Introducere ... 13
PARTEA I ÎNROBIŢI DE SISTEM
Capitolul 1 Mitul sistemului modern de îngrijire a sănătăţii ... 23
Capitolul 2 Adevărul complet ... 39
Capitolul 3 Drumul meu diferit ... 57

PARTEA A II-A PARADIGMA CA ŞI ÎNCHISOARE
Capitolul 4 Triumful reducţionismului ... 83
Capitolul 5 Reducţionismul invadează nutriţia ... 99
Capitolul 6 Cercetarea reducţionistă ... 121
Capitolul 7 Biologia reducţionistă ... 139
Capitolul 8 Genetică versus nutriţie, partea întâi ... 164
Capitolul 9 Genetică versus nutriţie, partea a doua ... 187
Capitolul 10 Medicina reducţionistă ... 207
Capitolul 11 Suplimentarea reducţionistă ... 221
Capitolul 12 Politica socială reducţionistă ... 239

PARTEA A III-A PUTEREA SUBTILĂ ŞI MÂNUITORII EI
Capitolul 13 Înţelegerea sistemului ... 259
Capitolul 14 Controlul şi exploatarea din partea industriilor ... 279
Capitolul 15 Cercetarea şi profitul ... 303
Capitolul 16 Media contează ... 326
Capitolul 17 Dezinformarea guvernamentală ... 347
Capitolul 18 Orbiţi de către aducătorii de lumină ... 367

PARTEA A IV-A GÂNDURI DE FINAL
Capitolul 19 Reîntregindu-ne ... 395
Mulţumiri ... 402
Despre autori ... 404
Index ... 407


A apărut în: 2015-02

15

CERCETAREA ŞI PROFITUL

Este mult mai uşor să fii critic decât să fii corect.

· BENJAMIN DISRAELI

În acest moment, poate vă întrebaţi: de ce acceptă şi susţine comunitatea ştiinţifică aceste planuri degradante pentru sănătate? Din ce motiv produc oamenii de ştiinţă din domeniile legate de sănătate o muncă ce susţine aceleaşi strategii care ne-au adus într-o astfel de situaţie mizerabilă?  Răspunsul este următorul: scopul adevărului, spre care ştiinţa academică a aspirat mereu a fost înlocuit, în acest sistem de sănătate denaturat, de alte ţeluri: bani, statut, influenţă şi securitate personală, printre altele. Baza unui sistem sănătos de informare este chiar calitatea informaţiei, dar obiectivul profitului a deplasat procesul prin care este condusă cercetarea ştiinţifică producătoare a acestei informaţii.  Să ne amintim drumul pe care informaţia se mişcă într-un sistem de sănătate, într-o societate ideală. Principalele „materii prime” care intră în ciclu sunt întrebările semnificative, demne de a fi cercetate. Oamenii de ştiinţă se adresează în mod colectiv acestor întrebări prin intermediul unei diversităţi de designuri constructive de studiu, de la cele mai reducţioniste până la cele holistice, şi tot ceea ce se află între ele. Această varietate serveşte mai multe obiective. Primul, când toate sunt mai mult sau mai puţin de acord, putem fi încrezători în rezultate.  Al doilea, studiile reducţioniste furnizează noi întrebări, parametri şi constrângeri pentru studiile holistice, şi reciproc.  Al treilea, rezultatele divergente obţinute din tipurile diferite de studii ne indică zonele unde ar trebui să ne reformulăm presupunerile şi să urmărim progresele de paradigmă, pentru a ajunge mai aproape de adevăr. La fel ca în orice alt ecosistem, diversitatea contribuie la complexitatea, rezistenţa şi sănătatea producţiei de informaţie ştiinţifică.

În sistemul nostru dirijat de ţelul profitului, valoarea adăugată de această diversitate a cercetării este sacrificată. În loc să rezulte din perspective multiple, greutatea dovezilor este construită numai din datele considerate credibile de paradigma curentă, date care reprezintă produsul unei forme de design reducţionist de studiu. Acest interval îngust de metodologie de studiu şi date de cercetare este folosit pentru a crea şi mai multe „soluţii” generatoare de bani, care la rândul lor vor da naştere mai multor probleme care necesită cercetare şi tratament. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este „De ce?” Răspunsul, după cum veţi vedea, este că cercetătorii sunt recompensaţi dacă contribuie la informaţiile scoase din context care susţin scopurile industriilor, contribuind în acelaşi timp la sănătatea precară a oamenilor, şi sunt penalizaţi dacă nu o fac.

