Pagina Principala/Toate produsele/Shangri-La. Frumusetea fara margini a Divinului. Calea catre fericire - Marius Ghidel, carte

Shangri-La. Frumusetea fara margini a Divinului. Calea catre fericire - Marius Ghidel, carte

Shangri-La. Frumusetea fara margini a Divinului. Calea catre fericire - Marius Ghidel, carte, imagine 2

Descriere

Marius Ghidel mi-a trimis un email în anul 2016, prin august sau septembrie. Nu-l cunoșteam atunci. Îmi scria că a avut anumite experiențe deosebite și că ar vrea să-i comentez aceste experiențe. Eu am înțeles că ar vrea să-i scriu ceva despre propria carte. Prima întâlnire cu el a fost pe o vreme de început de toamnă, când pregăteam apariția cărții pe care o scrisesem cu acad. Ovidiu Bojor. Eram din cale afară de aglomerată, dar ceva îmi șoptea să nu trec pe lângă Marius Ghidel, pur și simplu. Am remarcat îndată și numele său deosebit: Ghidel, cel care te ghidează, nu? O chemare lăuntrică, tăcută, un ceva nedefinit mă îmbia să-mi fac timp pentru o întâlnire cu el, ceea ce s-a și întâmplat. Prima întâlnire a fost pentru mine ca un duș teribil: îi ascultam vocea calmă, pacea care răzbătea cu certitudine din cuvintele lui, uneori îi priveam pe furiș ochii și parcă ochii lui negri, adânci, mă scormoneau de departe, de pe altă lume. Toate sistemele realității mele se zdruncinau pe măsură ce ascultam povestea lui Marius Ghidel. Omul din fața mea îmi spunea că-și amintește cum a fost la începutul creării Universului, că el era acolo, cu Dumnezeu, ba parcă vedea și auzea din el uneori, alteori din afara lui. Ascultam, dar o parte din mine părea să fie undeva, departe, parcă angajată într-o călătorie nevăzută, în profunzimea celor povestite de Marius Ghidel cu pasiune, cu o însuflețire care-i trăda sinceritatea. Venise și cu niște desene, pe care le-am luat cu timiditate între degete, aproape fără să le văd. Nici pe Marius Ghidel nu-l vedeam prea bine, parcă priveam prin el și nu izbuteam să-i rețin deloc trăsăturile fizice. La un moment dat, șocată de ceea ce auzeam, am prins curaj și l-am întrebat:
- „Spuneți-mi, ați avut vreodată vreun diagnostic psihiatric, ați fost internat la vreun spital de profil”?
El a zâmbit cu blândețe și mi-a replicat:
- Același lucru m-a întrebat și dl. profesor Dumitru Constantin Dulcan. Nu, n-am avut niciun diagnostic de acest fel și n-am fost internat în vreun spital de psihiatrie.
Ceea ce auzeam părea uneori așa de greu de acceptat încât întrebarea se impunea, pur și simplu. Toate reperele cunoscute ale lumii noastre căpătau conotații fantastice, tulburătoare și pline de mister atunci când omul acesta depăna amintiri din istoria universului. Își amintea frânturi, sentimente, descria chipuri, îngeri, Iadul și Raiul, descria senzații, personaje, întâmplări și evenimente care sfidau logica omenească. Descria o călătorie a spiritului său prin Univers, călătorie care începuse de când Dumnezeu era singur și de când „scriitorul divin” scria în Cartea Vieții toate cele posibile care vor fi vreodată. Pentru a mesteca aceste povești aveai nevoie să evadezi din propriile-ți repere, să le transcenzi, să te deschizi pentru a accepta că există oameni pentru care realitatea existenței arată diferit de tot ce cunoști, de tot ce știi și de tot ce ai acceptat și ai înțeles până atunci. Marius Ghidel mi-a lăsat o impresie plăcută la prima întâlnire, îmi era clar că este un om sănătos psihic, ba chiar m-a impresionat prin blândețea, prin bunătatea și prin căldura lui liniștită. După o perioadă de timp i-am spus că ar fi corect să-și scrie singur cartea, că experiențele sunt ale sale și poate că tocmai acesta este sensul lui, să-și transmită mesajul prin propriile-i cuvinte. M-am gândit că experiența ta n-o poate cunoaște mai bine decât tine nici cel mai strălucit comentator. Și așa s-a așezat pe scris Marius Ghidel, așa s-a născut această carte, pe care am îngrijit-o apoi – ca pe-o floare personală – împreună cu editorul ei, