Prinsă la mijloc - Kelly Corrigan, carte

Capitolul 15

Luni,

13 septembrie 2004

„Mă simt bine. O să mă descurc”, i-am spus lui Edward, care trebuia să plece la muncă. „Fetele sunt la Amie până la amiază, iar eu intenţionez să răsfoiesc toate cărţile acestea pe care ni le-au trimis prietenii noştri. O să fie bine”.

Lance Armstrong, nu. Cartea despre managementul durerii prin homeopatie nu. „Cum să trăieşti având cancer”, nu. Rămasă singură cu capul meu chel şi cu tumoarea mea, m-am privit o vreme în oglindă, după care mi-am apăsat sânul ca să simt nodulul pe care acum mi-l puteam imagina perfect, întrebându-mă în ce măsură funcţionează chimioterapia.

Simţind nevoia unei încurajări, l-am sunat pe Greenie pe mobil. Mi-a răspuns robotul: „L-ai sunat pe George Corrigan. Ştii ce ai de făcut. Mult noroc!” Bip.

„Bună, tată, eu sunt. Totul este în regulă, stai liniştit. Mă simt destul de bine. Sunt cheală, dar altfel nu am nimic. Cred că sunt doar puţin plictisită. Bun, vorbim mai târziu”.

Continuând să simt nevoia unei încurajări, am scris un email, cântărindu-mi atent cuvintele. Trebuia să fie suficient de optimist pentru ca oamenii să nu-şi facă griji şi suficient de amuzant pentru a nu le fi teamă să îmi răspundă. Nu era de colo să ai cancer la vârsta mea.

Adresat: Tuturor

Data: 13 septembrie 2004, 21:11

Subiect: Ce mai e nou

Trebuie să recunosc că chimioterapia nu este chiar atât de grea cum mă temeam. O asistentă pe care o cheamă Catherine îmi înfige un ac sub claviculă, după care aştept timp de cinci ore discutând cu Edward, răsfoind diferite reviste şi privindu-le pe celelalte paciente. O bună parte din timp dormitez (acoperită cu o pătură care îmi ţine de cald). După trei ani în care nu am ştiut altceva decât să îmi cresc fiicele, trebuie să recunosc că este o pauză binevenită, un fel de mic rai pământesc.

În ceea ce priveşte părul, m-am trezit din somn vineri dimineaţa cu perna plină de fire. De-a lungul zilei, am mai cules o mână de păr doar trecându-mi palma pe deasupra capului. De aceea, m-am ras în cap, avându-le lângă mine pe Georgia şi pe Claire. Edward mă asigură că faţa mea este un miracol al simetriei şi al frumuseţii. Oricum, m-am gândit că este de preferat să îmi pregătesc din timp fetiţele.

În sfârşit, doresc să vă spun că am primit dreptul de a-mi fi administrată marijuana medicinală, aşa că dacă doriţi să vă aduceţi aminte de anii tinereţii, luaţi-vă albumele cu Pink Floyd şi câteva lucruşoare, şi faceţi-mi o vizită pe adresa 455 Mountain Avenue.

Vă mulţumesc tuturor pentru pălării. Le port pe rând.

Cu multă dragoste,

Kelly

Am apăsat tasta „Trimite”, după care am aşteptat, savurându-mi ceaşca de ceai. După câteva răspunsuri automate primite de la cei care nu erau la birou sau care erau în vacanţă, am primit email-uri de la Allison Mundth, Emily Birenbaum, Booker şi Tracy Tuttle. După numai o oră, căsuţa mea de email era plină de mesaje. Am obţinut astfel efectul dorit.

La mijlocul listei am văzut un mesaj de la vara mea Kathy. Din câte îmi mai amintesc, ne-am cunoscut în Ocean City, pe când eu eram la grădiniţă, iar ea era adolescentă. Kathy era îmbrăcată cu un costum Speedo vechi şi purta o bentiţă albastră pe cap, care îi lega părul. A spus o glumă într-o cameră plină de băieţi, vrăjindu-i pe toţi fără niciun efort. Ca şi cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns, mai târziu în decursul aceleiaşi zile a scos un dolar din portofelul ei din piele roz şi mi-a cumpărat o îngheţată de cireşe. Începând din acel moment, am adorat-o pur şi simplu.