SĂRĂCIREA ŞTIINŢEI

În scenariul cel mai bun şi util, ştiinţa combină artele observaţiei holistice, observaţiei reducţioniste şi experimentării, în căutarea bunăstării. Dar astăzi, ignorăm aproape complet arta observării sistemelor complete, integrale, în favoarea cuantificării precise şi manipulării detaliilor. Judecăm în mod eronat calitatea investigaţiei ştiinţifice din disciplinele de sănătate pe baza preciziei ei şi focusării ei pe amănunte minore – cu alte cuvinte, pe baza a cât este de reducţionistă. Oamenii de ştiinţă „adevăraţi” investighează părţi, nu integralităţi. Dar acest lucru diminuează obiectivele ştiinţei reale. Ceea ce fac cei mai mulţi dintre cercetători în ziua de astăzi ar trebui considerată tehnologie, nu ştiinţă.

Distincţia contează foarte mult. Tehnologia se referă la mijloace, modalităţi de a îndeplini anumite sarcini. Este ultimul pas al ştiinţei aplicate, unde rezultatele unor interogări libere şi imaginative avizează crearea de noi produse şi servicii.  Când partea de „interogări libere şi imaginative” este eliminată de pe harta drumului ştiinţific, aşa cum se întâmplă în atât de multe cercetări medicale, nu mai avem parte de ştiinţă adevărată.  Ştiinţa este definită prin metoda ştiinţifică; este o căutare nepărtinitoare a adevărului şi o recunoaştere a greşelii, dacă este cazul. Tehnologia este definită prin potenţialul pieţei; doar acele întrebări care îşi pot găsi răspunsul în semnul dolarului sunt considerate demne de a fi investigate.

Tehno-biologia modernă se aşteaptă să privească adânc în metabolismul celular şi ADN, dar nu poate exprima interes profesional într-un domeniu de tipul bunăstării. Un astfel de obiectiv amplu nu este considerat „ştiinţific”. Din cauza faptului că limităm domeniul admis al interogărilor ştiinţifice la o serie de detalii reducţioniste, am pierdut din vedere semnificaţia adevărată a progresului uman. Echivalăm progresul cu dezvoltarea de noi tehnologii, noi produse şi servicii, în detrimentul sănătăţii şi fericirii umane.

Acesta nu este un fenomen nou. Subjugarea ştiinţei de către profiturile industriale se desfăşoară de cel puţin un secol, de când capitalismul a divizat protecţia proprietăţii intelectuale, care a putut să-i recompenseze complet pe aceia ale căror descoperiri şi invenţii ar putea fi convertite în produse, vânzări şi capital. Odată ce patentarea, mărcile şi instrumentele de copyright, printre altele, au furnizat această protecţie, motorul capitalismului industrial a putut marşa nederanjat prin societate, utilizând progresele tehnologice în producerea profiturilor, care ulterior au fost aduse din nou în sistem pentru a finanţa mai multe cercetări. Sistemul se auto-replică şi se auto-perpetuează; succesul iniţial al pieţei a oferit capital de finanţare pentru succesul următor al pieţei.

Informaţiile şi faptele generate de ştiinţă şi utilizate pentru a crea capital sunt combustibilul care menţine motorul pieţei libere în funcţiune. Cu cât ele sunt mai utile – cu cât combustibilul este mai bun – cu atât mai multe şanse sunt ca studiul să fie finanţat. Dacă nu va implica un cod de bare pe el, probabil că nu va fi finanţat.

După cum am văzut, o abordare tehnică a nutriţiei – genul care produce bani pentru industrii – include medicamente, suplimente şi produse fortificate. Toate acestea sunt extrem de profitabile şi sunt protejate de legi de proprietate intelectuală.  Există foarte multă finanţare pentru acest tip de ştiinţă, deci partea majoritară din ea este realizată. Prin contrast, cercetarea îndreptată către efectele nutriţionale ale alimentelor integrale nu prea are un potenţial de piaţă. Nu poţi patenta recomandările de a mânca multe cereale integrale, fructe, legume, nuci şi seminţe. Astfel că nu există imbold pentru industrie de a investi în cercetările din acest domeniu, şi nu există imbold pentru cercetători de a studia şi valida aceste aspecte.  Sănătatea, bunăstarea şi fericirea nu pot fi şi nu vor fi avansate complet de către un model de piaţă corupt, manipulat de către participanţii săi cei mai puternici. În locul nutriţiei holistice, motorul pieţei libere ne oferă fragmente vandabile: suplimente şi nutraceutice. Când ne îmbolnăvim de pe urma alimentaţiei nesănătoase, motorul pieţei ne forţează la soluţii reducţioniste: medicamente şi intervenţii chirurgicale scumpe.  Şi prin acest proces, comunitatea de cercetare marşează în ritmul dat de industrie, pozând în căutători nobili ai adevărului în timp ce de fapt alege noi modalităţi de a face bani în detrimentul sănătăţii noastre.

