Renunţă la codependenţă - Melody Beattie, carte

Un mesaj de la Melody Beattie, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări 11

Prefaţa autoarei la cea de-a 15-a ediţie aniversară, din anul 2001 13

Prefaţa autoarei la ediţia din anul 1992 17

Introducere 23

Partea I. Ce este codependenţa şi cine suferă de ea?

1. Povestea Jessicăi 37

2. Alte poveşti adevărate 47

3. Codependenţa 63

4. Caracteristicile codependenţei 77

Partea a II-a. Fundamentele îngrijirii de sine

5. Detaşarea 103

6. Nu te lăsa spulberat de orice vânticel 121

7. Eliberează-te 135

8. Renunţă la statutul de victimă 149

9. Non-dependenţa 171

10. Trăieşte-ţi viaţa aşa cum doreşti 193

11. Trăieşte o poveste de dragoste cu tine însuţi 203

12. Învaţă arta acceptării 217

13. Conştientizează-ţi propriile sentimente 237

14. Mânia 253

15. Da, tu poţi gândi singur 273

16. Stabileşte-ţi propriile obiective 283

17. Comunicarea 295

18. Începe un program în 12 paşi 309

19. Alte detalii 343

20. Învaţă să trăieşti şi să iubeşti din nou 375

Epilog 387

Despre autoare 391

A apărut în: 2020-08

Partea II: Fundamentele îngrijirii de sine

5. Detaşarea

Acest lucru [detaşarea] nu înseamnă că ne propunem să ne detaşăm de persoana la care ţinem, ci doar de agonia implicării noastre[1].

- MEMBRU AL-ANON

Când am încercat să aleg subiectul primului capitol din această secţiune a cărţii, foarte multe subiecte au concurat pentru primul loc. Am ales detaşarea nu pentru că este cu mult mai importantă decât ceilalţi factori, ci pentru că reprezintă un concept care stă la baza altora. Dacă ne dorim să ducem o viaţă fericită, noi trebuie să practicăm cât mai des procesul detaşării. Acesta este scopul celor mai multe programe de recuperare pentru co-dependenţi. De asemenea, este primul lucru cu care trebuie să începem, înainte de a putea face celelalte lucruri pe care trebuie să le facem. Noi nu putem începe să lucrăm cu noi înşine, să ne trăim cu adevărat viaţa, să ne conştientizăm sentimentele şi să ne rezolvăm problemele dacă nu am reuşit să ne detaşăm de obiectul obsesiei noastre. Experienţa personală (susţinută de experienţele celorlalţi oameni cu care am discutat) m-a învăţat că nici chiar Puterea Superioară nu poate face foarte multe lucruri pentru noi atât timp cât nu am învăţat să ne detaşăm.

Ataşamentul

Atunci când un co-dependent îţi spune: „Cred că mă ataşez de tine”, fii foarte prudent, căci cel mai probabil chiar aşa stau lucrurile!

Marea majoritate a co-dependenţilor sunt ataşaţi de oamenii şi de problemele din mediul lor înconjurător. Atunci când vorbesc de un „ataşament”, eu nu mă refer la un sentiment normal, cum ar fi simpatizarea altei persoane, grija firească faţă de problemele sale sau senzaţia de conectare cu lumea exterioară. Ataşamentul presupune o implicare excesivă, ce poate merge până la incapacitatea de a te mai separa de persoana de care te-ai ataşat.

Ataşamentul poate lua mai multe forme:

·         Este posibil să devenim excesiv de îngrijoraţi ori de preocupaţi de o anumită problemă sau persoană (caz în care vorbim despre un ataşament mental).

·         Pe un nivel superior de ataşament, noi putem deveni obsedaţi de persoanele şi de problemele din mediul nostru înconjurător, încercând să le controlăm (caz în care ne focalizăm aproape în totalitate energia mentală, fizică şi emoţională asupra obiectului obsesiei noastre).

·         Alternativ, noi putem deveni dependenţi în plan emoţional de oamenii din jurul nostru (ataşamentul nostru devine astfel şi mai puternic).

·         În sfârşit, putem deveni îngrijitori (salvatori) ai unei alte persoane, ataşându-ne astfel ferm de nevoia sa de a depinde de noi.

Problemele legate de ataşament sunt foarte numeroase. (În acest capitol voi insista doar asupra grijilor şi obsesiei. În capitolele următoare voi vorbi inclusiv despre alte forme de ataşament.) Implicarea excesivă în orice fel de situaţie ne poate arunca într-o stare de haos, nu doar pe noi, ci şi pe cei din jurul nostru. Atunci când ne focalizăm întreaga energie asupra anumitor persoane sau probleme, nouă nu ne mai rămâne aproape niciun strop de energie pentru a ne trăi propria viaţă. Mai mult decât atât, întreaga atmosferă din jurul nostru este încărcată de griji şi de responsabilitate. Dacă ne asumăm în totalitate această greutate, noi nu mai lăsăm practic nimic din ea pentru oamenii din jurul nostru. Ea ne striveşte pe noi, dar îi eliberează pe ceilalţi. Lucrurile nu se opresc însă aici. Grijile noastre legate de ceilalţi oameni şi de problemele lor nu îi ajută cu nimic pe aceştia. Ele nu le rezolvă problemele, nu îi ajută cu adevărat pe aceştia, şi încă şi mai puţin pe noi înşine. Practic, ele reprezintă o risipă de energie.

„Dacă eşti convins că faptul că îţi pare rău ori îţi faci griji pe termen lung pentru altcineva schimbă cu ceva situaţia acestuia, înseamnă că trăieşti pe o altă planetă, cu o realitate complet diferită de a noastră”, scrie dr. Wayne W. Dyer în cartea Zonele tale eronate[2].

Grijile şi obsesiile legate de alţii ne menţin atât de captivi în hăţişul lor încât ne împiedică să ne rezolvăm propriile noastre probleme. Ori de câte ori ne ataşăm în acest fel de ceva sau de cineva, noi ne detaşăm în mod automat de noi înşine. Cu alte cuvinte, pierdem contactul cu noi înşine, blocându-ne astfel puterea şi capacitatea de a gândi, de a simţi, de a acţiona şi de a avea grijă de noi înşine. În acest fel, noi pierdem practic controlul asupra vieţii noastre.

Obsesia faţă de o altă persoană sau problemă este o capcană îngrozitoare. Ai cunoscut vreodată pe cineva obsedat de o altă persoană (sau situaţie)? Un astfel de om este incapabil să discute despre altceva sau să se gândească la orice alt subiect. Chiar dacă pare că te ascultă atunci când vorbeşti, tu ştii foarte bine că este incapabil să te audă, căci mintea lui se roteşte la infinit în acelaşi cerc vicios compulsiv, reiterându-l fără încetare. Indiferent ce îi spui, el face automat asocieri cu obiectul obsesiei sale, chiar dacă acesta nu are nicio legătură cu subiectul discuţiei voastre. Îţi repetă la infinit aceleaşi lucruri, schimbând doar foarte puţin formularea, sau chiar repetând aceleaşi cuvinte! Nimic din ce îi spui nu poate schimba ceva. Chiar dacă îi spui să înceteze cu obsesia sa, nu îl ajuţi cu nimic. Dacă ar putea, probabil că ar face singur acest lucru! Problema sa este că nu poate (cel puţin pe moment). Problema sau grijile sale nu numai că îl deranjează, dar chiar îi controlează viaţa.

Foarte multe dintre persoanele cu care am lucrat în cadrul grupurilor noastre de familie au fost literalmente obsedate de oamenii din viaţa lor de care aveau grijă. Ori de câte ori le întrebam ce simt, ele îmi răspundeau ce simţea cealaltă persoană. Ori de câte ori le întrebam ce fac, îmi răspundeau ce făcea cealaltă persoană. Întreaga lor atenţie era focalizată asupra unei alte persoane (sau situaţii), nu a lor. Multe dintre ele au reiterat ani la rând acest mecanism: făcându-şi griji, reacţionând şi încercând să controleze viaţa persoanei din viaţa lor pe care o îngrijeau. Aceşti oameni erau nişte cochilii goale, uneori aproape invizibile, fără niciun miez. Energia lor vitală lipsea, căci era focalizată în totalitate asupra altcuiva. Nu îmi puteau spune ce simţeau şi ce gândeau, pentru simplul motiv că nu aveau habar, pentru că nu îşi focalizau niciodată atenţia asupra lor însele.

