Întoarcere din Lumea de Dincolo - George G. Ritchie, Elizabeth Sherrill, carte

1

M-am dus la birou devreme, aşa cum îmi plăcea mie, ca să am parte de câteva minute singur înainte ca primul pacient să sosească. Am aruncat o privire în camera încă umbrită – biroul, scaunele confortabile, cana­peaua galbenă în faţa ferestrei. Practica psihiatriei era o satis­facţie profundă pentru mine. Vreme de treisprezece ani cât am lucrat ca medic, am avut adesea senzaţia că tratam doar părţi dintr-o persoană, ocupându-mă de simptomele bolilor mai degrabă decât de boală în sine. La Spitalul Memorial din Richmond, Virginia, unde am lucrat, la fel ca în orice spital mare şi modern, nu aveam timp să-mi cunosc pacienţii ca oameni. Nu aveam timp să ascult întrebările din spatele celor pe care le puneau pacienții în camera de consultaţie.

Astfel că la vârsta de patruzeci de ani m-am întors la şcoală. Nu a fost uşor să-i cer soţiei să se mute din Richmond în Charlottesville, să dezrădăcinăm cei doi copii ai noştri de la şcoală, să renunţ la poziţia mea de preşedinte al Academiei de Practică Generală din Richmond şi să mă întorc pentru câţiva ani la studiu şi rezidenţiat. În următoarea duzină de ani după ce am luat această decizie, m-am bucurat de multe ori că am făcut-o, dar niciodată mai mult decât în aceste momente de linişte de la începutul zilei. Am deschis agenda de pe birou şi am aruncat o privire asupra programărilor pentru acea zi. Mildred Brown, Peter Jones, Jane Martin.3 Apoi degetul meu s-a oprit.

Prima programare de după prânz era pentru Fred Owen. Uitasem că ieri a ieşit din clinica universităţii. Primisem raportul lui Fred cu o săptămână în urmă de la medicii lui Fred – „carcinom la plămâni cu metastaze la creier” – dar ştiam acest lucru deja. Fred murea de cancer la plămâni. L-am suspectat încă din septembrie, în urmă cu cinci luni, când a venit pentru prima oară la mine cu simptome de depresie severă. Depresia, tusea uscată, fap­tul că fuma mult în timpul şedinţelor noastre, toate acestea m-au alertat, aşa că i-am făcut o programare pentru o exa­minare completă la Spitalul Universitar din Virginia aici, în Charlottesville.

Se părea că Fred ignorase acea programare. În urmă cu trei săptămâni, trezindu-mi din nou suspiciuni, l-am exa­minat chiar aici, în această cameră. Nu aveam echipament adecvat, desigur, dar cu stetoscopul am auzit suficient. După aceea a fost la spitalul universitar, unde a fost supus unui set de analize şi consultaţii. Dar toate acestea au fost mai mult pentru siguranţa lui Fred decât pentru vreun dubiu care ar fi planat asupra diagnosticului.

Şi acum, la ora 1:00 în după-amiaza aceasta, va fi aici. Cum aş putea să-l ajut să facă faţă veştii înspăimântătoare că avea să moară? Făcuse paşi enormi în lunile în care venise aici, dar mai avea încă drum lung de bătut. Timpul era ceea ce avea el nevoie cu disperare. Şi timpul era ceea ce Fred nu mai avea.

Mai mult, acest cancer inoperabil care apăruse acum – abia avea patruzeci şi vreo cinci de ani – i se părea negarea absolută a tuturor avansurilor pe care le făcuse. Avea să fie exact dovada a ceea ce fobia lui i-a spus întotdeauna: că lumea şi fiecare om din această lume au conspirat împo­triva lui încă din momentul naşterii sale. Problema era că nu se mai înşela. De la o mamă care l-a neglijat, trecând printr‑o serie de familii adoptive, printr-o succesiune de şefi care l-au exploatat şi printr-o căsătorie dezastruoasă, nu a avut parte decât de relaţii bolnăvicioase. Ţinta noastră era să dezvoltăm relaţii mai sănătoase. Începând cu încrederea pe care o căpătase în mine, a ajuns să aibă pentru prima dată în viaţa lui parte de relaţii adevărate de prietenie. Şi acum era pe moarte! Trădarea finală tocmai avusese loc, ultima dovadă că jocul fusese aranjat dinainte împotriva lui încă de la început.

