nu dormise.

– Ai suferit un accident, mi-a spus ea. Erai pe punctul de a ateriza când firele electrice…

Nu este adevărat, m-am gândit. Nu am văzut niciun fir electric. Ce accident?! Nu am perceput niciun accident. În 50 şi ceva de ani de zbor, nu m-am apropiat niciodată de vreun fir electric. Îmi aminteam clar fâşâitul roţilor prin iarbă.

– Firele electrice erau la sol?

– Mi s-a spus că ai lovit firele electrice ale stâlpilor de înaltă tensiune, când te apropiai de sol.

– Nu este adevărat. Ţi s-a spus greşit. Eram la doar câţiva centimetri de sol.

– Bine, bine, poate că au greşit. Important este că eşti în viaţă, scumpule.

S-a şters la ochi.

– Am visat, asta-i tot. Am lipsit 15 minute, cel mult o jumătate de oră.

Femeia a scuturat din cap.

– Ai fost inconştient timp de şapte zile. te-am aşteptat aici. Doctorii au spus că nu vei supravieţui, că ai putea… muri din cauza…

– Scumpo, sunt bine!

– Eşti foarte puternic sedat. Ai fost conectat la aparatul de respiraţie artificială timp de mai multe zile, la toate monitoarele posibile, la scanere pentru creier. Pulsul tău era… mult prea mare. Medicii au crezut că inima ta s-ar putea opri.

– Imposibil! Sunt sănătos tun!

Femeia mi-a zâmbit printre lacrimi. Mi-a spus, ca şi cum ar fi repetat aceste cuvinte de o mie de ori până atunci:

– Tu eşti expresia perfectă a Iubirii perfecte, aici şi acum. Te vei vindeca perfect. Nu va rămâne nicio urmare permanentă.

Era prima dată când auzeam aceste cuvinte pe care le repetase timp de o săptămână medicilor, infirmierelor şi mie însumi. Avea să mi le repete mai târziu timp de încă un an, din nou şi din nou. Nu aveau cum să nu fie adevărate.

Mi-a spus că aveam să mă recuperez perfect. Personalul medical considera acest lucru extrem de improbabil.

Eu ştiam însă că era adevărat. Dacă am fost într-adevăr rănit, aveam să mă recuperez perfect. Dar nu fusesem rănit.

Aveam o întrebare:

– Ai o maşină?

Femeia a scuturat din cap în sens negativ.

– Da.

– Putem pleca acum?

– Nu eşti încă pregătit.

A urmat o tăcere de lungă durată, apoi o nouă întrebare:

– Pot chema un taxi?

– Mai aşteaptă puţin.

Mintea mea s-a umplut de întrebări. Ce s-a întâmplat? Doar am o viaţă magică. De ce mă aflu într-un spital?

Aveam prieteni care trecuseră prin accidente aviatice, dar nu şi eu. Chiar am suferit un accident? De ce? Nu aveam niciun motiv să îi fac rău lui Puff, micul meu avion cu amerizare, iar el nu avea niciun motiv să îmi facă rău mie. Aceasta nu era viaţa mea. Am aterizat perfect, fără niciun accident. Ce se întâmpla?

M-am întrebat cine era femeia. În mod evident, îmi era foarte apropiată, dar nu era soţia mea!

Nu aveam niciun răspuns. M-am scufundat din nou în starea de comă. Femeia ştia însă că aveam să mă întorc. Ştia că aveam să mă recuperez. Complet.

În timp ce dispărea în neant, i-am auzit şoaptele: „Tu eşti expresia perfectă a Iubirii perfecte, aici şi acum. Te vei vindeca perfect. Nu va rămâne nicio urmare permanentă.“

 

Capitolul 3

 

Dacă ne dorim să încheiem această viaţă pe un nivel superior celui pe am început-o, trebuie să ne aşteptăm la un urcuş.

 

– Salut, Richard. Se pare că te simţi bine.

– Sunt bine, dar nu suport toate aceste tuburi la care sunt conectat.

Îmi distingeam mai bine vocea, dar încă nu vorbeam ca de obicei.

– Trebuie să mi le scot, astăzi.

– Sper să se întâmple aşa.

– Ce-i cu povestea asta că aş fi suferit un accident? L-ai recuperat pe Puff? L-ai dus acasă?

– Da.

– A rămas cu vreo zgârietură în urma aterizării?