Poate că şi tu ai fost obsedat de cineva sau de o anumită situaţie. Să spunem că cineva face sau îţi spune ceva. Prin minte îţi trece un gând care îţi reaminteşte de un eveniment din trecutul tău. În conştiinţa ta pătrunde o anumită problemă. În viaţa ta se întâmplă sau nu se întâmplă ceva. Uneori, simţi că se întâmplă ceva, dar nu îţi este foarte clar ce anume. Persoana care te obsedează nu te-a sunat încă, şi de regulă o făcea până acum. Nu îţi răspunde la telefon, şi ar fi trebuit să o facă. Este zi de salariu. În trecut se îmbăta întotdeauna în ziua de salariu. Oare se va întâmpla din nou astăzi? Nu ştii ce, de ce şi când, dar ştii sigur că s-a întâmplat, se întâmplă sau urmează să se întâmple ceva groaznic!

Simţi acest lucru în plexul solar. Starea de anxietate care le este atât de familiară tuturor co-dependenţilor te copleşeşte şi începe să te sufoce. Acesta este motivul pentru care foarte mulţi co-dependenţi îşi fac singuri rău. Anxietatea este principalul aliment cu care se hrănesc grijile şi obsesia. Este apogeul fricii. De regulă, teama vine şi pleacă, lăsându-ne în starea de „fugi, luptă sau încremeneşte”, dar anxietatea nu dispare niciodată cu adevărat. Ea ne sufocă mintea, paralizând-o pentru a-şi satisface propriul scop: reiterarea la infinit a aceloraşi gânduri inutile. Ea reprezintă combustibilul care ne alimentează toate comportamentele asociate cu controlul. Noi nu ne mai putem gândi la altceva decât la menţinerea lucrurilor sub control, în speranţa că problema va dispărea apoi de la sine. Aceasta este urzeala co-dependenţei.

Atunci când eşti obsedat, tu nu te mai poţi gândi la altceva decât la persoana sau la problema care te obsedează. Nu mai ai nicio idee ce anume simţi, ce gândeşti cu adevărat şi ce ar trebui să faci. Tot ce ştii este că trebuie să faci ceva, şi asta chiar acum, pentru numele lui Dumnezeu!

Grijile, obsesiile şi controlul sunt simple iluzii. Ele sunt nişte trucuri prin care ne amăgim singuri. Nouă ni se pare că facem ceva pentru a ne rezolva problemele, dar acest lucru reprezintă o Fata Morgana. Marea majoritate a oamenilor s-au obişnuit să reacţioneze în acest fel din motive justificate. Ei au trăit cândva cu probleme complicate care le-au perturbat viaţa, putând provoca anxietate, supărare, griji şi obsesii oricărui om. Unii iubesc pe cineva care şi-a pierdut complet controlul asupra vieţii sale, fie din cauza alcoolismului, fie din cea a unei tulburări alimentare, a jocurilor de noroc, a unei probleme mentale sau emoţionale, ori a unei combinaţii între aceşti factori.

Unii oameni din jurul nostru au probleme mai puţin grave, dar ne facem totuşi griji pentru ei. Spre exemplu, este posibil ca persoanele dragi să aibă oscilaţii emoţionale (să treacă de la o extremă la alta), sau să facă anumite lucruri pe care noi nu le-am face niciodată. Alteori, noi credem că ar trebui să acţioneze într-o manieră diferită, mai bună, care nu le-ar cauza la fel de multe probleme.

Alţi oameni îşi dezvoltă o atitudine de ataşament – făcându-şi griji, reacţionând şi încercând într-o manieră obsesivă să îi controleze pe ceilalţi – dintr-o simplă obişnuinţă. Mulţi dintre ei au trăit cândva alături de persoane sau în mijlocul unor evenimente scăpate de sub orice control. Obsesia şi încercarea de a controla lucrurile au reprezentat pe timpuri maniera lor de a restaura starea de echilibru sau de a împiedica temporar înrăutăţirea situaţiei, aşa că au păstrat mai târziu aceste mecanisme. Unii se tem să renunţe la ele, pentru a nu reitera lucrurile groaznice care li s-au întâmplat în trecut.

Există de asemenea oameni ataşaţi de alte persoane, care şi-au trăit atât de mult timp viaţa numai pentru şi prin intermediul acestora încât nu mai cunosc niciun alt mod de a trăi. Lor li se pare mai sigur să rămână ataşaţi. Cel puţin, atunci când reacţionează li se pare să sunt vii, întrucât au un motiv pentru a-şi continua obsesiile şi tendinţa de control.

Dintr-un motiv sau altul, co-dependenţii au tendinţa de a se ataşa de diferite probleme şi persoane, chit că grijile nu rezolvă niciodată nimic; chit că respectivele probleme nu au decât rareori soluţii; chit că din cauza obsesiilor lor ei nu mai reuşesc să citească nicio carte, să se uite la televizor sau să iasă la o plimbare; chit că emoţiile lor sunt în permanenţă haotice, în funcţie de ceea ce a spus sau nu a spus persoana de care sunt obsedaţi, de ce a făcut sau nu a făcut ea, ori de ce anume intenţionează să facă în continuare; chit că ceea ce fac ei nu ajută pe nimeni! Indiferent de costuri, ei continuă să se cramponeze de obsesiile şi de ataşamentul lor. Îşi scrâşnesc dinţii, se agaţă disperaţi de funia lor şi o strâng şi mai tare!

Unii oameni nici măcar nu sunt conştienţi de strânsoarea acestei funii. Ei s-au autoconvins că trebuie neapărat să o strângă atât de tare, întrucât nu au nicio altă şansă decât să reacţioneze la problema sau la persoana de care sunt obsedaţi în această manieră compulsivă. Adeseori, atunci când le sugerez acestor oameni să se detaşeze de problema sau de persoana de care sunt obsedaţi, ei îmi răspund plini de oroare: „O, nici nu mă gândesc! Nu aş putea face niciodată aşa ceva. Îl (o) iubesc mult prea mult. Îmi pasă mult prea mult de el (ea) ca să fac aşa ceva. Această problemă (sau această persoană) este mult prea importantă pentru mine. Trebuie să rămân ataşat!”

Răspunsul meu este de fiecare dată acelaşi: „CINE SPUNE CĂ TREBUIE SĂ RĂMÂI ASTFEL?”

Am o veste bună: nimeni nu „trebuie” să rămână ataşat de problema sau de persoana de care este obsedat. Există o cale mai bună, numită: „detaşare”[3]. Dacă nu eşti obişnuit cu ea, la început te poate speria, dar mai devreme sau mai târziu vei constata că ea este infinit mai bună pentru toţi cei implicaţi.

O cale mai bună

Ce este de fapt detaşarea? Ce anume îţi cer atunci când te invit să o practici? (Aşa cum probabil că ai ghicit deja, acesta este doar un alt termen din jargonul de specialitate.)

Mai întâi de toate, haide să vedem ce nu este detaşarea. Ea nu este în niciun caz o retragere rece şi ostilă în lumea noastră; o acceptare resemnată sau disperată a tuturor situaţiilor pe care ni le scoate în cale viaţa; o trecere de tip robot prin viaţă, complet indiferent la celelalte persoane şi probleme, şi neafectat de acestea; o fericire aparentă bazată pe ignoranţă; refuzul de a ne îndeplini adevăratele responsabilităţi faţă de noi înşine şi de ceilalţi; sau o renunţare totală la relaţiile noastre. De asemenea, ea nu presupune în niciun caz refuzul de a ne oferi iubirea şi preocuparea, deşi uneori acestea pot fi singurele lucruri pe care le putem face cu adevărat pentru persoana în cauză.

La modul ideal, detaşarea reprezintă o eliberare sau o desprindere faţă de o persoană sau de o problemă de care suntem îndrăgostiţi. În acest fel, noi ne separăm mental, emoţional şi uneori chiar fizic de legăturile nesănătoase (şi adeseori dureroase) cu viaţa şi responsabilităţile persoanei de care suntem ataşaţi, inclusiv de problemele pe care nu le putem rezolva. (Această definiţie apare într-o broşură intitulată „Detaşarea” care circulă de ani de zile în rândul grupurilor Al-Anon.)

Detaşarea este bazată pe următoarele premise: orice om este responsabil pentru el însuşi; noi nu putem rezolva problemele altora (decât pe ale noastre); iar grijile nu ne ajută cu nimic, nici pe noi, nici persoana la care ţinem. Noi adoptăm astfel o politică a neasumării responsabilităţilor celorlalţi oameni din viaţa noastră, ducându-le însă la bun sfârşit pe cele care ne aparţin. Dacă o altă persoană din viaţa noastră a creat un dezastru în viaţa ei, noi îi permitem să suporte singură consecinţele. În acest fel, noi îi acordăm practic libertatea de a fi cea care este, de a-şi asuma responsabilitatea pentru propria sa viaţă şi de a se maturiza. Simultan, noi ne acordăm nouă înşine aceeaşi libertate, trăindu-ne viaţa aşa cum ştim mai bine. Încercăm să înţelegem ce anume putem schimba şi ce nu, după care nu mai încercăm să schimbăm acele lucruri pe care nu le putem schimba. Facem tot ce putem pentru a rezolva o problemă, după care nu ne mai batem capul cu ea, fierbând în suc propriu. Dacă am făcut tot ce ne-a stat în puteri, dar am ajuns la concluzia că nu putem rezolva o anumită problemă, învăţăm să convieţuim cu ea, sau în pofida ei. Mai mult decât atât, ne străduim să trăim fericiţi, focalizându-ne cu eroism atenţia asupra lucrurilor bune din viaţa noastră curentă şi fiind recunoscători pentru ele. Învăţăm astfel o lecţie de magie, care susţine că atunci când facem tot ce putem cu ceea ce avem la dispoziţie, noi primim mai mult de la univers.

Detaşarea presupune să ne trăim viaţa „în momentul prezent”, adică aici şi acum. Cu alte cuvinte, noi îi permitem vieţii să se deruleze de la sine, fără a încerca să o forţăm şi să o controlăm. Ne eliberăm de regretele referitoare la trecut şi de temerile referitoare la viitor, şi încercăm să ne trăim la apogeu ziua curentă.

Între altele, detaşarea presupune o acceptare a realităţii aşa cum este ea. Ea necesită foarte multă credinţă – în noi înşine, în Dumnezeu, în ceilalţi oameni, în ordinea naturală şi în destinul acestei lumi. Noi credem în faptul că fiecare moment este perfect aşa cum este, indiferent ce ne aduce el. Ne eliberăm de poverile şi de grijile noastre, şi ne acordăm libertatea de a ne bucura de viaţă în pofida problemelor noastre nerezolvate. Avem încredere că totul este bine în viaţa noastră, în pofida conflictelor cu care ne confruntăm. Suntem ferm convinşi că o Putere mai presus decât noi ştie perfect ce se întâmplă, având un plan precis şi cele mai bune intenţii pentru noi. Înţelegem că această Putere poate face mult mai mult decât noi pentru ne rezolva problemele. De aceea, încercăm să ne dăm la o parte din calea Ei, lăsând-o să acţioneze în locul nostru. În timp, ajungem să ştim absolut sigur că totul este bine, întrucât constatăm că chiar şi cele mai stranii (şi uneori cele mai dureroase) lucruri sfârşesc prin a se rezolva în beneficiul tuturor părţilor implicate.

Judi Hollis a vorbit pe larg despre detaşare într-o secţiune referitoare la co-dependenţă din cartea ei, Grăsimea este o afacere de familie. Ea descrie aici detaşarea ca pe o „neutralitate sănătoasă”[4].

Detaşarea nu înseamnă că nu ne pasă, ci doar că învăţăm să iubim, să îngrijim pe altcineva şi să ne implicăm fără a înnebuni complet, renunţând astfel să mai creăm haos în mintea şi în mediul nostru înconjurător. Atunci când nu o luăm razna din anxietate şi într-o manieră compulsivă, noi putem lua decizii mult mai bune referitoare la maniera în care îi iubim pe cei dragi, rezolvându-ne în acelaşi timp problemele. Devenim astfel liberi să îi iubim şi să îi îngrijim pe cei dragi într-o manieră care îi ajută eficient, dar fără a ne face rău nouă înşine[5].

Recompensele stării de detaşare nu sunt deloc minore: seninătatea; o senzaţie profundă de pace interioară; capacitatea de a oferi şi de a primi iubire într-o manieră echilibrată, dătătoare de energie; şi libertatea de a găsi soluţii reale pentru problemele noastre. Detaşarea ne ajută să ne găsim astfel libertatea de a ne trăi viaţa fără un sentiment excesiv de vinovăţie sau de responsabilitate faţă de altcineva[6]. Uneori, detaşarea noastră îi poate motiva chiar şi pe cei din jurul nostru să înceapă să îşi rezolve problemele. Noi nu ne mai facem griji legate de ei, aşa că sunt nevoiţi să o facă singuri, poate pentru prima oară în viaţa lor. Ce plan perfect! Practic, ne vedem fiecare de treaba lui…

Am descris ceva mai devreme cum reacţionează o persoană prinsă în hăţişul obsesiilor şi grijilor sale. De-a lungul vieţii, am cunoscut foarte mulţi oameni care au fost nevoiţi (sau au ales) să trăiască în mijlocul unor probleme grave, alături de o consoartă alcoolică ce nu se trezeşte niciodată din beţie, de un copil grav handicapat sau de un adolescent ferm hotărât să se autodistrugă cu ajutorul drogurilor şi al comportamentului criminal. Aceşti oameni au învăţat să trăiască împreună cu problemele lor (sau în pofida lor). Ei şi-au deplâns pierderea, au găsit o modalitate de a-şi trăi viaţa fără resemnare, fără să se considere martiri şi fără să dispere, într-o stare de entuziasm, de pace interioară şi de recunoştinţă profundă faţă de tot ce este bun în viaţa lor. Au continuat să îşi respecte responsabilităţile reale, să dăruiască, să îi ajute şi să îi iubească pe cei din viaţa lor, dar au învăţat inclusiv să îşi dăruiască şi să se iubească pe ei înşişi, să se preţuiască pe sine. De bună seamă, ei nu au învăţat peste noapte aceste lecţii şi nu le-au putut aplica perfect sau instantaneu, dar cel puţin au făcut un efort în această direcţie, şi în cele din urmă le-au învăţat foarte bine.

Le datorez o recunoştinţă enormă acestor oameni, căci ei m-au învăţat că starea de detaşare este posibilă, ilustrându-mi că aceasta poate funcţiona. Doresc să îţi transmit acum mai departe această speranţă, cu dorinţa arzătoare de a transmite la rândul tău mai departe acest mesaj, potrivit căruia starea de detaşare este reală şi înfloreşte prin cultivare şi dedicaţie.

Cultivarea stării de detaşare este în egală măsură o practică şi o artă. Eu cred de asemenea că este inclusiv un dar care le este oferit celor care îl caută.

Cum ne putem detaşa? Ce putem face pentru a ne elibera emoţiile, mintea, corpul şi spiritul din agonia înlănţuirii? Ei bine, putem încerca acest lucru. La început nu vom avea cine ştie ce succes. O femeie care a participat la foarte multe întruniri ale AA şi Al-Anon sugerează o formulă în trei părţi pe care a numit-o „HOW”: Onestitate, Deschidere şi Voinţa de a încerca[7][8].

În capitolele următoare vom discuta despre anumite concepte specifice care caracterizează detaşarea de diferite forme de ataşament. Va trebui să decizi singur în ce măsură se aplică aceste idei în situaţia ta particulară, iar apoi să îţi găseşti propria cale. Prin cultivarea smereniei şi a abandonării, precum şi printr-un anumit efort personal, eu sunt absolut convinsă că vei reuşi. În viziunea mea, starea de detaşare poate deveni – prin practică – o reacţie obişnuită, la fel ca şi obsesia, grijile şi încercarea de a controla situaţia. Probabil că nu o vei putea practica perfect, dar nimeni nu a reuşit vreodată acest lucru! Indiferent în ce ritm personal vei cultiva starea de detaşare în viaţa ta, eu cred că va fi ideal pentru tine. Nu pot decât să sper că vei reuşi să te detaşezi cu multă iubire de persoana sau de persoanele de care doreşti să te eliberezi (din obsesia faţă de ele). Convingerea mea este că este mult mai bine să faci tot ceea ce faci cu iubire. Pe de altă parte, dacă nu te poţi detaşa cu iubire, eu cred totuşi că este mai bine să te detaşezi furios decât să rămâi ataşat. De ce? Deoarece atunci când eşti detaşat te afli într-o poziţie mult mai bună de a-ţi echilibra emoţiile (şi îndeosebi resentimentele). Atât timp cât vei rămâne în continuare ataşat, nu vei reuşi decât să te ancorezi din ce în ce mai puternic în starea ta de iritare şi de frustrare.

Când este absolut limpede că trebuie să ne detaşăm? Atunci când nu ne mai putem opri din gândurile, discuţiile şi grijile referitoare la o anumită persoană sau la o anumită situaţie; atunci când emoţiile noastre sunt într-o fierbere continuă; atunci când suntem tot timpul de părere că trebuie să facem ceva pentru altcineva, pentru că nu mai suportăm nici măcar un minut să stăm cu mâinile în sân; atunci când ni se pare că atârnăm de un singur fir, care se poate rupe oricând; şi în sfârşit, atunci când suntem convinşi că nu mai putem trăi cu o anumită problemă pe care o avem de foarte mult timp. În astfel de situaţii, este limpede că a sosit timpul să ne detaşăm! În timp, vom învăţa să ne dăm rapid seama în ce situaţii se recomandă cel mai mult starea de detaşare. Regula de aur în această privinţă este cât se poate de simplă: cel mai mult trebuie să ne detaşăm atunci când acest lucru ni se pare de-a dreptul imposibil (sau foarte improbabil să reuşim)!

Voi încheia acest capitol cu o poveste adevărată: într-o noapte mi-a sunat telefonul. Era trecut de miezul nopţii. Eram în pat şi m-am întrebat imediat cine mă putea suna la o oră atât de târzie din noapte. De bună seamă, m-am gândit că trebuia să fie o urgenţă.

Într-un fel, chiar era o urgenţă. La celălalt capăt al firului era o necunoscută. Aceasta îşi sunase toată seara prietenii, din dorinţa de a primi / simţi o anumită consolare. Se părea însă că până atunci nu o primise. Una dintre prietene i-a dat un număr de telefon al unei cunoştinţe, care i-a sugerat să mă sune pe mine!

Imediat după ce m-am prezentat, femeia a explodat, ţinându-mi o tiradă interminabilă. Mi-a spus că soţul ei se ducea pe timpuri la Alcoolicii Anonimi. La un moment dat s-a separat de ea, iar acum îşi dădea întâlnire cu o altă femeie, pentru că dorea să „se regăsească”. Mai mult decât atât, înainte de a o părăsi renunţase să mai meargă la întâlnirile AA; parcă înnebunise. Aşa că acum femeia se întreba – pe bună dreptate – cum se făcea că soţul ei nu mai acţiona ca nebunul în condiţiile în care găsise o femeie mult mai tânără decât el!?

Iniţial am rămas fără grai. Oricum, îmi era aproape imposibil să îi spun ceva, căci femeia perora în continuare, fără să se poată opri. În cele din urmă m-a întrebat totuşi:

- Nu crezi că este bolnav? Că acţionează ca un nebun? Că cineva ar trebui să facă ceva pentru el?

- Poate că da, i-am răspuns, dar în mod evident, eu nu pot face nimic pentru el, şi nici tu. Sinceră să fiu, îmi fac mai multe griji în privinţa ta. Ce simţi tu? Ce crezi tu? Ce lucruri ar trebui să faci tu pentru a avea grijă de tine?

Acesta este mesajul meu inclusiv pentru voi, dragii mei cititori. Sunt conştientă că aveţi probleme. Înţeleg că foarte mulţi dintre voi suferiţi profund şi că vă faceţi griji legate de alţi oameni din viaţa voastră. Mulţi dintre aceştia se distrug pe ei înşişi, dar şi pe voi şi familia voastră, chiar sub ochii voştri. Eu nu pot face însă nimic pentru a-i controla pe aceşti oameni, şi cel mai probabil nici voi. La urma urmelor, dacă aţi fi putut face ceva pentru ei, aţi fi făcut deja acest lucru până acum!

Prin urmare, detaşaţi-vă. Detaşaţi-vă cu iubire, sau furioşi, dar faceţi-o oricum. Ştiu că este greu, dar în timp va deveni din ce în ce mai uşor, pe măsură ce veţi continua să practicaţi. Dacă nu vă puteţi detaşa în totalitate, încercaţi cel puţin să „o lăsaţi mai moale”[9]. Relaxaţi-vă. Faceţi un pas înapoi. Respiraţi adânc şi focalizaţi-vă atenţia asupra voastră.

Activităţi practice

1. Există vreo problemă sau vreo persoană în viaţa ta în privinţa căreia îţi faci griji excesive? Descrie persoana sau problema respectivă în scris. Fă acest lucru cât mai detaliat cu putinţă, până când ajungi să nu te mai simţi atât de obsedat de ea. Dacă ai terminat cu persoana sau cu problema respectivă, continuă să scrii spre tine. Ce gândeşti tu? Ce simţi tu?

2. Ce simţi atunci când îţi propui să te detaşezi de persoana sau de problema respectivă? Ce crezi că s-ar întâmpla dacă te-ai detaşa? Nu crezi că lucrul respectiv s-ar întâmpla oricum, indiferent dacă practici sau nu detaşarea în privinţa persoanei sau a problemei respective? În ce fel te-a ajutat până acum ataşamentul faţă de acestea – grijile, obsesiile, încercarea de a le controla?

3. Dacă nu ai avea această persoană sau această problemă în viaţa ta, ce ai face? Cât de diferită ar fi viaţa ta faţă de cea pe care o ai la ora actuală? Ce ai simţi, şi în ce fel te-ai comporta? Vizualizează timp de câteva minute faptul că trăieşti deja această viaţă (că simţi şi te comporţi altfel) în pofida problemei tale curente, rămasă nerezolvată. Vizualizează faptul că îi pui mâinile persoanei de care ai grijă în mâinile lui Dumnezeu, sau că depui problema cu care te confrunţi la picioarele Acestuia[10]. Vizualizează-L pe Dumnezeu ţinând în mâinile Sale mâinile persoanei pe care o îngrijeşti sau acceptând problema cu care te confrunţi. În continuare, vizualizează-L cum îţi ia mâinile în ale Sale. Totul este bine în acest moment. Totul este exact aşa cum trebuie să fie. Totul va fi bine – cu mult mai bine decât crezi la ora actuală.

[1]
                         [1] Acest citat este preluat dintr-o broşură intitulată „Detaşarea”, care conţine o colecţie de texte scrise de diferiţi membri Al-Anon.

[2]
                         [2] Wayne W. Dyer, Zonele tale eronate (New York: Funk and Wagnalls, 1976), pag. 89.

[3]
                        [3] Grupurile familiale Al­Anon, Câte o zi pe rând în Al-Anon (New York: Al-­Anon Family Group Headquarters, Inc., 1976).

[4]
                        [4] Judi Hollis, Grăsimea este o afacere de familie (San Francisco: Harper / Hazelden, 1986), pag. 47.

[5]
                        [5] Terence Williams, Eliberează-te pentru a putea avea grijă de cei dragi: o terapie pentru întreaga familie (Center City, MN: Hazelden, 1975).

[6]
                        [6] Hollis, Grăsimea este o afacere de familie.

[7]
                        [7] În limba engleză, acronimul „HOW” înseamnă „CUM” şi provine de la cuvintele: Honesty, Openness, Willingness to try.

[8]
                        [8] Carolyn W., Detaşarea cu iubire (Center City, MN: Hazelden, 1984), pag. 5.

[9]
                        [9] Lois Walfrid Johnson, În ambele cazuri eu câştig: un ghid pentru creşterea personală prin puterea rugăciunii (Minneapolis: Augsburg, 1979).

[10]
                         [10] Earnie Larsen face o meditaţie de acest fel la sfârşitul seminariilor sale.

A apărut în: 2020-08