Printre alte programări din acea dimineaţă, gândurile mele continuau să se întoarcă la Fred. La prânz mi-am mân­cat sendvişul pe care îl aveam la birou, pentru eventualitatea că ar fi apărut mai devreme. Dar s-a făcut ora 1:00, apoi ora 1:15, şi niciun semn de la Fred. A sosit la 1:35, prima oară în cinci luni când a întârziat la consultaţie.

— Nu te voi putea plăti, mi-a spus chiar înainte să se aşeze. Mi-am dat demisia în dimineaţa asta. Am răbufnit şi le-am spus ce cred despre ei. Au vrut să mai rămân până găseau pe cineva să mă înlocuiască, dar de ce ar merita ei să fac eu ceva pentru ei? Doctorii mi-au dat patru luni, con­tinuă el aruncându-se în fotoliu şi scoţând un sunet care se vroia a fi un râs. Ce glumă, nu-i aşa, doctore? Toate săpă­turile astea în trecut ca să o duc mai bine în viitor – doar că acum nu voi mai avea un viitor! Să-mi rezolv lucrurile cu mama, să-mi rezolv lucrurile cu soţia – toate astea sunt o pierdere de timp acum.

— Din contră, i-am spus. Aceste lucruri sunt mai urgente acum decât au fost vreodată. Viitorul tău depinde mai mult decât crezi de cât de prompt rezolvi treburile astea cu relaţiile.

S-a zgâit la mine, cu ochii lui răniţi, teribili la vedere.

— Viitorul meu? A spus ca un ecou. Tocmai ţi-am spus că mi-au dat patru luni, ceea ce înseamnă probabil patru săptămâni, pentru că doctorii mint şi ei, ca oricine altcineva. Pe bune, chiar nu cred că merită efortul.

— Eu nu vorbesc despre patru luni sau patru săptămâni sau patruzeci de ani. Eu vorbesc despre viitorul care este incomensurabil.

Ca o uşă trântită drept în nasul meu i-am văzut sinceri­tatea ieşindu-i prin ochi.

— Vrei să spui că făceai referire la iad şi rai, lucruri de genul ăsta? Haide, doctore!

Încerca să-şi menţină tonul nepăsător, dar era vizi­bil că-l înfuriasem. Construiserăm relaţia noastră, încet de-a lungul săptămânilor, având la bază înţelegerea că voi „juca corect” cu el. Acest lucru era capital; a spus chiar de vreo câteva ori că eram prima persoană care nu a încercat vreodată să-l păcălească.

— N-am crezut niciodată că tu, dintre toţi oamenii, o să-mi faci una ca asta! Dacă vroiam să aud poveşti din astea cu moartea care nu e sfârşitul, mă duceam la vreun preot vânzător de gogoşi. Ăştia îţi promit aripi şi o harpă şi orice altceva vrei, dacă arunci o bancnotă destul de mare în cutie.

Am tras aer adânc în piept, chinuindu-mi creierul să găsească cuvintele potrivite – sau cel puţin nu cuvintele nepotrivite. Cunoşteam suficient din istoria timpurie a lui Fred ca să ştiu că orice aluzie cât de mică la religie era o injurie pentru el. Părinţii cei mai cruzi din cele trei perechi de părinţi adoptivi cu care a stat alcătuiau un cuplu pios care frecventa biserica, şi considerau că puteau să scoată caracterul ursuz din micuţul băieţel retras în sine prin bătaie.

— Eu nu ştiu nimic despre harpe şi aripi, am spus. Pot doar să-ţi spun ceea ce am observat eu personal după...

M-am oprit, temându-mă să rostesc cuvântul periculos care ar fi putut să dărâme podul încrederii construit între noi.

— După ce am murit – asta începusem să spun.