S-a gândit puţin şi a râs.

– Mda, o zgârietură sau două.

– Mă întreb ce anume l-ar fi putut zgâria.

Mi-am amintit de aterizarea mea lină. Geoff s-a uitat la mine.

– Se pare că ai lovit cablurile electrice mult deasupra solului. Roata dreaptă s-a prins în ele, iar avionul s-a răsturnat.

– Nu este adevărat. Nu am văzut niciun cablu şi nu am suferit niciun accident. Îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat înainte să îmi pierd cunoştinţa. Am atins pur şi simplu iarba înainte de a ateriza…

– Poate altădată, prietene, nu acum. Puff a scăpat de sub control la o înălţime de 13 metri.

– Glumeşti!

– Bine ar fi. Am făcut fotografii. După ce roata a prins cablul electric, Puff s-a răsturnat, a tras după el câţiva stâlpi şi a provocat incendii din cauza scânteilor, care s-au răspândit prin iarba uscată. A atins solul cu aripa dreaptă, apoi cu coada inversată. Puff a preluat întregul impact asupra sa, timp de vreo două secunde. Tu ai fost mai puţin afectat.

– Şi totuşi, mi-aş fi adus aminte…

– Sunt sincer surprins că nu îţi aminteşti. A fost un accident de necrezut.

– Nu m-a durut nimic, Geoff. Am simţit doar că visez, că nu mai zbor. Nu am văzut nimic o vreme, după care m-am trezit… în altă parte.

– Mă bucur că a fost aşa. Ceea ce am găsit după accident nu a fost deloc plăcut. Cineva te-a tras din carlingă, apoi a venit un elicopter şi te-a dus la spital. Ai stat acolo timp de 30 de minute după accident.

– A auzit… (mi-am amintit instantaneu numele femeii) şi Sabryna de accident?

– Mda. A luat imediat un avion către Seattle. Tu nu mai erai pe lumea asta. O vreme ai fost într-o altă lume. Mulţi au crezut că vei muri.

– M-am decis să nu o fac.

– Bună decizie. Ai văzut şi vreun îngeraş?

– Dacă am văzut, trebuie să recunosc că nu-mi mai aduc aminte.

– Probabil s-au gândit că eşti în regulă.

– Mi-ar fi plăcut totuşi să îmi spună ceva: „Să ai o zi bună...“

– Trebuie să-ţi fi spus ceva. La urma urmelor, ai lipsit o săptămână dintre noi.

– Îmi voi aminti eu mai târziu.

Înainte de a pleca, mi-am luat rămas bun de la el. Apoi m-am scufundat din nou în coma mea. 

 

Capitolul 4

 

Indiferent de dezastrul sau de binecuvântarea prin care treci, întreabă-te: „De ce eu?“ Cu siguranţă există o raţiune şi un răspuns.

 

Am închis ochii, deşi era în toiul zilei, cenuşiul încăperii pierzându-se în cel al somnului. Când şi când, această stare de întuneric era presărată cu acţiuni şi culori.

Oare visam? Imaginile erau neclare. Mă aflam în altă parte decât în spital? Oricare ar fi fost răspunsul, îmi convenea să fiu cât mai departe de acel loc.

Ceaţa s-a ridicat. M-am trezit pe un câmp cu iarba uscată, abia cosită. Era o zi de vară aurie.

Am văzut biplanul Travel Air al lui Donald Shimoda, pictat în alb şi auriu, complet tăcut dimineaţa, precum şi micul meu biplan Fleet. Când am dat ocol motorului, l-am văzut. Stătea acolo, în fân, sprijinit de roata avionului şi aşteptându-mă.

Parcă nu ar fi trecut 40 de ani… Nu părea mai bătrân nici măcar cu o zi. Ceva nu era în regulă cu timpul.

Părea acelaşi maestru de karate tânăr pe care mi-l aminteam, cu părul negru, ochii negri, un zâmbet discret, care nu dura mai mult de o fracţiune de secundă. Părea desprins dintr-o amintire veche, dar foarte prezent.

– Salut, Don. Ce faci aici? Credeam… că eşti undeva departe.

– Credeai că există vreun „loc departe“? mi-a răspuns. Convingerea ta legată de timp şi de spaţiu ne separă, nu-i aşa?

– A ta nu? Doar au trecut ani de când…

A râs.

