Revoluţia smoothie-urilor verzi - Victoria Boutenko, carte

PREFAŢĂ. Revoluţia smoothie-urilor verzi a început … ix
PARTEA ÎNTÂI. DESCĂTUŞAREA PUTERII VINDECĂTOARE A VERDEŢURILOR
1. Miracolul verdeţurilor … 3
2. Verdeţurile, ingredientul cheie al nutriţiei omului … 7
3. Primul smoothie verde … 15
4. Importanţa rotirii verdeţurilor în smoothie-uri ... 21
5. Trecerea prin blender vs Extracţia sucului ... 29
6. Smoothie-urile verzi – Întrebări şi Răspunsuri ... 35
7. Smoothie-uri verzi pentru copiii noştri ... 43
8. Smoothie-uri verzi pentru animalele noastre de companie ... 47
9. Combinarea ingredientelor în smoothie-urile verzi ... 51
10. Recomandări pentru consumul optim de smoothie-uri ... 55

PARTEA A DOUA. REŢETE DE SMOOTHIE-URI VERZI
Trucuri preţioase pentru prepararea smoothie-urilor ... 61
Smoothie-uri verzi pentru începători ... 67
Smoothie-uri super-verzi ... 85
Smoothie-uri şi supe verzi savuroase ... 95
Smoothie-uri pentru suflete aventuroase ... 113
Budinci verzi ... 123
Smoothie-uri verzi pentru copii ... 135
Smoothie-uri verzi pentru animalele de companie ... 143
Smoothie-uri verzi pentru îngrijirea corpului ... 145

POSTFAŢĂ. Revoluţia mondială a smoothie-urilor verzi ... 147
ANEXA 1. O uluitoare scădere în greutate: studiu de caz ... 153
ANEXA 2. Clent Manich: Cum e să trăieşti cu smoothie-uri vezi ... 163
ANEXA 3 Cum a ajuns Familia Crudităţilor să se hrănească numai cu crudităţi ... 175
MULŢUMIRI ... 185
INDEX ... 187

A apărut în: 2014-04

1. MIRACOLUL VERDEŢURILOR

Putem să apreciem miracolul răsăritului numai după ce am aşteptat în întuneric.

•   AUTOR NECUNOSCUT

MI SE FACE PIELEA CA DE GĂINĂ DE FIECARE DATĂ CÂND CITESC despre fotosinteză. Verdeţurile sunt singurele lucruri vii de pe lume care pot să transforme lumina soarelui într-o hrană pe care o pot consuma apoi toate celelalte fiinţe. În lipsa frunzelor verzi, nu ar exista viaţă pe planeta noastră. Scopul vieţii tuturor verdeţurilor este să producă clorofilă. Devotate unei producţii maxim posibile de clorofilă, frunzele verzi cresc, se întind, se răsfiră şi ocupă rapid orice loc liber de sub soare. Acesta este motivul pentru care trebuie să tăiem, tundem şi cosim iarba, tufele şi copacii din jurul nostru.