URMĂRIND BANII

V-aţi întrebat vreodată cine plăteşte pentru cercetarea medicală, care investighează principiile biologice de bază şi pune fundamentul pentru aplicaţiile viitoare? Profesorii universitari – cel puţin cei care sunt titulari – au un salariu garantat de la instituţiile lor, dar acesta nu acoperă costurile echipamentului de laborator pentru cercetare sau timpul asistenţilor sau postdoctoranzilor care fac munca de jos.

La fel cum politicienii trebuie să petreacă mult din timpul lor strângând fonduri pentru realegere, aşa trebuie şi majoritatea oamenilor de ştiinţă să dedice multe ore aplicării pentru finanţare şi menţinerii ei. Sursele principale de finanţare, în afară de universităţi, sunt Guvernul şi industria privată. Din moment ce sunt mai mulţii cercetători care caută fonduri decât bani disponibili pentru a le susţine cercetarea, competiţia pentru dolari este aprigă. Companiile private şi agenţiile guvernamentale trebuie să ia decizii legate de procentul mic de granturi aprobate.

Ceea ce numim cercetare cuprinde totul, de la investigaţii de bază, aproape ezoterice, până la experimente foarte aplicate care ar putea fi numite mai corect dezvoltare tehnologică (deşi delimitarea între ceea ce este de bază şi ceea ce este practic este deseori vagă şi contestată puternic chiar şi în cadrul unei singure instituţii). Deşi ambele tipuri de cercetare sunt utile, când vine vorba de finanţare, sistemul nostru este deplasat în favoarea celei din urmă – chiar şi când finanţarea nu vine din industrie.

Majoritatea cercetărilor de sănătate, de bază şi aplicate, este finanţată de industria farmaceutică sau de agenţii îndatoraţi ei (ca de exemplu, NIH). Fiindcă industria farmaceutică se aşteaptă la profituri pentru acea investiţie, deciziile ei de finanţare tind în mod logic către ştiinţa aplicată; criteriul principal pe care îl foloseşte pentru evaluarea cercetării este de obicei dat de câţi bani pot fi obţinuţi. Chiar şi finanţarea guvernamentală, prin agenţii de tipul NIH sau National Science Foundation (care este sursa primară pentru cercetarea de bază), impune criterii reducţioniste, direct sau indirect, asupra tuturor cercetărilor care vizează alimentaţia şi sănătatea.

Din păcate, de-a lungul ultimelor decenii am observat un abuz gradual din partea sectorului corporativ şi priorităţilor sale în domeniul cercetării de bază la universităţi şi agenţii de cercetare înrudite. Efectele acestui abuz pot fi văzute la aproape orice nivel, de la designul studiilor individuale (ce este supus studiului şi cum) şi modul în care cercetătorii interpretează rezultatele, până la direcţiile în care o iau carierele lor.

CUM FINANŢAREA INFLUENŢEAZĂ DESIGNUL STUDIILOR

Dacă un aplicant pentru o cercetare de bază speră să obţină fonduri, el este obligat să garanteze că ipotezele propuse sunt „focusate” – un cuvânt de cod pentru „reducţioniste”.  Pentru a candida cu succes pentru fonduri în acest tip de cercetări, aplicanţii trebuie să studieze efectele detaliate biologice ale unui singur nutrient mai degrabă decât cele ale alimentului complet din care provine, sau să caute mecanismul cheie care explică un efect, mai degrabă decât să studieze un vector de mecanisme posibile. În mediul comunităţii de cercetare, cea holistică nu este luată în serios.

În cercetarea de bază, fiecare nouă descoperire reducţionistă conduce de obicei la o întrebare evidentă: „Ce urmează?” Răspunsul aproape universal (şi deseori legitim) al cercetătorilor este recomandarea de şi mai multă cercetare (acest lucru ţine cu siguranţă laboratoarele noastre cu finanţare şi în funcţiune!) În consecinţă, aceşti cercetători îşi limitează abilitatea de a câştiga o viziune mai amplă asupra fenomenelor fundamentale care ar trebui să reprezinte mandatul lor în calitate de oameni de ştiinţă. „Ce urmează?” este mai mereu o altă întrebare reducţionistă care aduce rezultatele studiului precedent mai aproape de piaţă. Nu contează dacă noi, oamenii de ştiinţă dăm voce sau nu intereselor comerciale în aceste discuţii de cercetare; în final, rezultatele cercetării câştigă valoare şi relevanţă când banii pot fi obţinuţi, iar acest aspect afectează modul cum gândim următorii noştri paşi. Oricum sunt create şi executate aceste studii, ele reprezintă paşi pe drumul exploatării comerciale. Valoarea comercială de piaţă s-a dovedit un magnet puternic către care cercetarea de întreprindere este atrasă inexorabil. De fapt, odată cu trecerea anilor, am devenit din ce în ce mai convins că potenţialul de piaţă este singurul ţel al cercetării, chiar şi al celei de bază, de tip biomedical şi non-aplicată.