Vara trecută, fiul ei în vârstă de 20 de ani a fost ucis într-un accident de maşină. Tata a sunat acasă la noi la 7:00 dimineaţa, plângând.

„Vai, Lovey, mi-a spus el cu o voce nefiresc de subţire. Vai, Kel, Aaron Zentgraf a murit azi-noapte. A avut un accident de maşină”.

„O, nu”. Am început să plâng împreună cu Greenie, iar Edward a venit lângă mine şi m-a sprijinit până când am închis telefonul. „Cum se va mai da jos din pat Kathy? l-am întrebat. Cine o va mai convinge să se dea jos din pat dimineaţa?”

Georgia nu împlinise încă doi ani, iar Claire avea doar câteva luni. Ori de câte ori le-am privit pe fete în acea zi, am plâns.

A trecut mai mult de un an de la moartea lui Aaron, şi deşi i-am transmis nenumărate mesaje telefonice şi email-uri, Kathy nu a dat niciodată vreun semn de viaţă, lucru pentru care nu o pot condamna.

Şi totuşi, acum i-am văzut numele pe lista mea cu email-uri. În câteva rânduri fără nicio punctuaţie, îmi spunea că acum fac parte dintre ei, „din rândul celor care sunt conştienţi de lumea de dincolo”. A adăugat că Tony, soţul ei, consideră acest curent o subcultură.

M-am trezit aşadar în interiorul cercului. Ceva din tonul frazelor sale m-a făcut să mă simt norocoasă, sau poate doar mulţumită că m-am alăturat celor care au cunoscut şi o altfel de existenţă, asemănătoare cu aceasta, dar totuşi separată. Simultan, m-am simţit ca o intrusă, durerea mea neputându-se compara cu cea a lui Kathy şi Tony.

Kathy scria de asemenea în email: „Oamenii cred că moartea este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla, dar acest lucru nu este adevărat”. Mi se părea de necrezut. I-am transmis mesajul lui Edward, adăugând mai multe semne de întrebare.

Am discutat cu Edward despre acest subiect timp de mai multe săptămâni. Ce ar putea fi mai rău ca moartea? Le-am ascultat pe fete cântând „This Old Man” pe scaunul din spate al maşinii şi le-am privit cum se joacă şi cum se sărută singure în faţa oglinzii din hol, după care am tras amândoi concluzia: „Nimic nu poate fi mai rău ca moartea”. Am auzit apoi ce i s-a întâmplat vechiului nostru prieten Luke, a cărui fată de 20 de ani cântărea 48 de kilograme şi care detesta felul în care arată, considerându-se prea grasă. Luke a rămas din nou singur după un al doilea divorţ şi se temea să se ducă la muncă, speriat că fiica sa s-ar putea sinucide renunţând să îşi bea shake-ul de proteine sau alergând excesiv. Pe de altă parte, prietena mea Josie este singură. Are 46 de ani, este născută să fie mamă, iar ovarele ei se usucă la fel ca nişte stafide. Şi totuşi, durerea ei nu se compară nici pe departe cu cea a lui Kathy, care şi-a crescut băiatul timp de 20 de ani. 20 de ani de iubire nu este deloc puţin. Este mai mult decât întreaga ei suferinţă.

Am primit un alt email de la o prietenă pe nume Jen Komosa, în care aceasta mi-a spus: „Eşti mai puternică decât crezi. Eşti suficient de puternică”.

Mama ei a murit cu şapte ani în urmă în urma unei operaţii la creier, care a generat complicaţii. După doi ani de tratamente, consultaţii pe la tot felul de specialişti şi paralizie, Jen şi-a dat seama că mama ei nu avea să se mai vindece vreodată. Era aşezată pe un scaun cu rotile şi nu mai vedea şi nu mai auzea aproape nimic. Mama lui Jen avea în jur de 50 de ani şi îşi văzuse mai mulţi copii căsătorindu-se. Apucase să le răsfeţe pe fetiţele fiicelor sale şi le văzuse alergând după licurici şi jucându-se prin casă. Şi totuşi, când sora lui Jen a sunat-o la ora 3:00 dimineaţa şi i-a spus că mama lor a murit, Jen a vomitat pe podea.

Când am sunat-o pe Jen ca să văd ce mai face, mi-a spus că oamenii se agită în jurul ei făcând ceea ce credeau ei că se cuvine în astfel de circumstanţe: aduc flori, alimente, îi trimit cărţi de vizită, îi dau apeluri telefonice şi îi transmit condoleanţe. A adăugat că cei mai mulţi dintre ei îi spun lucruri de genul: „Mama ta a avut o viaţă frumoasă. S-a bucurat de foarte multă fericire. Spre sfârşitul vieţii, s-a simţit tare rău, aşa că acum este împăcată”. Mă rog, foarte bine în ceea ce o priveşte pe mamă, dar cum rămâne cu tine, cu pacea ta sufletească, cu disconfortul tău? Cine îşi va mai aduce aminte în ce costum te-ai îmbrăcat de Halloween când erai copil, sau numele profesoarei tale din clasa a cincea? Cine îţi va mai împrumuta bani ca să îţi cumperi prima ta casă şi cine va mai plânge alături de tine atunci când ţi se va naşte primul copil?

Priveşte, mamă! Aceasta este poza din ziua logodnei mele! O! O să îţi placă! Priveşte-mă în rochia mea albă, tată. Ce ziceţi de asta? Edward şi tata jucând golf împreună! Apoi cea din ziua în care am aflat că am rămas însărcinată. Hei, priveşte, tată! Edward citeşte revista Sports Illustrated din scoarţă în scoarţă, LA FEL CA TINE! Nu îţi vine să-l mănânci pe pâine? Aşteptaţi! Edward a fost promovat la serviciu. Nu plecaţi încă! La anul, Georgia se va duce la grădiniţă! Mai aşteptaţi puţin, până când va purta primul ei costum de baie la înot. Mai rămâneţi… I-am cumpărat lui Claire nişte sandale noi! Claire a învăţat să cânte la muzicuţă. A făcut cerere de înscriere la Yale! NU PLECAŢI! Devine din ce în ce mai frumos…

...............................................................................................................................................................................................................................

Capitolul 33

Tot februarie 2005

După părerea mea, dacă ai patru copii, nu mai trebuie să faci vreodată altceva. Nici trei copii nu sunt puţini, dar majoritatea oamenilor reuşesc să se descurce cu ei. Dacă eşti mama a patru copii, nu îţi mai trebuie o carieră, nu mai trebuie să te oferi ca voluntar pentru a strânge fonduri pentru şcoală şi nu-ţi mai trebuie petreceri. Este suficient să ştii cum se ortografiază haos şi antidepresiv. Patru copii reprezintă scuza ideală pentru orice zi de naştere de care ai uitat, pentru orice întâlnire la care nu te-ai prezentat şi pentru orice formular pe care nu l-ai completat. În plus, poţi întârzia liniştită pentru tot restul vieţii tale şi nu mai trebuie să le dai telefon persoanelor care ţi-au lăsat mesaje, dar cu care nu doreşti să vorbeşti. În fond, cine te poate învinovăţi? Este aproape ca şi cum ai fi bolnavă de cancer pentru totdeauna, într-o formă care nu îţi pune viaţa în pericol.

Ce vreau să spun este că nimic nu îmi place mai mult decât maternitatea, că îmi place să fac dragoste cu soţul meu şi că, în general, sunt o optimistă. Pe undeva, sunt genul de femeie care fredonează tot timpul, ţinându-şi copilul în braţe la fel cum alte femei poartă centuri joase sau poşete. Ca să poţi avea patru copii, trebuie mai întâi să treci de pragul celor trei copii, care nu este deloc uşor.

Unul din motivele pentru care am ajuns să îmi doresc patru copii este acela că am învăţat foarte multe lucruri privind-o pe Georgia cum creşte, pentru a descoperi apoi că acestea nu i se aplică lui Claire. Pe de altă parte, nu poţi cunoaşte pe nimeni atât de bine ca pe copiii tăi, pe care îi poţi observa de la bun început.