– Crezi că suntem separaţi? Eu sper că nu. Împărtăşirea convingerilor cu tine este specialitatea mea. Nu ai idee câţi îngeri care se ocupă de tine există.

I-am zâmbit.

– O sută.

A dat din umeri. Am spus intenţionat o cifră foarte mare.

– Chiar ai avea o sută dacă ai avea probleme foarte mari, ca să te împiedice să nu-ţi mai pese de această viaţă, dacă nu ai fi conştient că există teste prin care trebuie să treci.

– Ştii pe cineva la necaz? Vreun puşti în închisoare?

– Copiii au zeci de îngeri, care îi ajută să răzbească, spunându-le că sunt iubiţi chiar în acest moment.

– Nu şi eu.

– Tu înţelegi. Din când în când.

– Îngerii nu vorbesc cu mine.

– Ba da.

– Eu nu-mi aduc aminte.

A râs, ca şi cum ar fi văzut pe cineva cunoscut în spatele meu.

– Nu te întoarce.

Nu am făcut-o.

– Pescăruşul Jonathan Livingston, a spus o voce blândă.

Era aceeaşi voce pe care am auzit-o în acea noapte cu multe decenii în urmă, fără să ştiu la acea vreme ce însemna.

– Tu ai fost?

– Ai început cam devreme să te pregăteşti de plecare, a spus aceeaşi voce blândă.

Mi-am închis ochii şi m-am întors, râzând.

– Ai fost în avionul meu, în Ingolstadt, Germania, în anul 1962. Nu încăpeai în carlingă, dar îţi auzeam vocea în spatele meu. Am rupt bariera şi abia am scăpat de impactul cu copacii.

Îmi dădeam seama că era o voce de femeie.

– Mută-te mai în dreapta, mi-a spus.

– În vara anului 1968… Îmi pot deschide ochii?

– Aş prefera să nu o faci.

– …Un alt avion s-a îndreptat către mine. Am virat brusc şi am evitat impactul.

– A fost mâna lui Dumnezeu.

– În deşert, în anul 1958. Eram pe punctul de a mă prăbuşi. Ceva…

– A tras avionul în sus…

– L-a tras în sus? A fost o forţă colosală, de 9G şi ceva, care m-a tras în sus până când am fost din nou în siguranţă.

– M-ai auzit când ţi-am vorbit.

– Nu am înţeles niciodată. Deşertul era rece. Era dimineaţa devreme. Aveam o viteză de 350 de noduri şi mă prăbuşeam la firul ierbii. Am tras prea târziu de manetă. Eram convins că o să mă prăbuşesc, dar s-a produs o explozie care mi-a ridicat avionul F-86 ca pe o jucărie. Ştiam că nu putea fi carburatorul. Nu am înţeles niciodată ce s-a întâmplat atunci. Nimeni nu mi-a putut explica.

– Tocmai am făcut-o eu.

– Ţi-am spus şi atunci! Înţeleg conceptul de „mâna lui Dumnezeu“, dar cum a…

Îmi dădeam seama că scutura din cap.

– Se pare că tot nu ai înţeles.

Mi-am deschis ochii şi am văzut o imagine încântătoare dispărând rapid în faţa mea.

– De regulă, atunci când aveai probleme, îţi ofeream o secundă sau două în plus pentru a face ce puteai. Odată, când nu mai puteai face nimic, am schimbat continuumul spaţio-temporal. Acela a fost momentul în care ai fost tras în sus.

– Bine, dar coboram într-un unghi de 30 de grade, am spus, uitându-mă în locul în care văzusem mai devreme imaginea. Un avion cu o greutate de şapte tone care se îndreaptă către sol cu o viteză de câteva sute de noduri – nimeni şi nimic nu l-ar putea trage în sus…

Am auzit un mic hohot de râs.

– A fost mâna lui Dumnezeu.

– Unde erai când m-am prăbuşit cu Puff?

– Trebuia să înveţi despre vindecare. Mai ai încă multe de învăţat. Puff este bine. Spiritul lui este în regulă.

– Şi eu?

– Tu eşti expresia perfectă a Iubirii perfecte, a Vieţii perfecte, aici şi acum.

– Chiar trebuie să stai invizibil?

Nu am primit niciun răspuns.

M-am întors către Shimoda.

– Ţi-a spus să nu deschizi ochii, mi s-a adresat acesta.