Dar eu aveam în faţă un om care fusese adesea min­ţit. Cum i-aş putea împărtăşi lui experienţa capitală a vieţii mele, în aşa fel încât să nu sune ca cea mai mare minciună dintre toate?

— Fred, am început ezitant, doctorii au renunţat şi la mine o dată. Am fost declarat mort şi mi-au tras cearşaful peste cap. Faptul că peste zece minute aproximativ am reve­nit la viaţă pentru o perioadă mai îndelungată pe pământul acesta este pentru mine doar o paranteză într-o poveste mult mai mare. Despre această poveste mare aş vrea eu să-ţi povestesc, Fred.

Fred şi-a scos pachetul de ţigări şi şi-a aprins ţigara cu o mână tremurândă.

— Îmi ceri să cred că ai aruncat o privire într-un fel de viaţă viitoare? Asta vrei să spui, nu-i aşa – că nu contează dacă viaţa asta este o mizerie pentru că totul se va trans­forma în miere şi lapte în următoarea?

— Nu-ţi cer să crezi nimic. Eu doar îţi spun ceea ce cred eu. Şi nu am nicio idee cum va fi viaţa următoare. Ceea ce am văzut eu a fost doar – o privire aruncată din uşă, să spun aşa. Dar a fost suficient ca să mă convingă în totalitate în legătură cu două lucruri începând cu acel moment. Unu – conştienţa noastră nu încetează odată cu moartea noastră fizică, ea devenind de fapt mai ascuţită şi mai trează decât a fost vreodată. Şi doi – că felul cum ne petrecem viaţa pe pământ, relaţiile pe care le construim, este mult, infinit mai important decât ne putem da seama.

Vreme de câteva minute bune Fred a fost prea furios pe mine ca să mă privească în faţă.

— Dacă ai fost atât de bolnav pe cât pretinzi, a întrebat el, cu ochii în covorul verde cu maro, de unde ştii că nu delirai?

— Pentru că, Fred, experienţa asta a fost cel mai adevărat lucru, în totalitatea lui, care mi s-a întâmplat vreodată. De atunci încoace, am avut şi şansa de a studia visele şi halu­cinaţiile. Am avut pacienţi care halucinau. Pur şi simplu nu există asemănări.

— Vrei să spui că tu crezi cu toată sinceritatea că plecăm, fiind tot noi înşine? Dincolo, vreau să spun.

— Pariez cu viaţa mea pe asta. Tot ce am făcut în ultimii treizeci de ani – faptul că am ajuns doctor, că m-am făcut psi­hiatru, toate acele ore de muncă de voluntariat cu tinerii în fiecare săptămână – toate acestea au legătură cu acea expe­rienţă. Nu cred că delirul ar putea face asta, să guverneze întreaga viaţă a unui om.

— Delirul nu ar putea, acceptă el. Dar dacă a fost doar o iluzie de moment? Dacă ai fost, cum să-ţi spun, ai bătut câmpii de atunci încoace?

— Dacă nu cumva nu sunt nebun, vrei să spui?

Zâmbeam, dar întrebarea era cât se poate de legitimă. Nebunia, în rândul tuturor fiinţelor omeneşti, pare să fie cea mai plauzibilă.

— Asta e o întrebare grea, Fred. Nu cred că vreunul dintre noi poate vreodată să fie sigur că e întreg la cap. Eu am un motiv să cred că sunt, totuşi, datorită testelor pe care m-au pus să le fac aici, la Universitatea din Virginia înainte să-mi dea voie să profesez ca psihiatru. A trebuit să stau în faţa fie­cărui membru senior al comisiei, unul câte unul, şi să răs­pund la toate felurile de întrebări pe care mi le-au putut pune. Deoarece experienţa prin care am trecut – experienţa morţii şi tot ce s-a întâmplat după aceea – era punctul central al siste­mului meu de convingeri, am considerat că au dreptul să ştie despre asta, aşa că le-am povestit. Ce au crezut eminenţii doc­tori despre asta, nu ştiu, dar după ce m-au ascultat, fiecare din­tre ei m-a declarat deopotrivă întreg la cap şi stabil emoţional.