Un alt motiv este că toţi copiii pe care i-am cunoscut şi care provin din familii foarte numeroase nu se iau foarte în serios pe ei înşişi, învăţând lucruri pe care nu li le-a spus nimeni, cum ar fi cum să transforme o pereche de blugi uzaţi într-o fustă de blugi la modă sau cum să îşi construiască un cort din pungi goale de plastic. Copiii care provin din familii numeroase se descurcă întotdeauna, în orice împrejurare.

Pe de altă parte, îmi doream să cresc un băiat, care să mă iubească la fel de mult cum îmi iubeam eu tatăl, inclusiv atunci când fetele mele vor ajunge la vârsta adolescenţei, întorcându-mi reprobator spatele. Îmi doream de asemenea să port din nou acele rochii largi specifice femeilor gravide, care mi se păreau incredibil de drăguţe. Îmi doream să mănânc îngheţată Oreo şi prăjiturele Tagalong Scout Girls. Nicio imagine nu mi se părea mai încântătoare decât aceea a unei femei gravide îmbrăcată într-o rochie foarte largă, care mănâncă îngheţată şi prăjiturele.

Însăşi drama naşterii şi a durerilor facerii mă atrăgea. Eram impresionată de acel respect şi de toată atenţia care ţi se acorda, ca să nu mai vorbesc de misterul fascinant al ieşirii copilului din corpul meu. De aceea, îmi doream să retrăiesc acest miracol de încă două ori.

Dar mai presus de toate, vroiam să am mai mulţi copii pentru că eram o Corrigan şi îmi doream să îmi trăiesc viaţa la apogeu. Corriganii nu se opresc decât atunci când li se spune să facă acest lucru. Ei nu îşi pierd vremea cu detaliile, cum ar fi plata taxelor pentru colegiu pentru atâţia copii. Niciun Corrigan nu începe prin a măsura sau a cântări, prin a citi manuale cu instrucţiuni sau prin a cumpăra asigurări de viaţă. Credinţa lui este de nestrămutat.

De altfel, tot ce am făcut în ultimii doi ani a avut în vedere intenţia mea de a face patru copii. Deşi stăm destul de înghesuiţi, am saci întregi cu rochii largi, specifice maternităţii, pe care mi s-a părut normal să mi le cumpăr, deşi am dat bani frumoşi pe ele. Am făcut şi alte investiţii de profil, cum ar fi cea mai bună pompă de sâni de pe piaţă, considerând că preţul ei va fi amortizat de miile de ore de alăptare prin care voi trece. Am optat pentru o maşină cu consum mare, care i-a făcut pe mulţi cunoscuţi să se întrebe dacă am auzit vreodată de efectul de seră (un biciclist din Berkeley mi-a pus chiar direct această întrebare, dându-şi ochii peste cap). Am ales această maşină pentru simplul motiv că avea trei rânduri de scaune pentru copii.

De aceea, când medicul a început să-mi vorbească de terapia cu hormoni, acum că am terminat cu chimioterapia şi cu radiaţiile, iar ciclul a început să-mi revină, nu am făcut nicio conexiune între această terapie şi imposibilitatea de a mai avea copii la vârsta mea. Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că estrogenul este produs de ovare şi nu am făcut niciodată vreo legătură între terapia cu hormoni şi menopauza indusă. Când am primit rezultatele testului genetic, iar Suzie Eder mi-a spus că NU ERAM PURTĂTOARE A GENEI CANCERULUI, am dedus implicit că nu mai exista niciun risc pentru fertilitatea mea. La urma urmelor, ce rost are să îţi păstrezi ovarele dacă nu le foloseşti la nimic!?

L-am întrerupt pe doctor, făcându-l pe Edward să se simtă foarte neconfortabil:

„Stai aşa, vrei să spui că nu voi mai putea avea copii?”

„Ei bine, ar trebui să eliminăm estrogenul din sistemul tău, mi-a răspuns medicul, privindu-l pe Edward de parcă ar fi vrut să îi spună: ‚Înţelegi ce vreau să zic, nu?’ Hm, da, nu ar trebui să mai faci copii, cel puţin în următorii cinci ani”. A continuat să se uite la Edward, aşteptând un sprijin de la el.

