Proiectul SFERA - Míċeál Ledwith, Klaus Heinemann, carte

Cuprins

Cuvânt înainte de William A. Tiller 7

Prefaţă 27

• • •

Partea I: Fenomenul Sfera 31

          Míċeál Ledwith, doctor în teologie şi drept

Cuvânt înainte la Partea I, de J. Z. Knight (Ramtha) 33

Introducere: „Există mai multe lucruri în Cer şi pe Pământ...” 37

1. Călătorie fotografică de descoperire 45
2. Semnificaţia culorilor Sferelor 59
3. Enorma diversitate a manifestărilor sferice 107
4. Vârtejuri şi câmpuri de torsiune: sfere care ar putea să nu fie electromagnetice 117
5. Sugestii pentru fotografierea sferelor 127
6. Să deosebim imaginile false cu sfere de cele reale 139
7. Sferele şi locul nostru în cosmos 145

Partea a II-a – Sferele – Dovada prezenţei divine? 153

          Klaus Heinemann, doctor în fizică

Mulţumiri 155

Introducere: Suntem înconjuraţi de un nor de martori 157

1.  Dovada 165
2.  Să privim mai de aproape 189
3.  Să înţelegem ce am descoperit 245

Postfaţă: Emanaţii spirituale şi vindecare dirijată de spirite 263

Bibliografie 277

• • •

Concluzia autorilor 281

A apărut în: 2010-02

Capitolul 1

Călătorie fotografică de descoperire

Am citit prima dată despre sfere în autobiografia lui J. Z. Knight, A State of Mind (O stare sufletească), în care sunt descrise evenimente petrecute la sfârşitul anilor 1970.[1] Autoarea vorbea despre mici globuri de lumină, colorate diferit, a căror activitate, pe paginile cărţii pe care o citea, devenea agitată atunci când parcurgea un pasaj de mare importanţă. Mai târziu, am ascultat o expunere lungă şi detaliată despre sfere în timpul unei serii de învăţături remarcabile oferite de Ramtha, în anii 2001 şi 2002. Curând am descoperit că Ramtha vorbise pentru prima dată despre sfere cu mai mult de douăzeci de ani înainte, la începutul anilor 1980, şi că fotografiile cu apariţii sferice erau ceva obişnuit la fiecare eveniment desfăşurat la Şcoala Ramtha, timp de peste cinci ani.[2]

1.           Inspirat de amplele informaţii oferite de Ramtha, am început să fotografiez sfere în mod sistematic. În acel stadiu, nu eram prea sigur de natura exactă a sferelor sau de locul pe care îl aveau în gama convenţională a fenomenelor        paranormale. Prin urmare, am început să le fotografiez la aceeaşi oră, în fiecare noapte, pe proprietatea mea (doar două din imaginile din partea 1 a acestei cărţi au fost surprinse pe proprietatea mea), fiindcă noaptea a fost întotdeauna asociată cu „fantomele”.

          Unii dintre prietenii meu nu m-au ajutat la clarificarea problemelor, spunându-mi că nu le-ar face plăcere să aibă aceste fenomene în jurul caselor lor. Le-am răspuns că, cel puţin în faţa casei mele, ele aveau loc întotdeauna într-un loc relativ sigur, liniştit şi deloc înspăimântător! Am observat totuşi că, dacă aveam un fundal întunecat, puteam să fotografiez cu succes sfere şi în miezul zilei, fiindcă sferele nu păreau să aibă vreo preferinţă. Pe la sfârşitul primului an, strânsesem deja o colecţie de aproape cincisprezece mii de imagini cu sfere şi făceam de obicei între o sută şi două sute de fotografii pe zi, în a ultima parte a anului.

Prima descoperire:

Cu cât fotografiem mai mult, cu atât apar mai multe sfere

Sferele sunt un subiect fascinant de fotografiat şi au devenit şi mai fascinante pentru mine, cu diversitatea de forme care au început să apară după luni de focalizare specială asupra lor. Cred că, aşa cum se întâmplă cu orice subiect, aş putea să învăţ din ce în ce mai mult despre ele studiindu-le în continuare.