Clorofila este o substanţă miraculoasă, în esenţă lumina soa­relui în formă lichidă. Molecula de clorofilă este baza tuturor for­melor de carbohidraţi de pe planeta noastră. Asta înseamnă că nu există zahăr, cartofi, spaghete, orez sau pâine care să nu-şi fi avut originea într-o moleculă de clorofilă. Toată energia alimentelor vine de la soare. Plantele folosesc cu înţelepciune zaharurile create din clorofilă. Pentru că plantele nu au picioare proprii şi nu se pot mişca, ele își concentrează dulceaţa în fructe, ca să atragă animale, insecte, păsări şi oameni, care să le împrăştie seminţele. Acesta este motivul pentru care fructele ni se par atât de atractive. Au culori atrăgătoare, sunt dulci şi miros ademenitor. O altă mare parte din zaharurile produse din clorofilă este transferat în rădăcini. După cum ştii, rădăcinile plantelor au gust dulce; de exemplu morcovii, sfecla, cartofii dulci, cartofii şi guliile. Din acest motiv, un procent important din zahărul mondial se produce din legume rădăci­noase. Toate acestea te fac să te întrebi care poate să fie motivul acestei dulceţi din rădăcină. Pe cine pot ele să atragă, ascunse în pământ cum sunt, păroase şi murdare? Există o multitudine de ciuperci, microbi, amibe, bacterii şi microorganisme ale căror vieţi se bazează pe zahărul din rădăcinile plantelor. În cartea Teaming with Microbes – În aceeaşi echipă cu microbii –, Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis ne formează o idee despre cât de aglomerat poate să fie acest mediu: „Doar o linguriţă de sol bun de grădină, măsurat de geneticieni specialişti în microbi, conţine un miliard de bacterii invizibile, câţiva metri de filamente de micelii de ciuperci, la fel de invizibile, câteva mii de protozoare şi câteva duzini de nematode.” Toate aceste microorganisme au o mare apetenţă pentru dulce, consumă zahărul din rădăcinile plantelor şi se înmulţesc. Trans­formă materia organică, precum plante şi animale moarte, în mine­rale anorganice. Bogăţia şi fertilitatea solului este total dependentă de activitatea microorganismelor. În lipsa microorganismelor, solul se transformă în pulbere. Rădăcinile plantelor sunt acoperite de perişori fini, numiţi rizoizi. Prin ei, plantele absorb din sol compuşi minerali dizolvaţi, când beau apă. Când intră în perişorii rădăcini­lor şi avansează în plantă, apa transportă factorii nutritivi în toate părţile plantei.

Principalul scop al plantei în acumularea factorilor nutritivi este să îşi formeze viitoarele seminţe, care au nevoie de o mare con­centraţie de factori nutritivi pentru îndeplinirea funcţiei lor de reproducere. Mai întâi, sunt obligate să suporte o multitudine de condiţii meteorologice, cum ar fi îngheţul, seceta, vântul, ploaia sau căldura. În afara faptului că au nevoie de o imunitate solidă şi de capacitatea de a supravieţui oricăror circumstanţe, inclusiv posi­bilităţii de petrecere a mai multor ore în tractul digestiv al cuiva, seminţele trebuie să rămână latente pe perioade de timp extrem de lungi până când apar condiţiile adecvate pentru a interveni încolţirea. Densitatea factorilor nutritivi asigură supravieţuirea seminţelor pe perioade de sute şi chiar mii de ani. Într-un articol despre Seiful Global de Seminţe din Svalbard, Norvegia, Martha Hunter Shepard descrie extraordinarul potenţial de supravieţuire al seminţelor: „Seminţele cunoscute cu viaţa cea mai lungă sunt cele de sorg. Avem anumite indicii că în anumite condiţii, pot să supravieţuiască până la 20 000 de ani.” După ce germinează, seminţele tot mai au nevoie de foarte multă energie şi nutriţie pentru a încolţi şi a supravieţui. Vedem zi de zi cum răsar smocuri de iarbă uneori şi printr-un strat gros de asfalt, deplasând pietre sau straturi dense de pământ. Vlăstarele trebuie să fie capabile să supravieţuiască după ce animale grele calcă sau muşcă din ele. Dacă seminţele n-ar avea asigurată nutriţia necesară, acest lucru nu ar fi posibil. Acesta este motivul pentru care plantele se strădu­iesc din răsputeri să îşi alimenteze rezerva subterană de microor­ganisme şi adună minerale.

Plantele încep să acumuleze factori nutritivi cu mult timp îna­inte să se formeze seminţele lor. Nu există loc mai potrivit pentru acumularea şi stocarea factorilor nutritivi decât în frunze. Acest fapt plasează verdeţurile în categoria celor mai hrănitoare alimente de pe planetă. S-ar putea pune întrebarea: „Şi atunci, nu cumva seminţele sunt partea cea mai hrănitoare a plantei?” În vreme ce seminţele sunt într-adevăr bogate în factori nutritivi, plantele vor ca „puii” lor să nu fie mâncaţi şi, prin urmare, îşi protejează seminţele saturându-le cu tot felul de inhibitori, alcaloizi şi alte ingrediente otrăvitoare.