„Bine, dar peste cinci ani voi avea 42 de ani”, i-am spus, pe tonul că ar trebui să îi fie ruşine pentru ceea ce face.

Mi-a dat apoi replica pe care o dau toţi şi care mă scoate de fiecare dată din sărite, cu atât mai mult cu cât este greu să o contrazici fără a părea la fel de lacomă ca şi puştoaica aceea răsfăţată, Veruca Salt, care nu s-a simţit satisfăcută nici măcar în miraculoasa fabrică de ciocolată a lui Willy Wonca[1].

„Bine, dar ai deja două fete frumoase”, mi-a spus el, reamintindu-mi de prima noastră consultaţie, când i-am arătat fotografiile cu fetele mele, de care eram atât de mândră.

Cine i-ar spune: „Bine, dar ai nouă degete minunate” unui om care tocmai şi-a pierdut degetul mare? Poate cel mult un om care are doar opt degete. În caz contrar, mi s-ar părea o dovadă de lipsă de bun simţ.

Edward se simţea mai degrabă uşurat. Din punctul lui de vedere, „suprimarea funcţiei ovariene” nu însemna altceva decât o manieră de a mă menţine în siguranţă, un procent în minus în ceea ce privea riscul de a mă îmbolnăvi din nou. Ce ştia el? Edward nu are decât o soră şi o sumedenie de veri. De aceea, nu are habar ce muzică minunată reprezintă zgomotul asurzitor făcut de o liotă de copii. Nu ştie ce înseamnă să iei fiecare masă punând tacâmuri pentru cinci sau şase oameni, să speli vasele şi să faci curat după ei, să simţi că cineva te prinde de umeri şi îţi face un masaj, fără să îţi doreşti să ştii cine este, întrucât eşti conştient că toţi ar face acest lucru cu dragoste. Nu ştie ce înseamnă să participi la un meci de lacrosse în Baltimore şi să ocupi un rând întreg numai cu membrii familiei tale, cu fraţii, părinţii, unchii, mătuşile şi verii tăi, care creează împreună un câmp magnetic atât de intens încât aproape că îl poţi vedea.

Pentru prima dată de când am fost diagnosticată, am simţit că mă prăbuşesc psihic. Am plâns tot drumul înapoi către casă.

„Cu asta mă aleg după patru luni de chimioterapie? Asta este marea răsplată care mă aşteaptă pentru tot acel chin? De necrezut! Pur şi simplu, nu-mi vine să cred. Este atât de nedrept, Edward, atât de nedrept!” Am continuat să mă plâng într-una, repetând cât de nedrept mi se pare totul şi cât de pedepsită mă simt, în timp ce Edward îmi dădea mici replici menite să mă facă să mă simt mai bine, fără a mă înfuria însă şi mai tare. „Ştiam amândoi că era posibil să se întâmple acest lucru”, mi-a strecurat el la un moment dat. „Medicii nu au de ales”, a adăugat imediat. „La naiba cu medicii! am exclamat eu. Niciunul dintre ei nu a avut vreodată cancer, aşa că nu ştiu ce înseamnă acest lucru. Vorbesc despre această boală ca despre ceva ce trebuie învins cu orice preţ”. Niciun medic nu m-a avertizat vreodată că va trebui să îmi schimb toate planurile legate de viaţă, luându-mi tot ce îmi doream mai mult, încă din vremea când eram copil. „Iniţial, mi-au spus că voi avea un an greu. Asta nu înseamnă că acum, că a trecut anul, după ce am făcut tot ce mi-au spus, ba încă cu zâmbetul pe buze, voi putea reveni la viaţa mea de dinainte?”

Într-un final, nu am mai spus nimic, limitându-mă să privesc înainte. Mă simţeam incredibil de furioasă şi de obosită, în acelaşi timp.

„Am crezut întotdeauna că aceasta este menirea mea în această lume: să fac o liotă de copii”, am spus în sfârşit, când ne-am apropiat de casă.