          Prima descoperire a apărut la doar câteva luni după ce am început să le fotografiez. În primele zece-douăzeci de fotografii pe care le făceam în fiecare noapte, erau prezente foarte puţine sfere sau chiar niciuna şi mi s-a părut ceva foarte curios. Pe măsură ce timpul trecea şi făcusem din ce în ce mai multe fotografii, numărul sferelor care apăreau în imagini începea să crească în mod remarcabil.

          Am spus acest lucru mai multor oameni care erau şi ei interesaţi în investigarea sferelor. Unii dintre ei au sugerat că sferele erau atrase de noi, datorită focalizării şi interesului nostru faţă de ele. În timp ce eram gata să accept această explicaţie, credeam că există şi explicaţii mai prozaice care ar trebui să fie luate în consideraţie: dacă optam numai pentru explicaţia evidentă şi atrăgătoare că sferele erau mulţumite de atenţia noastră, puteam să pierd unele dovezi fizice importante şi tangibile care ar putea deschide calea unei înţelegeri mai profunde a sferelor şi a locului lor în ceea ce cunoaştem. Ramtha ne învăţase ce era acest fenomen; prin investigaţia mea, puteam să învăţ mai multe despre detaliile şi implicaţiile sferelor în propria noastră înţelegere a realităţii.

          Fotografiile cu sfere într-adevăr interesante au început să apară doar după ce am început să petrec una până la două ore în fiecare zi făcând fotografii sau analizând imaginile pe computer. Dacă păstram acest program timp de mai multe zile, rezultatele erau de obicei remarcabile, aproape dramatice; dacă nu urmam programul, rezultatele erau rareori notabile. Pe scurt, mi-am dat seama că fotografierea sferelor nu este ceva care poate fi realizat satisfăcător grăbindu-ne să luăm câteva imagini în pauzele comerciale din timpul serialelor favorite. Mai târziu în această carte, voi descrie ce procese fizice pot explica numărul din ce în ce mai mare al sferelor.

A doua descoperire:

Sfere hexagonale

În această perioadă de concentrare şi de efort intens, a început să se petreacă ceva foarte interesant. Fotografiasem acelaşi grup de sfere vreo zece zile la rând şi în aceleaşi loc din apropierea casei mele, la sfârşitul lunii octombrie 2002. Într-o noapte, în mai multe fotografii, sferele nu apăreau în forma lor sferică obişnuită, ci ca hexagoane (figuri geometrice cu şase unghiuri şi şase laturi) de forme foarte frapante. Acest lucru nu se întâmpla întotdeauna – probabil o dată la fiecare cinci imagini. Doar sferele erau influenţate în imagini, toate celelalte elemente apăreau normale. (A se vedea figurile I-1 şi I-2 din fotografiile color, ca exemple ale acestor sfere hexagonale).

          La început nu ştiam ce să fac cu acest fenomen. Apoi mi-am dat seama că forma hexagonală a sferelor îmi amintea de „frunzele” formate de diafragma (sau obturatorul) camerelor digitale atunci când se deschide şi se închide obiectivul. Camerele pot avea o diafragmă formată dintr-o singură piesă ori „frunză”, dar acum este normal să avem o diafragmă formată din două până la şase frunze. O diafragmă cu şase laturi va da o formă hexagonală la deschiderea lentilelor.

          Cu cât sunt mai multe componente sau frunze, cu atât deschiderea este mai apropiată de cerc, iar cercul este desigur forma optimă pentru ca deschiderea obiectivului să producă imagini focalizate de bună calitate. În acest fel, diafragma funcţionează ca irisul ochiului uman. Am ajuns să bănuiesc că asemănarea dintre forma hexagonală a sferelor din imagini şi forma deschiderii diafragmei cu şase frunze, la deschidere şi la închidere, ar putea să nu fie accidentală. Am mai observat că sferele luau forme după acelaşi tipar, indiferent de felul în care ţineam camera: drept în sus, lateral sau de sus în jos.