— Ceea ce dovedeşte că doctorii sunt nebuni, spuse Fred, dar zâmbea, primul zâmbet pe faţa lui din momentul în care intrase, şi am ştiut atunci că oricare ar fi reţinerile lui, cel puţin era pregătit să asculte.

Povestea era prea lungă ca să o pot spune într-o şedinţă sau chiar două, dar simţeam că merita, oricât de mult timp ar fi fost necesar pentru asta. Ţinând cont de personalitatea lui Fred, era mai bine să nu încep cu interpretarea mea per­sonală. El avea nevoie să audă întreaga poveste în detaliu, exact aşa cum s-a întâmplat, şi abia apoi să-mi formulez pro­pria mea opinie.

— Nu o să încerc să trag vreo concluzie, Fred. O să încerc doar să descriu ceea ce s-a întâmplat, pas cu pas, din clipa în care am intrat în acel spital al armatei. După aceea, dacă vrei să vorbim despre ce înseamnă asta – pentru mine, pentru tine – o putem face.

— Spitalul armatei? întrebă Fred.

Făcu o socoteală în minte.

— Asta era în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nu-i aşa? Vrei să spui că ai fost împuşcat?

— Era în timpul războiului, dar nu glonţul a fost cel care m-a răpus.

Am zâmbit cu tristeţe, aducându-mi aminte.

– A fost vremea din vestul Texasului...

2

Mi-am închis ochii, întorcându-mă în timp cu 34 de ani, amintindu-mi călătoria lungă cu trenul din Virginia la Abilene, Texas, sute dintre noi fiind tineri recruţi, mulţi, ca şi mine, părăsindu-şi casa pentru prima oară. M-am născut şi am crescut în Richmond, şi-mi amin­tesc de uimirea mea la gândul că ar putea exista un loc pe Pământ unde să nu fie mulţi copaci.

— Era sfârşitul lui septembrie 1943, am început, şi mă îndreptam către tabăra Barkeley, Texas, pentru instructajul de bază. Aveam douăzeci de ani, eram înalt, slab, copilul tipic din acele vremuri, cu capul plin de idealismul câştigării războiului şi gonirii naziştilor.

Singurul lucru cu care nu eram pregătit să mă lupt era praful. În gara din Abilene am fost transferaţi în camioane pentru a fi transportaţi la tabără, aflată la câţiva kilometri distanţă, iar praful era atât de dens încât nu am văzut nimic tot drumul. Ştiam că tabăra de la Barkeley trebuia să fie un loc imens – teoretic se antrenau acolo 250.000 de oameni, dar a durat câteva zile până să se aşeze praful şi să pot arunca o privire în zonă: un oraş întreg format din barăci de lemn se întindea în deşert.

În timpul furtunilor de praf eram nevoiţi să facem instrucţie purtând ochelari, şi chiar şi aşa trebuia să ţinem o mână pe umărul tipului din faţă ca să nu ne buşim unul în altul. Apoi în noiembrie au început ploile, şi tot praful acela s-a transformat în noroi. Dar vântul îl usca la suprafaţă şi ţi-l sufla în faţă. Se spunea că e singurul loc de pe Pământ unde puteai să umbli în noroi până la genunchi şi totuşi să ai ochii plini de praf.

În decembrie, mai presus de orice, s-a făcut cumplit de frig, mai frig decât a fost vreodată în Richmond. Pe 10 decem­brie am stat pe pământ – erau douăsprezece grade Celsius sub zero – vreme de două ore în timp ce un locotenent tânăr ne-a citit despre cea mai bună metodă de a curăţa echipa­mentul. În noaptea aceea întregul nostru pluton a tuşit.

În dimineaţa următoare gâtul încă mă mai durea, aşa că m-am dus la infirmerie. Cu siguranţă aveam febră, nu foarte mare, în jur de 39° C, dar un jeep m-a luat şi m-a dus la spitalul militar.