Prin urmare, momentul cel mai potrivit pentru recoltarea ver­deţurilor este înaintea formării seminţelor, deoarece acesta este momentul în care frunzele verzi au cea mai mare concentraţie de factori nutritivi. După ce planta înfloreşte, factorii nutritivi încep să se acumuleze în interiorul seminţelor. Din momentul în care seminţele s-au împrăştiat, aproape că nu mai rămân alţi factori nutritivi în frunze. Acestea devin galbene sau maronii, amare şi tari şi în cele din urmă cad de pe plantă, astfel încât restul factorilor nutritivi se întorc în sol şi planta se poate odihni până la începutul următorului sezon de creştere.

În capitolul care urmează ne vom ocupa de motivele pentru care stăpânirea hrănirii miraculoase a verdeţurilor este atât de importantă pentru sănătatea noastră.

2. VERDEŢURILE, INGREDIENTUL CHEIE AL NUTRIŢIEI OMULUI

Cunoaştem adevărul, nu numai graţie raţiunii, ci şi graţie inimii.

• BLAISE PASCAL

AI OBSERVAT VREODATĂ CÂT DE MULTE FRUNZE VERZI CRESC în permanență pe această planetă? Nu cred că e posibil să se esti­meze cantitatea de masă verde de pe Pământ. Ştiu numai că pe planeta noastră culoarea prevalentă este verdele, datorită frunze­lor verzi.

Când există ceva atât de abundent ca verdeţurile, tindem să considerăm că este ceva nesemnificativ. În cele din urmă încetăm să le mai observăm. Pentru mulţi dintre noi, cu vieţile noastre ocu­pate, verdeţurile au fost reduse la o parte a peisajului. Unii consi­deră verdeţurile ca fiind hrană pentru animale. Pentru unii oameni, verdeţurile nu sunt altceva decât o bătaie de cap – frunze care tre­buie să fie greblate, iarbă care trebuie să fie tunsă şi buruieni care trebuie să fie smulse. De asemenea, am ajuns să considerăm părţile verzi ale plantelor noastre ca fiind ceva banal.

Cu toate acestea însă, frunzele verzi sunt vitale pentru supra­vieţuirea tuturor fiinţelor vii de pe planeta noastră, inclusiv pen­tru supravieţuirea oamenilor. De fapt, frunzele verzi sunt la fel de esenţiale pentru existenţa omului ca şi apa, aerul şi lumina soarelui. Am făcut multe cercetări şi am descoperit că prin conţinutul lor de factori nutritivi, verdeţurile se potrivesc uluitor de bine cu nevo­ile nutriţionale ale omului. Verdeţurile conţin toate mineralele, vitaminele şi chiar aminoacizii esenţiali care îi trebuie omului, pen­tru a se putea bucura de o stare de sănătate optimă. Singurul fac­tor nutritiv care nu se găseşte în verdeţuri este vitamina B12. Poţi să găseşti mai multe informaţii despre valoarea nutritivă a verdeţuri­lor în cartea mea, Verde pentru viaţă.1 Am descoperit multe dovezi că frunzele verzi au reprezentat o sursă principală de hrană pen­tru om, de la începutul timpului. Potrivit cercetărilor arheologice, scheletele primilor oameni au fost descoperite în estul Africii, unde clima la momentul respectiv era specifică pădurii tropicale. După studierea acestor oase, oamenii de ştiinţă au concluzionat că omul a trăit la început în cupola superioară a copacilor. Examinarea mola­rilor mari şi pătraţi, acoperiţi cu un strat gros de smalţ, sugerează că omul preistoric mânca frunze verzi, alături de fructe, flori, seminţe, scoarţă de copac şi insecte.

Dovezi documentate ale popularităţii verdeţurilor ajung până la începutul perioadei medievale. De exemplu, potrivit cercetăto­rului german P. Hanelt, „mai multe crucifere frunzoase care nu mai există au fost folosite în întreaga Europă ca legume de salată şi remedii pentru scorbut, din secolul şaisprezece până în secolul nouăsprezece.” Un alt cercetător ştiinţific ne spune că verdeţuri „cum ar fi varza, ridichile, napii, muştarul şi hreanul au înflorit în întreaga Europă până în secolul şaptesprezece. Varza a atins un sta­tut de cult ca remediu pentru toate bolile.”