Nu spun că cercetătorii individuali sunt în mod necesar conştienţi de aceste presupuneri; este posibil ca ei să fie total orbi în acest aspect. Mulţi dintre ei vor fi ofensaţi de aceste remarci şi pot nega că fac în mod personal cercetare pentru utilitatea de piaţă şi pentru rentabilitatea financiară a lor sau a angajatorului lor. Cu toate acestea, ei tot lucrează într-un sistem a cărui principală motivaţie este una financiară. Rentabilitatea monetară este combustibilul primar care pune sistemul medical în mişcare, şi aproape toţi cercetătorii profesionişti din domeniul biomedical sunt parte din el şi îndatoraţi lui. Cu cât o investiţie de cercetare este percepută ca fiind capabilă de a aduce un câştig, cu atât mai susţinătoare devine societatea în mod global, de la consumatori şi antreprenori la politicieni şi agenţii de finanţare.

CUM FINANŢAREA COMPROMITE INTEGRITATEA CERCETĂRII

Există anumite dovezi că presiunea pusă de finanţare induce fraudă din partea cercetătorilor, pentru a-i păstra fericiţi pe finanţatorii lor. Nu mă refer la fapte extraordinare de tipul falsificării sau fabricării de date, ci la elemente mult mai subtile. Conform titlului „Scientists Behaving Badly” („Oamenii de ştiinţă se comportă rău”) din numărul din iunie 2005 al Nature, care a raportat un studiu asupra a peste 3.000 de cercetători americani care au primit finanţare de la NIH, 15% au recunoscut că au „schimbat designul, metodologia sau rezultatele unui studiu ca răspuns la presiunea sursei de finanţare”. Când separăm informaţiile pe etapele carierei, lucrurile devin şi mai interesante. În timp ce doar 9,5% din cercetătorii aflaţi în partea de început a carierei au raportat astfel de comportamente, acel număr a sărit la 20,6% pentru cei aflaţi în etapa de mijloc a carierei. Se pare că industria este destul de bună în a pregăti oameni de ştiinţă care să se conformeze cu motivele lor de piaţă. Această creştere indică şi faptul că cu cât perioada de când sunt stabiliţi şi implicaţi în sistem este mai lungă, cu atât mai puţin vor cercetătorii să deranjeze sistemul. Au investit prea mult timp, energie, identitate personală şi status profesional în laboratoarele lor pentru a-şi risca fondurile.

Alte două elemente din acelaşi studiu ne ajută să vedem cum aceste practici dubioase conlucrează pentru a afecta întregul câmp al cercetării din sănătate. În primul rând, 15,3% din cercetători au admis „renunţarea la observaţii sau date din analiză pe baza unui instinct care le spunea că sunt inexacte”.  Să mai vorbim despre a vedea numai ce vrem să vedem şi să eliminăm restul! Chiar şi dacă un eşantion a reuşit să supravieţuiască designului reducţionist al studiului, 1/7 din cercetători s-au simţit liberi să îl ignore, pe baza unui „instinct” sau, cu alte cuvinte, pe baza prejudecăţilor. În al doilea rând, 12,5% din cercetători au afirmat că ar omite „utilizarea de date defectuoase sau interpretări suspecte ale datelor altora” în avizarea propriului program de cercetare şi susţinerea propriilor lor concluzii. Altfel spus, ei ar pretinde că cercetarea nepotrivită care susţine credinţele lor a fost de fapt cercetare bună, şi o citează în propriile articole pentru a fundamenta acele credinţe.  Suma totală a tuturor acestor intrări este un motor medical de cercetare care se joacă cu adevărurile fundamentale, alege date pentru a susţine concluzii premeditate şi plătite anticipat şi nu este foarte probabil să contrazică agenda de vânzări sau marketing ale industriilor care îi sponsorizează cercetarea.  Aş considera din câteva motive că procentajele din paragraful precedent sunt de fapt mici. Unu, acest comportament a devenit atât de automat, încât o mare parte din el este realizat în mod inconştient. Mulţi cercetători chiar nu conştientizează influenţa corupătoare pe care presiunile şi aşteptările finanţatorilor lor o au asupra integrităţii cercetării lor. Doi, comportamentele „rele” sunt în mod obişnuit raportate la o scară mult mai mică de către respondenţi, chiar şi când li se asigură anonimitatea. Trei, rata de răspuns la studiu a fost sub 42%.  Este probabil ca în cadrul celor 58 de procente care au refuzat să răspundă să existe chiar mai multe cazuri susceptibile la presiunea finanţării decât în cazurile respondenţilor, deoarece cele mai multe studii voluntare sunt completate şi returnate de către aceia care au cel mai puţin de ascuns şi care sunt cel mai puţin ruşinaţi de conduita lor.