Spitalul era o întindere enormă de 5.000 de paturi, ocu­pând mai mult de 200 de clădiri joase din lemn unite toate între ele prin căi de acces. Pentru că aveam febră, asistenta care m-a internat m-a băgat la pavilionul de boli contagi­oase. Acesta consta într-o baracă de 24 de paturi, cu un cabi­net pentru doctor, un oficiu pentru asistente şi o cameră tip depozit într-o parte imediat după intrare, iar pe cealaltă parte trei firide mici cu câte un singur pat în fiecare unde te băgau dacă erai bolnav rău. Dar tot ce aveam eu era febra aia slabă, așadar nu erau pentru mine.

Singurul lucru care mă îngrijora dintre toate era faptul că era deja 11 decembrie, iar pe 18 decembrie trebuia să fiu în trenul care mă ducea înapoi în Virginia. Tocmai căpăta­sem cea mai mare permisie pe care a avut-o vreodată un nou recrut în armata Statelor Unite şi nu aveam de gând să las să-mi stea în cale o nenorocită de răceală. Pe 22 decembrie urma să încep cursurile la Colegiul Medical din Virginia, în oraşul meu natal Richmond, pentru a deveni doctor în Programul Special de Instruire a Armatei.

Eram încă atât de uimit de această situaţie încât mă tre­zeam noaptea întrebându-mă dacă chiar era adevărat. Chiar după Ziua Recunoştinţei am fost chemat brusc de la izolare, trezindu-mă într-o cameră plină cu maiori şi colonei, chiar şi vreo doi generali de brigadă. Eram sigur că era curtea marţială şi încercam să-mi aduc aminte din filme dacă îţi mai dau ocazia să-ţi suni părinţii sau pur şi simplu te scot afară şi te împuşcă.

Am luat poziţia de drepţi cu genunchii tremurându‑mi, în timp ce mă bombardau cu întrebări. Era adevărat că terminasem anul întâi la medicină la Universitatea din Richmond? Era adevărat că fusesem acceptat la Colegiul de Medicină din Virginia? Şi atunci care au fost motivele mele de a mă înrola în armată, când studenţii la medicină erau amânaţi automat?

În sfârşit, unul dintre ofiţeri mi-a explicat. Până acum, iarna anului 1943, armata era în mare criză de doctori.

Undeva în anul următor, toată lumea o ştia, va avea loc marea invazie a Aliaţilor în Europa. Cât timp după aceea va mai dura războiul? Cinci ani? Şase? Aveau nevoie de doctori rapid. Şi era evident că cea mai rapidă cale de a-i avea era de a repera soldaţii care aveau cât de cât o pregătire anterioară în acest sens.

Da, le-am spus, tremurând uşurat, terminasem anul întâi în vara care trecuse, la nouăsprezece ani, făcând cur­sul de patru ani în doi ani, aşa cum făceau mulţi în timpul războiului. Şi da, fusesem acceptat la Colegiul de Medicină din Virginia. Cât despre motivul pentru care m-am înrolat în armată, era ceva personal, dar toţi acei ofiţeri se uitau la mine, aşteptând un răspuns.

O făcusem pentru tatăl meu, le-am spus, în contul ser­viciului militar pe care trebuia să-l facă el. Continuau să se holbeze la mine, aşteptând să le spun povestea întreagă, aşa că am început. Tatăl meu, am explicat eu, era expert în căr­bune la Căile Ferate C&O, călătorind peste tot la clienţii mari de cărbune, arătându-le cum să construiască cuptoare eficiente şi aşa mai departe. Când a venit războiul, C&O l-a detaşat pe tata la guvernul federal, şi a călătorit în toată ţara pentru a inspecta centralele electrice pe bază de cărbune ale bazelor militare. Apoi, când invazia Europei a devenit o posibilitate, i s-a încredinţat o comisie a armatei ataşată unui grup de depozite de combustibil pentru Ziua-Z.