          Să presupunem că, în prima noastră imagine, treimea inferioară apărea ca o felie desprinsă din sferă. Dacă întorceam camera invers şi făceam o fotografie, observam că treimea superioară a sferei apărea ca o felie desprinsă. Acest lucru părea să însemne doar că imaginile reflectau pur şi simplu forma lentilelor. Am început să mă gândesc ce anume ar putea face ca tiparul diafragmei să fie preluat de sferele din imagine.

          În fotografia digitală, dacă mişcăm camera în timpul fotografierii, mai ales în condiţii de lumină slabă, putem obţine o imagine dublă. De exemplu, să presupunem că fotografiem o persoană care stă în faţa unui zid simplu şi, în timp ce facem asta, îndreptăm camera către un perete alăturat, în care există o uşă. Dacă diafragma rămâne deschisă în timp ce îndreptăm camera spre al doilea fundal, se va înregistra o imagine dublă – scena originală cu persoana care stă în faţa peretelui va fi supra-impusă peste imaginea peretelui cu uşă.

          Acum avem de fapt două imagini independente, mai degrabă decât imagini şterse. Deoarece niciuna din ele nu a primit suficientă lumină pentru obţinerea unei fotografii clare, imaginea de ansamblu pare fantomatică. Noi toţi am văzut fiinţe fantomatice sau transparente în astfel de imagini. Nu este o dovadă a existenţei unui fenomen paranormal, ci a unei probleme tehnice. Trebuie totuşi să spunem că au fost înregistrate şi imagini transparente autentice.

A treia descoperire:

Sursa de lumină

Mă întrebam dacă o anumită formă a acestei imagini duble apărea pentru a produce tiparul hexagonal obţinut cu unele sfere. Am bănuit că trebuia să existe mai multe surse de lumină pentru ca aparatul de fotografiat să înregistreze asemenea imagini. La început, m-am gândit că bliţul emitea două jeturi de lumină, aşa cum se întâmplă la multe camere de astăzi, dar acest lucru ar fi influenţat toate elementele din imagine, nu doar forma sferelor.

          După mai multe săptămâni în care am încercat să înţeleg acest fenomen, deodată mi-a venit ideea că singurul mod în care s-ar fi putut întâmpla era ca cea de-a doua sursă de lumină să fi fost chiar în interiorul sferelor. Această a doua sursă de lumină contribuia la înregistrarea imaginii sferelor, în timp ce restul scenei – copacii, maşinile, oamenii şi casele – erau înregistrate cu ajutorul celeilalte surse de lumină: bliţul camerei fiind reflectat înapoi către obiectiv.

          Însă ce anume putea face ca sferele să emită la rândul lor lumină?

          În acel moment, mi-am dat seama că trebuia să investighez un fapt complicat: bliţul camerei părea să fi fost aproape esenţial pentru obţinerea unor imagini cu sfere, chiar la lumina zilei.

Rolul bliţului

Durata medie a emisiei de lumină a bliţului unei camere este de circa o miime de secundă. La începutul observaţiilor mele, am crezut că viteza bliţului era cea care făcea posibilă captarea imaginilor sferelor; am presupus că sferele existau la un nivel de frecvenţă mai înalt decât al nostru şi că mişcarea lor ar fi prea rapidă pentru a putea fi surprinse doar prin deschiderea bruscă a diafragmei. Chiar dacă pe atunci făceam fotografii cu sfere şi la lumina zilei şi văzusem eu însumi sfere fără cameră sau bliţ, cele mai bune rezultate le obţineam când foloseam un bliţ.

          Curând am abandonat teoria că viteza bliţului era cea care contribuia la captarea sferelor în imagini, poate fiindcă nu avea niciun sens. Avantajul bliţului este că poate „îngheţa” o imagine a unui obiect aflat în mişcare rapidă. El redă imaginea surprinsă în milisecunda în care bliţul luminează, fără deformări, chiar dacă viteza de deschidere a diafragmei (intervalul de timp în care diafragma rămâne deschise pentru fotografiere) s-ar putea să nu fie suficientă pentru a „îngheţa” mişcarea obiectului.