Am parcurs restul distanţei până acasă în tăcere, dar când am coborât din maşină, Edward m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Te afli în această lume pentru mai multe motive. Nici nu-mi pot imagina toate lucrurile pe care le-ai putea face. Între altele, te afli aici pentru mine, pentru Georgia şi pentru Claire”.

„Ştiu”, i-am răspuns, izbucnind în lacrimi.

Le-am dus pe fete la culcare şi ne-am decis să savurăm împreună restul nopţii. Când ne-am pus pijamalele, Edward m-a făcut să râd cu lacrimi reamintindu-mi de omuleţul simpatic pe care l-am cunoscut la o nuntă din Georgia. Individul avea o găină pe care o chema Red şi care depunea cinci ouă pe săptămână, uneori şase, pe care le mânca. Când Red a încetat să mai facă ouă, individul şi-a propus să o taie. Edward mi-a spus că arăt de parcă zilele mi-ar fi numărate.

Deşi m-a făcut să râd, dovedindu-mi astfel că nu mi-am pierdut complet simţul umorului, am luat două Ambien pentru a adormi. Edward m-a privit cu înţelegere, făcându-mă să plâng din nou, întrucât dezamăgirea nu mă părăsise, ba chiar se amplificase de când am ajuns acasă şi mi-am văzut fetele. M-am bucurat atunci pentru ceea ce aveam, dar tot mi-a părut rău pentru ceea ce aş fi putut avea. Am plâns atât de mult în ultima vreme încât am preferat să nu îl îmbrăţişez pe Edward, ci m-am dus la baie, unde am lăsat lacrimile să curgă până când mi-au secat ochii.

A doua zi dimineaţa, am făcut duş împreună cu fetele, cărora le plăcea la nebunie acest lucru. Doream să le văd cum chicotesc şi cum se bucură. Doream să privesc din nou omoplaţii şi spinările lor arcuite, precum şi coapsele lor uimitor de musculoase, pentru a le memora, căci în această viaţă nu voi mai vedea vreodată corpurile altor copii de vârsta lor. Fetele s-au dat din abundenţă cu şampon pentru copii, m-au dat şi pe mine pe picioare, apoi s-au prefăcut că se freacă reciproc, deşi abia dacă îşi atingeau corpurile. După ce am ieşit de sub duş, am şters oglinda de abur şi mi-am examinat pieptul, observând discrepanţa care exista între cei doi sâni. Tocmai când eram pe punctul de a-mi plânge singură de milă, Georgia m-a întrebat pe neaşteptate:

„Când voi avea patru ani, o să pot să mă bărbieresc?”

„Ce!?” am râs eu.

„SĂ MĂ BĂRBIERESC”, mi-a spus ea mai tare, ca şi cum ar fi fost o turistă care cerea îndrumări. După care a început să mimeze că se bărbiereşte pe obraji cu o lamă imaginară.

„Bine, bine, am înţeles! Nu, nu o să te poţi bărbieri, pentru că eşti fetiţă. Fetiţele nu se bărbieresc. Numai tăticii”, i-am spus eu, simţind cum îmi dispare tristeţea, mulţumindu-mă cu ceea ce aveam.

„Bine, dar tu te bărbiereşti”.

„Dar, dar nu îmi epilez decât picioarele”, am lămurit-o eu.

„Atunci, EU când îmi voi putea epila picioarele?”

„Întreab-o pe Jammy”, i-am răspuns eu zâmbind.

Edward a plecat din nou la Philadelphia, cu treburi legate de serviciu. A vorbit cu părinţii mei de la aeroport şi ar fi trebuit să ia micul dejun cu ei înainte de întâlnire, continuând astfel o tradiţie pe care a inaugurat-o împreună cu tata şi care presupunea pregătirea unei omlete şi comentarea paginii sportive. Când a aterizat la Philadelphia, Edward a primit însă un mesaj de la Greenie prin care acesta îi spunea că nu se simte bine şi că îl roagă să se ducă direct la Comcast. Până atunci nu am mai auzit niciodată ca tata să anuleze o vizită.

[1] Aluzie la Charlie şi fabrica de ciocolată, roman american după care s-a făcut un film (în care joacă Johnny Depp). (n. tr.)

A apărut în: 2010-10