Sacrificiul - Chico Xavier

Cine poate citi în ceilalți vechile amintiri, care luminează căile eternității? Îmi amintesc de Alcyone din zilele copilăriei ei. Obișnuiam să o văd plimbându-se cu părintele Damiano în grădina unei vechi biserici spaniole, la apusul soarelui. Se uita în sus la cer cu fața ei inocentă și întreba îngândurată: ——Părinte Damiano, cine a făcut norii aceia? Arată ca nișteflori mari și grele care nu cad niciodată la pământ. —Dumnezeu i-a făcut, copila mea, spunea preotul. Și pentru că inimii unui copilaș nu-i poate scăpa din vedere niciun lucru, oricât de simplu și umil ar fi el, ea continuă să întrebe: — Și pietrele? Cine a creat pietrele de pe pământ? —Dumnezeu le-a făcut și pe ele. După ce analiză aceste lucruri cu privirea pierdută în amurgul cel vast, fetița exclamă: —Ah! Cât de bun este Dumnezeu! Nimeni nu a fost uitat! Era într-adevăr ceva deosebit să văd bunătatea ei remarcabilă, interesul ei pentru îndeplinirea unei îndatoriri, abnegația ei față de adevăr și bine. Am înțeles imediat că familia ei iubitoare din Avila era formată pe baza unor prietenii puternice, ale căror origini se pierdeau în timp. Anii ei – minute pe ceasul veșniciei – au trecut aglomerați și plini de iubire. Copilul de ieri a devenit o binefăcătoare plină de înțelepciune. Viața ei nu a fost o simplă înșiruire de activități 2 chico xavier - sacrificiul obișnuite, ci o dovadă continuă de altruism îndumnezeitor. Încă din copilărie, Alcyone era un focar de iubire, o sursă de lumină vie, în care se putea întrezări gloria maiestuoasă a Cerurilor. În bucurie și suferință, în fericire și greutăți; comportamentul ei era o lecție minunată în orice circumstanțe.

Cred că nu și-a împlinit niciodată nici măcar o singură dorință personală, dar în schimb, era mereu conștientă de voia lui Dumnezeu. Nu am văzut-o niciodată preocupată de propria ei fericire – în schimb, era foarte interesată de pacea și bunăstarea tuturor celorlalți. Era deosebit de atentă să-și ferească exprimările virtuților ei spirituale departe de privirile celorlalți, darse străduia mereu să pună în valoare ideile nobile ale celor din jurul ei, pentru ca ei să se simtă iubiți, optimiști și fericiți. Viața mea a trecut lent prin misterele Timpului; moartea trupului meu m-a adus pe cărări noi, dar totuși nu am uitat niciodată acel dulce chip angelic, în trecerea sa pe Pământ. Mai târziu, am reușit să-i sărut picioarele și am ajuns să-i cunosc povestea ei dumnezeiască. Rezultatul acestei cunoașteri este această carte simplă, care nu se pretinde a fi o operă literară.

Mai degrabă, aceasta este o carte despre sentimente. Este pentru cei care apreciază experiența umană cu toată inima lor. Însă le vorbește mai ales celor care sunt închiși, condamnați, orbi față de faptul că dragostea vindecă o multitudine de păcate, așa cum ne-a învățat Iisus. Majoritatea celor care studiază Evanghelia se lasă cuprinși de ideea unei răscumpărări dificile – de tipul „ochi pentru ochi” – sau de preocupări legate de recompensele de pe Pământ sau din Rai. Aici, este vorba despre cazuri de reîncarnări de suferință; acolo este anticipat doar plânsul amar; dincolo inimile tânjesc la un repaus de pace și liniște. Speranța și responsabilitatea par a fi comori uitate. Desigur, caracterul incoruptibil al Dreptății nu poate fi neglijat; dar cu toate acestea, nu trebuie să uităm optimismul, încrederea, abnegația și toate celelalte energii pe care iubirea caută să le trezească în însăși miezul conștiinței.

Pentru sufletele sincere care plâng în lanțurile descurajării și fricii, povestea lui Alcyone este un balsam mângâietor. Este firesc ca, asemenea unei viziuni iubitoare din lumea veșnică a spiritelor, ea să iasă dintre paginile luminoase ale vieții ei, să-l întrebe pe cititorul care se simte apăsat și ostenit: „De ce să te agăți de ideea de pedeapsă implacabilă, când de fapt Tatăl nostru ne oferă izvorul inepuizabil al iubirii Sale? De ce acorzi atât de multă importanță suferinței? Ridică-te! L-ai uitat pe Iisus? Învățătorul cel fără de păcat a suferit pentru noi toți, așa că cine ești tu cel nemulțumit că faci vreo lucrare, din dragoste pentru numele Lui?” Portretul psihologic al lui Alcyone este mult mai complex decât s-ar putea imagina la o primă vedere. În măreția abnegației ei, vedem iubirea ce renunță la gloria luminii pentru a descinde în lumea morții. Prin gestul ei dumnezeiesc, Pământul nu mai este doar un loc de ispășire, de exil amar; ci este de asemenea o școală sublimă, ce merită să fie vizitată de spiritele celeste. Între orizonturile acestei planete, încă mai există întuneric, moarte, lacrimi... Aceasta este incontestabil. Dar oricine va urma căile pe care Alcyone le-a urmat va transforma această întreagă moștenire în comori fructuoase care conduc la viața veșnică.

Vă oferim în lucrarea de față, dragi cititori, aceste vechi amintiri. Dar vă rog să înțelegeți că, deși sunt vechi, acestea sunt totuși de neprețuit. Sunt moșteniri sacre pentru cuferele inimilor,bijuterii de neprețuit pe care le vom împărți tuturor, având în vedere faptul că, deși mulți cred că s-au bucurat de un succes răsunător și de o fericire trecătoare pe vastele terenuri ale acestei lumi, de fapt ei încă nu au obținut victoria păcii în cadrul vieții sacre care se desfășoară între zidurile unui cămin.