          Dar dacă obiectele se mişcă prea repede pentru ca diafragma să capteze imaginile sferelor fără neclarităţi, camera captează şi imaginea obiectului care se mişcă rapid, oricât de neclară ar fi. Era evident deci că viteza bliţului nu putea să aibă nimic de-a face cu captarea imaginii unui obiect cu viteză foarte mare sau cu frecvenţă foarte mare, cum ar fi o sferă; imagini cu sfere, chiar dacă neclare, ar trebui să apară şi atunci când nu se foloseşte un bliţ. Dar acest lucru nu se întâmplă de obicei.

          Aşa cum am explicat mai devreme, a devenit evident pentru mine că era o legătură neîndoielnică între formele hexagonale pe care sferele le luaseră în multe din fotografiile mele şi tiparul hexagonal al diafragmei cu „şase frunze” al camerei. Mi se părea că imaginile se formau pe dispozitivul cu sarcină cuplată (CCD [3] ) al camerei, atunci când diafragma era parţial deschisă, în timp ce, pentru obţinerea unei imagini clare, diafragma ar fi trebuit să fie complet deschisă. Diafragma parţial deschisă ducea în mod evident la obţinerea anumitor forme ale sferelor.

          Mi-am dat seama curând că lumina de la sfere nu ajungea la cameră în timp ce diafragma era complet deschisă în acea fracţiune de secundă. Chiar dacă era aşa, încă era greu de înţeles de ce doar sferele „se schimbau” în forme hexagonale şi toate celelalte elemente din imagine apăreau normale. Mai era nevoie de o piesă de puzzle pentru a explica acest lucru.

          Dacă sferele erau înregistrate fotografic în acelaşi fel ca toate celelalte elemente, atunci nu ar fi avut loc această schimbare de formă. Trebuia să existe o anumită diferenţă între felul în care camera captase sfera şi felul în care captase restul imaginii. În mod normal, imaginile fotografice se formează atunci când lumina bliţului este reflectată de obiecte înapoi către cameră. Nu acesta părea să fie cazul în privinţa sferelor. Singura explicaţie pe care o puteam da era că sferele trebuie să fi generat lumina care le făcea vizibile din interiorul lor. Trebuia să existe un anumit proces care să provoace acest lucru şi am formulat teoria că lumina bliţului ar fi trebuit să o declanşeze cumva. Acest lucru m-a făcut să cred că singura explicaţie imaginabilă a formelor hexagonale (sau formele de semilună ori triunghiulare) era că aparatul de fotografiat înregistrase nu lumina bliţului reflectată de sfere, ci mai degrabă o lumină venită chiar din interiorul sferelor.

          Ceea ce m-a determinat să iau în consideraţie un alt fenomen care ne-ar putea ajuta să explicăm cum a fost produsă lumina: ionizarea.

Un indiciu pornind de la ionizare

Fiecare fotograf al sferelor este conştient că, în timpul ploii sau în condiţii de umiditate, sunt prezente mult mai multe sfere decât în condiţii de secetă sau uscăciune. Un factor care ar putea provoca acest lucru este că electronii din atmosferă sunt agitaţi de căderea ploii. În altă parte din această carte, am explicat cât de greu este să confundăm fotografiile picăturilor de ploaie cu fotografiile autentice cu sfere. Cu toate acestea, este important pentru fotograful sferelor să înţeleagă ce procese sunt implicate în asociere cu ploaia, pentru că acesta este unul din cele mai controversate domenii din fotografierea sferelor.

          Ionizarea apare atunci când electronii sunt puşi în mişcare de la un înveliş atomic la altul. Gazele atmosferice, azotul (nitrogenul) şi oxigenul, au fiecare câte doi atomi, care sunt ţinuţi împreună, având în comun electronii de pe orbite. Dacă aceşti electroni nu sunt loviţi de un foton sau de o particulă de energie, ei rămân în starea lor energetică de bază. Deasupra stării de bază sunt mai multe niveluri (sau rafturi) energetice goale. Atunci când un foton sau o particulă de energie care are destulă putere loveşte un electron, electronul este împins în sus şi poate dincolo de nivelul energetic vacant, chiar în afara moleculelor celor doi atomi. Electronul este acum liber faţă de molecula sa de origine, iar acea moleculă devine un ion pozitiv. Dacă electronul eliberat se leagă la o moleculă neutră, aceasta devine un ion negativ. Dacă electronul se leagă la un ion pozitiv, în mod normal intră într-unul din nivelurile energetice vacante şi eliberează un foton încărcat cu o sarcină electrică egală cu energia cedată de fostul electron liber.