Aşadar tatăl meu, trecut bine de vârsta normală obli­gatorie pentru înrolare, era gata să plece peste ocean şi să urmeze primele trupe pe Continent pentru a instala depo­zite de combustibil acolo. Iar eu, în vârstă de 20 de ani, îmi continuam şcoala ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa că m-am oferit voluntar, şi am fost trimis la Tabăra Barkeley, Texas.

Nu am spus asta ofiţerilor, bineînţeles, dar câteva săp­tămâni în praf şi noroi m-au făcut să mă răzgândesc în privinţa necesităţii unui soldat pedestru în acest război. Şi apoi, tocmai când mă gândeam cât de neînsemnată era persoana mea, au venit veştile incredibile că urma să merg la facultatea de medicină oricum, iar Armata urma să mă trimită acolo.

Stăteam întins pe spate privind tavanul de lemn al came­rei de izolare, în pijamaua albă şi bufantă pe care mi-au dat-o, fiind destul de mulţumit de cum decurgeau lucrurile. Presupun că dacă aş fi fost o persoană religioasă aş fi spus că Dumnezeu aranjase totul, dar nu mi s-a întâmplat asta.

Ceea ce era important era munca de observare. Eram cercetaş de la vârsta de doisprezece ani, pornind de la Începători până am ajuns la Vulturi şi apoi, vara trecută, la Asistent Junior de Cercetaş Şef. Aşa că eram tentat să gândesc în termeni de credite, puncte şi promovări şi genul acesta de lucruri. Iar acum era ca şi cum să te oferi voluntar pentru armată era o bilă albă – un fel de faptă bună – şi să fii trimis la facultatea de medicină recompensa.

Aşa funcţionau lucrurile în viaţă. Să luăm medicina, de exemplu. Toată viaţa mi-am dorit să fiu doctor, cu mult timp înainte să fiu suficient de mare încât să-mi pot câştiga existenţa. Apoi la facultate am aflat că în timp ce fac bine oamenilor, doctorii pot de asemenea să câştige o grămadă de bani. Ideea era că nu te bagi în asta pentru recompensă. Recompensele aveau să vină ca rezultat la faptului că-ţi făceai treaba corect.

Asistenta s-a oprit la patul meu şi a scuturat un termo­metru. L-am pus sub limbă, sperând că până la urmă vor fi veşti bune. Era deja 15 decembrie; eram la izolare de patru zile fără ca starea să mi se îmbunătăţească, iar eu eram îngri­jorat de-a binelea în legătură cu trenul în care trebuia să mă aflu pe data de 18. Chiar şi după ce îţi trece febra, ştiam că te mai ţin vreo două zile pentru recuperare.

Asistenta a citit termometrul şi a notat pe fişă.

— Tot 39°, spuse ea pe un ton trist.

Îi spusesem despre permisia pe care o căpătasem, şi se părea că chiar îşi făcea griji pentru mine, atât ea cât şi colegii ei.

Atâta i-am bătut la cap până când au făcut rost de un snop de foi cu mersul trenurilor pe care îl ţineam pe măsuţa laterală lângă carafa cu apă şi paharul pentru băut, recipien­tul pentru spută şi veioza de noapte. Printre toate nimicurile personale din spital, acele foi erau legătura mea cu lumea de afară. Dacă aveam ghinionul să fiu încă în spital pe data de 18, voi studia toate trenurile care circulă până în Virginia până voi găsi o cale de a fi în Richmond pe data de 22, când începeau cursurile. Dacă nu ajungeam, ştiam că o duzină de soldaţi aşteptau la rând să-mi ia locul. Chiar dacă printr-un miracol mi-l păstrau, dacă ajungeam după ce ceilalţi înce­peau cursurile, şansele de a-i prinde din urmă erau aproape nule. Acesta era unul dintre cele mai competitive programe; fusesem avertizat că o treime din clasă era exmatriculată în primele nouă luni.

Am înghiţit pilula pe care asistenta mi-a dat-o într-o ceaşcă de hârtie şi m-am întors la filozofia mea reconfor­tantă. Ştiam exact de ce îmi doream să devin doctor. Nu pentru bani. Îmi doream pentru Papa Dabney.

Pag. 15 – 28

A apărut în: 2014-10