După cum se arată mai detaliat în cartea mea 12 Steps to Raw Foods – Alimentele crude în 12 paşi – verdeţurile au reprezentat baza alimentaţiei omului timp de mii de ani. Pe tot parcursul isto­riei omenirii, oamenii au consumat aproape exclusiv produse natu­rale integrale, cultivate într-un sol bogat, gras. Acest mod de hrănire a cunoscut o modificare dramatică în urmă cu aproximativ 180 de ani, când a început Revoluţia Industrială. Laolaltă cu căile ferate,

maşinile de cusut şi fabricile au fost inventate procesul de amba­lare în conserve, rafinarea zahărului şi măcinarea făinii albe. Aceste trei inovaţii au reprezentat contribuţii majore la o transformare fără precedent a alimentaţiei omului. În vreme ce a îmbrăţişat cu avidi­tate moduri convenabile, necostisitoare şi „progresiste” de hrănire, omul şi-a redus în mod dramatic consumul de alimente integrale şi mai ales de legume verzi. A înlocuit produsele naturale deosebit de hrănitoare cu făina albă, zahărul alb, uleiul hidrogenat, aditivii artificiali şi multe alte produse alimentare profund procesate.

Doar în câţiva ani, consumul unor alimente predominant pro­cesate şi rafinate a devenit ceva absolut obişnuit şi, la fel ca folosirea bicicletei şi a electricităţii, s-a considerat că reprezentau simbolul progresului, similar cu a avea un computer sau un telefon celular în zilele noastre. Nimeni nu a bănuit că aceste noi alimente aveau un conţinut ridicat de calorii şi o valoare nutritivă redusă; dimpotrivă, majoritatea consumatorilor credeau că alimentele din conserve, cele rafinate şi alte alimente procesate, erau mai uşor de digerat decât alimentele integrale. Când au început să prezinte diverse simptome ale unor deficienţe, oamenii nu şi-au asociat bolile cu obiceiurile alimentare nou achiziţionate. Inventarea şi folosirea fertilizatorilor artificiali, a conservanţilor şi a altor compuşi chimici toxici a com­plicat şi mai mult deficienţele nutriţionale. În decursul câtorva dece­nii, patru afecţiuni s-au răspândit, ca rezultat direct al consumului unor alimente sărăcite de nutrienţi esenţiali: scorbutul, rahitismul, beri-beri şi pelagra. Fiecare din aceste afecţiuni a devenit epidemică şi s-au pierdut mii de vieţi. De exemplu, în anul 1915, peste zece mii de oameni au murit de pelagră numai în Statele Unite. În acea perioadă, majoritatea doctorilor nu făcea legătura din­tre cauza acestor boli şi lipsa de nutriţie şi, prin urmare, căutau o vindecare în afara sferei alimentelor. În timpul revoluţiei industri­ale s-au realizat progrese enorme în domeniul chimiei, astfel încât medicii au început să prescrie o varietate din ce în ce mai mare de medicamente pentru a veni în sprijinul pacienţilor lor. Din nefe­ricire, medicii nu şi-au dat seama că majoritatea medicamentelor administrate pacienţilor interferau cu absorbţia unor factori nutri­tivi vitali, provocând prin urmare şi mai multe deficienţe nutriţio­nale. În zilele noastre sunt disponibile rezultate ale multor cercetări care explică modurile în care medicamentele pot să creeze defici­enţe nutriţionale la nivelul organismului uman. De exemplu fierul, unul dintre cele mai importante minerale pentru sănătatea omului, se poate obţine dintr-o mare varietate de alimente, atât din surse animale, cât şi din surse vegetale. Pe de altă parte, în ciuda surse­lor larg răspândite de fier, deficitul de fier este cea mai obişnuită deficienţă nutriţională în Statele Unite, afectând 7,8 milioane de adolescente şi femei aflate la vârsta fertilităţii şi 700 000 de copii cu vârste de 1-2 ani. În cartea sa intitulată Drug-Induced Nutritional Deficiencies, dr. Daphne A. Roe explică faptul că s-a demonstrat că absorbţia fierului este redusă de medicamente foarte comune cum ar fi aspirina, antiacidul şi antibioticele. Adăugându-se în alimenta­ţie spanac şi alte verdeţuri bogate în fier, am putea să eliminăm cea mai frecvent întâlnită deficienţă nutriţională şi, posibil, am putea să ne îmbunătăţim imunitatea într-o asemenea măsură, încât nu am mai avea nevoie de medicamente.