– De ce este atât de important să îmi ţin ochii închişi?

– De ce este atât de important să îi ţii deschişi? Crezi că îţi spun adevărul? Deşi ea (vocea) trăieşte în afara lumii tale, a timpului şi a spaţiului?

– Păi…

– O să o vezi din nou. Îţi mai aminteşti de echipajul de îngeri de pe nava vieţii tale despre care ai scris cândva?

– Da. Un cârmaci, un luptător, un tâmplar şi un pânzar care se ocupă de navă, o ajută să treacă prin marile încercări, îi întind pânzele, le strâng pe timp de furtună…

– Şi ea face parte din echipaj. Tu eşti comandantul navei, iar ea este secundul tău. O să o vezi din nou.

Secundul căpitanului, m-am gândit. Ce dor îmi e de ea!

În tăcerea care s-a lăsat am avut timp să mă gândesc.

– Nu ţi-a plăcut sarcina de Mesia. Mi-ai spus-o cu gura ta. Prea mulţi oameni îţi cereau să faci miracole, dar nimănui nu-i păsa cum procedezi. Apoi a urmat acea dramă: ai fost ucis.

– Foarte adevărat.

– Deci, ce sarcină ai acum?

– Nu mă mai ocup de o mulţime de oameni, ci de o singură persoană. Nu mai fac miracole, dar ajut această persoană să înţeleagă. Nu mă mai ocup de drame… mă rog, poate într-o mai mică măsură. Accidentul tău de avion a fost dramatic, n-ai zice?

S-a lăsat tăcerea. Iar a venit vorba de accidentul de avion. De ce tot aud despre asta?

– Unii dintre noi au încercat rolul de Mesia, a continuat el. Niciunul nu a avut însă succes. Mulţimi, miracole, sinucideri, crime. Cei mai mulţi dintre noi au renunţat. De fapt, cred că toţi. Nu ne-am fi imaginat niciodată că poate exista atâta rezistenţă la câteva idei foarte simple.

– Rezistenţă la ce? Ce idei?

– Îţi mai aminteşti când ţi-am spus: „Tu eşti expresia perfectă a Iubirii perfecte“?

Am dat din cap că da.

– Asta este una din aceste idei.

Se pare că Sabryna a înţeles-o.

– Da, m-am simţit vindecat, aşa cum a spus ea. Nu m-am simţit rănit, gândeam clar. Dar acolo, în spital… s-a întâmplat ceva. Accidentul de avion?

Nu aveam clienţi pentru avioanele noastre. Era dimineaţa devreme.

– De ce tu, Richard? mi-a spus el. Tu crezi că ţi s-a „întâmplat“ un accident pentru că nu deţii controlul asupra evenimentelor?

Nu mi-a spus nimic despre viaţa lui, despre ceea ce i s-a întâmplat, despre cine era acum.

– Spune-mi, sunt curios: de ce crezi că ai avut un accident de avion?

– Nu am avut niciun accident! Mi-au spus că am lovit cablurile electrice, Don! Dar eu nu le-am văzut!

– Asta explică multe lucruri. Tu eşti un maestru atunci când totul merge bine în viaţa ta, dar devii o victimă atunci când lucrurile îți scapă de sub control.

Îmi râdea în faţă.

– Nu am văzut…

Altcineva ar fi crezut că el era nebun, nu eu.

– Mă întreb de ce i-ai convins pe toţi că ai avut un accident…

Eram hotărât să nu fiu o victimă, chiar dacă eram una.

– Pentru că… pentru prima dată, Don, a trebuit… să mă lupt pentru viaţa mea. Până acum nu a mai trebuit să fac asta.

– O faci acum. Ştii că o să câştigi.

Am zâmbit în faţa acestei certitudini.

– Aici şi acum, aş spune că da. În acest vis am câştigat deja. În lumea cealaltă s-a întâmplat însă ceva. Nu sunt prea sigur ce.

Oare există mai multe lumi? m-am întrebat. În această lume mă simt perfect. Oare pot muri în lumea muritorilor?

– Nu există două lumi, mi-a spus el. Eşti bine. Dacă acesta este un vis, şi celălalt este la fel. Nu există decât convingeri. Aici eşti convins că eşti bine, iar dincolo că trebuie să te lupţi pentru viaţa ta. Şi dacă nu o poţi face?

Pag. 11 – 31

A apărut în: 2015-01