Analiza nu a luat în considerare natura designului sau schimbările metodologice ale studiilor modificate, dar vasta mea experienţă atât ca membru al comitetelor peer-review de evaluare a propunerilor de finanţare, cât şi ca recipient al finanţării îmi spune că cercetarea a fost aproape sigur mutată în direcţia reducţionismului intensificat – către mai multă specificitate, mai multe presupuneri despre cauzalitate şi mai puţine designuri de observaţie „deranjante”.

CUM FINANŢAREA ARE IMPACT ASUPRA TRAIECTORIEI CARIERELOR

Oamenii de ştiinţă din domeniul nutriţiei sunt recompensaţi pentru crearea şi perpetuarea unui sistem care se concentrează pe un singur nutrient scos din context, şi sunt pedepsiţi efectiv pentru examinarea alimentelor reale şi populaţiilor reale din lume. Acest lucru face diferenţa nu numai în cazul studiilor individuale, dar şi când vine vorba de alegerile în cariera cercetătorilor. Să-l luăm spre exemplu pe cercetătorul chinez Rui Hai Liu, pe care vi-l amintiţi din capitolul 11. El a realizat o cercetare prin care a demonstrat că activitatea antioxidantă a unui măr este de 263 de ori mai puternică decât ce ar sugera cantitatea de vitamina C conţinută în el. Aflând acest aspect, profesorul Liu a fost pus în faţa unei alegeri: în ce direcţie ar trebui să îşi îndrepte cercetarea?

Putea alege să demonstreze acelaşi efect care spune că „întregul este mai mult decât suma părţilor sale” pentru cazul unei varietăţi de plante şi substanţe chimice. Cercetarea sa, ştim acum din cercetarea altora, putea discredita afirmaţiile înşelătoare şi uneori periculoase ale industriilor de suplimente şi nutraceutice. Putea să îşi dedice cariera explorării ideii prin care hrana cu produse de origine vegetală este o opţiune superioară abordării reducţioniste a consumării de pilule care conţin numai „ingredientele active” prezente în alimente.  Dar în mediul academic, nu se oferă finanţare pentru o astfel de traiectorie în carieră. Astfel că fiind un bun cercetător (de fapt, este excepţional), el a ales abordarea reducţionistă, unica sa opţiune, deoarece aici sunt banii pentru cercetare.  Dacă intenţiona să avanseze în profesia sa şi să îşi asigure titularizarea – dacă vroia să îşi permită tipul de echipament şi asistenţă de care avea nevoie pentru a efectua şi alte cercetări – această decizie a fost una simplă.

Mergând pe calea reducţionistă, profesorul Liu a fost capabil să investigheze multe idei interesante. El a căutat alţi compuşi asemănători vitaminei C din mere care ar putea fi responsabili de diferenţele dintre activităţile chimice şi cele presupuse biologice ale vitaminei C. A confirmat structurile chimice, a determinat cum sunt absorbite şi distribuite după consum, a aflat cum sunt metabolizate şi a învăţat cât de potente sunt în cadrul acestor procese. Făcând asta, el a performat foarte bine. Mulţi ar aspira să aibă reputaţia sa şi poziţia sa profesională. Obiectivele sale sunt de tipul care atrage cu uşurinţă finanţarea. A avut destui absolvenţi ale căror descoperiri au fost publicate în câteva jurnale excelente.

Ideea nu este că abordarea reducţionistă nu este interesantă sau că nu ne oferă lucruri de  valoare. Mi-a plăcut cu siguranţă cercetarea de tip reducţionist pe care am făcut-o; a fost stimulatoare din punct de vedere intelectual şi a reprezentat o provocare, şi atât timp cât mi-am „focusat” întrebările am avut multe fonduri publice pentru a fi creativ şi pentru a implementa proiectele care păreau atrăgătoare. Absolvenţii utilizează aceste studii pentru a-şi dezvolta gândirea critică, designul

pag. 303 – 313

A apărut în: 2015-02