Astăzi este un fapt bine-cunoscut că deficienţele nutriţionale au reprezentat cauza scorbutului, beri-beri, pelagrei şi rahitismu­lui. De exemplu, scorbutul poate să fie tratat în deplină siguranţă şi eficient prin simpla adăugare în alimentaţia bolnavului a fructelor şi legumelor proaspete. Pe de altă parte însă, până la sfârşitul seco­lului al nouăsprezecelea, „tratamentele obişnuite pentru scorbut includeau purgativele cu apă sărată, sângerările, consumul de acid sulfuric sau oţet şi aplicarea de pastă cu mercur pe rănile deschise.” Nicio mirare că „mai mult de două milioane de marinari au pierit de pe urma scorbutului” în cursul a două secole premergătoare des­coperirii vitaminei C. Mă întreb dacă nu cumva peste două secole ştiinţa va descoperi că unele boli înfricoşătoare de astăzi puteau fi tratate prin simpla adăugare de produse organice proaspete în ali­mentaţia noastră.

În cursul secolului nouăsprezece, utilizarea mai largă a trata­mentelor medicale chimice a mărit consumul de alimente procesate şi extinderea utilizării de substanţe toxice în viaţa noastră cotidiene a contribuit la deficitul nutriţional şi la creșterea gradului de toxi­citate înregistrat la nivelul populaţiei generale. Deficitul şi toxici­tatea au constituit fundamentul pentru declinul rapid al sănătăţii generale a populaţiei. Bolile degenerative au început să se extindă considerabil. Una dintre aceste afecţiuni explozive a fost cancerul.

Cea mai veche descriere cunoscută a cancerului la om a fost descoperită într-un papirus egiptean scris în perioada 3000–1500 î.Ch.2 Pe de altă parte însă, potrivit dr. Max Gerson, cancerul a continuat să reprezinte o afecţiune excepţional de rară până la începutul Revoluţiei Industriale. În cursul secolului nouăsprezece, numărul oamenilor diagnosticaţi cu cancer a început să crească rapid în ţările dezvoltate. În anul 1900, 64 din 100 000 de ame­ricani au murit de cancer. Aceste cifre deja mari au continuat să crească şi s-au triplat până în anul 2000. Acum ni se spune că până în anul 2010, cancerul va deveni principala cauză a mortalităţii în întreaga lume.

Astăzi, pe măsură ce continuăm să ne mărim cantitatea de ali­mente procesate din alimentaţie, nivelul sănătăţii publice se pră­buşeşte atât de rapid, încât putem observa căderea dramatică chiar şi pe parcursul unei singure generaţii. Eu am numai cincizeci şi patru de ani, dar în scurta mea viaţă pot să observ cu claritate decli­nul sănătăţii tineretului contemporan. De exemplu, când eram în şcoala gimnazială, dintre cei patruzeci de elevi din clasa mea, numai un băiat purta ochelari. Nu era nimeni cu aparat dentar şi era o singură fată supraponderală de care făceau haz toţi ceilalţi. Recent, am predat un curs la o şcoală gimnazială locală şi am observat că o treime din clasă purta ochelari foarte la modă, mulţi elevi aveau aparate dentare, mulţi erau supraponderali şi majoritatea aveau acnee. Peste toate, profesoara lor mi-a spus că mai mulţi dintre elevi fuseseră diagnosticaţi cu deficit de atenţie şi că numeroşi copii din clasă urmau diferite tratamente medicamentoase, inclusiv cu antidepresive. În mod evident, procesul de deteriorare a sănătăţii noastre continuă şi este posibil chiar să escaladeze.