          Frecvenţa electronului determină frecvenţa şi culoarea fotonului, astfel încât începem să vedem faptul extraordinar că este posibil ca moleculele atmosferei să radieze orice culoare din spectrul luminii! Energia fotonilor este măsurată în electron-volţi. De exemplu, energia mai slabă de 1,65 electron-volţi eliberează un foton de radiaţie infraroşie. Energia mai puternică de 3,26 electron-volţi va elibera o radiaţie fotonică la nivel ultraviolet.

          Ploile generează electroni liberi care pot bombarda atomii atmosferici sau chiar atomii sferelor înseşi, provocând ionizare. Dacă ionizarea apare în interiorul sferelor, ajută sferele să declanşeze un proces cunoscut în fizică drept fluorescenţă (fenomenul de fluorescenţă, pe care îl vom descrie în capitolul 2, apare atunci când o moleculă absoarbe lumină de o anumită energie şi mai târziu emite lumină de o energie mai joasă); fotonii vor fi generaţi din interiorul sferelor şi astfel acestea sunt înregistrate pe placa CCD a camerei ori sunt vizibile chiar cu ochiul liber în anumite condiţii.

          Deci ceea ce observăm în fotografiile sferelor ar putea să nu fie fiinţele sferice înseşi, ci efectul ionizant pe care energia lor îl are asupra atmosferei înconjurătoare.

          Indiferent ce explicaţie poate fi valabilă, ar fi o greşeală să spunem că niciun cercetător recunoscut nu face fotografii într-o anumită formă de precipitaţii. De fapt, dacă avem grijă să ne asigurăm că efectele ploii nu sunt confundate cu sferele, perioadele cu precipitaţii pot fi printre cele mai rodnice pentru desfăşurarea investigaţiilor. În ciuda acestui fapt, trebuie să arăt că majoritatea fotografiilor pe care le-am inclus în această carte nu au fost făcute pe timp de ploaie.

Lucrurile se complică: comunicarea?

Am început să bănuiesc că forma hexagonală pe care o luau sferele ar putea să nu fie un lucru complet întâmplător. Au trecut mai multe săptămâni înainte ca formele hexagonale să apară din nou; şi chiar atunci când au apărut, ele nu apăreau în fiecare fotografie, ceea ce ar fi fost mai probabil dacă fenomenul se datora doar unei proaste funcţionări a camerei.

          În acest punct al experimentării mele, fenomenul avea loc numai atunci când fotografiam sferele aflate în grădina din spatele casei. Datorită faptului că aceste aparente disfuncţii ale camerelor păreau să nu urmeze anumite tipare evidente sau o anumită logică, am început să mă întreb dacă era posibil ca aparatele de fotografiat să fi fost influenţate într-un fel de sferele înseşi. Nu mai e nevoie să spun să asta nu era o posibilitate la care mă aşteptam sau faţă de care eram foarte deschis. Dacă sferele erau de natură electromagnetică, atunci era pe deplin plauzibil ca ele să poată provoca un asemenea fenomen electromagnetic, care ajungea la o diferenţă de doar câteva milisecunde între bliţ şi diafragmă. De fapt, un semnal electromagnetic ar fi putut fi cea mai evidentă primă formă de comunicare la care să facă apel – dacă sferele ar fi fost interesate sau capabile să folosească o anumită formă de comunicare.

          La început, aceasta mi s-a părut că este într-adevăr o explicaţie ciudată şi pot să spun de pe acum că majoritatea cititorilor mei vor crede la fel ca mine. Însă am decis să testez teoria. Am formulat întrebări, după care urma să fac o fotografie pentru a vedea ce formă vor lua sferele ca răspuns la întrebare. Am hotărât că am obţine forma hexagonală pentru un răspuns „da” la o întrebare, iar forma sferică obişnuită, care se presupunea că e mai uşor de manifestat, urma să reprezinte un răspuns „nu”. Am testat procedeul formulând întrebări cu răspunsuri evidente şi din acel moment a urmat o lungă perioadă de comunicare. Era necesar să aştept circa treizeci de secunde pentru a primi un răspuns, iar dacă grăbeam procesul, nu apărea nicio modificare a formei sferelor.

          După mai multe săptămâni, prin acest proces lent şi plictisitor, am pus o lungă listă de întrebări. La sfârşitul acelei perioade şi de atunci încoace, acele sfere deosebite nu au mai apărut vreodată. După aceea, camera a funcţionat normal: de atunci, nu au mai fost obţinute imagini cu sfere de formă hexagonală.

          Înainte de a trece la culorile sferelor, permiteţi-mi să rezum descoperirile din acest capitol. La început, am descoperit că surprinderea sferelor în fotografii are mai mult succes dacă fotografiem regulat o perioadă mai mare de timp. Apariţia imaginilor cu sfere de formă hexagonală mi-a dat primul indiciu că sferele sunt înregistrate nu prin lumina reflectată de la bliţ, ci printr-o lumină emisă chiar de sferele înseşi. Această lumină fluorescentă ajunge la obiectivul camerei la scurt timp după lumina reflectată de la bliţ. Asta înseamnă că cel mai bine este să folosim un bliţ atunci când fotografiem sfere, chiar în plină zi, deoarece bliţul este cel care declanşează fluorescenţa ce le face vizibile în cameră. Ionizarea atmosferei este şi ea de mare ajutor în obţinerea unor imagini cu sfere, deoarece cantitatea de electroni liberi generaţi contribuie la iniţierea fenomenului de fluorescenţă. Întârzierea emiterii luminii din interiorul sferelor fiind înregistrată de cameră, acest fenomen a constituit baza comunicării pe care am stabilit-o, permiţând imaginilor de formă hexagonală şi celor de formă sferică să reprezinte răspunsurile „da” şi respectiv „nu” la întrebările puse de mine.

Concluzia autorilor

La începutul aventurii legate de publicarea în comun, în această carte, a rezultatelor cercetărilor noastre individuale despre sfere, ne-am pus două întrebări: (1) dacă aceste elemente care au ajuns să fie captate de camerele noastre cu zecile de mii sunt reale şi (2) dacă ar putea fi conectate cu realităţile din afara percepţiei umane normale. Înmulţirea rapidă a numărului fotografiilor cu sfere în întreaga lume a făcut ca investigarea acestor chestiuni să devină deosebit de importantă.

          Am simţit din tot sufletul că răspunsurile ar fi afirmative, chiar dacă era o diferenţă surprinzător de mică între cercetările noastre. De asemenea, aveam aşteptări mentale similare: dacă fenomenul sfera ar fi fost într-adevăr conectat cu lumea supranaturală, urmau să fie formulate multe alte întrebări importante. Avem de-a face cu entităţi din ceea ce este perceput în mod obişnuit drept lumea divină? Sunt aceste sfere legate de viaţa existentă altundeva în univers? Există o învăţătură sau un mesaj al apariţiei sferelor? Ce avem de învăţat din descoperirile noastre?

          Rezultatele noastre au multe lucruri în comun şi diferenţe interesante. Probabil cele mai semnificative diferenţe dintre observaţiile noastre pornesc din, şi sunt legate de abordările noastre experimentale. Míċeál a folosit predominant situaţii din spaţii exterioare, majoritatea implicând foarte puţini oameni, în timp ce Klaus s-a concentrat pe ocazii interioare, în mod predominant în prezenţa unor grupuri mari de oameni în cadrul unor aşezăminte spirituale.

          Dincolo de aceste condiţii experimentale aproape diametral opuse, descoperirile noastre concordă în multe aspecte, incluzând:

          • Folosirea unui bliţ este esenţială în fotografierea sferelor.

          • Acest lucru ar putea să se datoreze faptului că nu sunt înregistrate pe placa CCD a camerei prin reflexie sau difracţie, ci prin fluorescenţă.

          • Sferele sunt prezente din abundenţă şi frecvenţa apariţiei lor a crescut în mod semnificativ de când a început cercetarea noastră.

          • Argumentul scepticilor că fotografiile sferelor trebuie să fie toate datorate unor deficienţe experimentale nu poate fi susţinut.

          • Nu avem nicio indicaţie că sferele ar fi produsele efectelor de difracţie ale obiectelor fizice.

          • Nu există nicio dovadă că sferele sunt imagini ale unor obiecte fizice.

          • Nu există o teorie convingătoare sau un argument convingător, în acest moment, care să explice energia sferelor ca fiind un tip de unde electromagnetice fizice „convenţionale” sau plasmă.

          • Sferele sunt totuşi fenomene energetice.

          • Sferele par să-şi facă apariţia în locuri diferite, alese la întâmplare, în serii de fotografii.

          • Există o mare diversitate de sfere.

          • Adeseori, apar sfere în mod predominant dintr-o anumită categorie, într-un anumit cadru.

          • Sferele dau semne de inteligenţă.

          Nu am putut găsi niciun fel de intenţie „adversă” a sferelor faţă de noi; de fapt, modul lor de a-şi face simţită prezenţa sugerează o bunăvoinţă necondiţionată.

          • Dovada fluorescenţei sferelor ridică întrebarea dacă aceste domenii de frecvenţă detectate prin acest proces pot fi într-adevăr realităţi la fel de solide în sine cum este realitatea noastră pentru noi.

          • Dacă aceste ipoteze sunt adevărate, multe din noţiunile noastre convenţionale legate de înţelegerea materiei, cum ar fi „spirit” şi „lumea de dincolo” vor trebui redefinite.

Din aceste observaţii, noi tragem concluzia că trebuie să răspundem afirmativ la cele două întrebări principale: sferele sunt reale şi sunt conectate cu lumile din afara percepţiei umane normale. Ele par să funcţioneze în afara legilor convenţionale ale fizicii, şi totuşi pot să comunice cu noi prin intermediul camerelor digitale, care sunt acum disponibile fiecăruia dintre noi.

Această comunicare pare să fie iniţiată de ele şi putem concluziona fără să greşim că are un scop şi o intenţie specifice. Fiecare dintre noi a avansat anumite ipoteze referitoare la ceea ce putem învăţa din fenomenul sferelor în acest moment, dar suntem de acord că adevăratele răspunsuri la această întrebare importantă urmează încă să fie găsite.

Cu toate că cercetările prezentate în această carte se bazează pe cea mai mare bază de dovezi adunată vreodată despre fenomenul sferelor, noi simţim că am atins doar superficial semnificaţia sa. Cercetările trebuie continuate şi vor apărea noi rezultate. Aproape că nu s-a răspuns încă deloc la întrebarea privind semnificaţia din spatele acestui fenomen şi unele dintre ipotezele pe care le-am formulat „cu îndrăzneală”, pentru a continua discuţia, sunt doar atât – ipoteze.

Aşteptăm o continuare palpitantă în cercetarea fenomenului sferelor şi vă invităm să participaţi!

                    Míċeál Ledwith, doctor în teologie şi drept

 Klaus Heinemann, doctor în fizică

[1] J. Z. Knight, A State of Mind: My Story: Ramtha, the Adventure Begins. (O stare sufletească. Povestea mea. Ramtha, aventura începe). New York, Warner Brothers, 1987, 359.

[2] Ramtha, Iluminatul, preluat prin channeling de J. Z. Knight, Ramtha: The White Book (Ramtha. Cartea Albă), editată de Steven Lee Weinberg (Yelm, Wash, JZK Publishing, ediţie revăzută şi adăugită, 2004, 89, 203.

[3] Un CCD este o placă sensibilă care înregistrează imaginile, asemenea filmului dintr-o cameră convenţională.