Şi tu, şi eu, facem parte aproximativ din aceeaşi generaţie de oameni care trăiesc predominant cu o alimentaţie formată din alimente procesate. Făina albă, zahărul alb, aditivii artificiali şi multe alte componente ale alimentelor procesate au contribuit la deficienţa aceasta şi la toxicitatea manifestată de către oamenii moderni. Consider că reducerea dramatică a ponderii legumelor verzi în dieta noastră este de departe cea mai negativă opţiune pe care am putut s-o facem vreodată în ceea ce priveşte sănătatea noas­tră. Iată-ne în secolul douăzeci şi unu, cu „peste 50 la sută dintre americani suferind de deficitul celor mai importanţi cinci factori nutritivi şi peste 80 la sută dintre americani suferind de deficitul unuia sau mai multor factori nutritivi esenţiali,” potrivit Departa­mentului Agriculturii al Statelor Unite.3 Deficiturile noastre con­tinuă să se acumuleze şi au ajuns deja la asemenea proporţii încât trăsăturile noastre scheletice şi faciale au început să se schimbe. De exemplu, din cauza lipsei calciului, vitaminei D şi a altor factori nutritivi esenţiali, oasele feţei, la mulţi oameni, sunt sub-dezvol­tate, provocând constricţia arcadelor dentare, care se concretizează prin aglomerarea dinţilor. Potrivit dr. Weston A. Price, „aceasta este o expresie tipică a unei nutriţii neadecvate a părinţilor.” Majo­ritatea tinerilor din zilele noastre are maxilare atât de înguste şi de scurte, încât pur şi simplu nu este suficient spaţiu pentru toţi dinţii. Majoritatea fiicelor şi fiilor noştri sunt îndemnaţi să îşi scoată măse­lele de minte, chiar dacă nu sunt cariate. Mai mult de-atât, în urma extracţiei dureroase a tuturor celor patru molari de minte, maxila­rele lor sunt în continuare prea înguste pentru restul dinţilor. Este ceva obişnuit ca tinerii să poarte aparate dentare, pentru ca dinţii lor aglomeraţi să nu crească strâmbi.

Cu ceva ani în urmă, am citit în Survival in the 21st Century de Viktoras Kulvinskas că lobii urechii mai mici la om sugerează o slabă moştenire genetică. Am petrecut nenumărate ore în bibli­oteci, căutând prin arhivele de fotografii realizate în toate colţurile lumii în ultimii o sută cincizeci de ani. Observaţia mea este că în Occident putem observa lobi ai urechilor din ce în ce mai mici cu fiecare generaţie. Vitamina K este esenţială pentru cartilajul urechii şi pentru toate celelalte cartilaje din organismul omului. Întâmplă­tor, această vitamină se poate găsi aproape exclusiv în frunzele verzi. Cum mamele însărcinate şi bebeluşii nu consumă în general sufici­ente verdeţuri, bebeluşii nu au suficientă vitamina K şi astfel, cu fie­care generaţie, lobii urechilor lor devin ceva mai mici. Eu speculez că restul organelor noastre care conţin cartilaje sunt de asemenea afectate de lipsa de vitamina K. Mă întreb dacă problemele cu spa­tele cu care se confruntă treizeci şi unu de milioane de americani, laolaltă cu peste două sute de mii de transplanturi de rotulă pe an, nu sunt legate de asemenea de lipsa de vitamina K şi de reducerea consistentă a legumelor verzi din dieta noastră. Sănătatea vibrantă nu este posibilă în lipsa unui consum regulat de vitamina K.

Deficitul de vitamina K a fost legat de următoarele tulburări:

– cancer de piele

– cancer de ficat

– hemoragii menstruale masive

– hemoragii nazale

– hemoragii în general

– formarea rapidă a vânătăilor

– osteoporoză

– hematoame

Deficitul de vitamina K a mai fost asociat şi cu următoarele defecte din naştere:

– degete mai scurte

– urechi concave

– punţi nazale plate

– subdezvoltarea nasului, gurii şi părţii mediane a feţei

– retardul mintal

– defectele de tub neural

Din păcate, potrivit Raportului performanţei anuale al Depar­tamentului Agriculturii al Statelor Unite, „Vitamina K este vita­mina cel mai puţin studiată.” Toate frunzele verzi conţin din abundenţă această vitamină importantă şi trecută cu vederea.

Vitamina K este unul dintre nenumăraţii factori nutritivi fundamentali pentru sănătatea omului. Astăzi, deficitul în fac­tori nutritivi şi toxicitatea organismului devin cu rapiditate ceva normal. Readucând verdeţurile în meniul cotidian, putem să înce­tinim şi chiar să răsturnăm degenerarea stării noastre de sănătate. Smoothie-urile verzi reprezintă calea cea mai bună de atingere a acestui scop.

Pag. 3 – 14

A apărut în: 2014-04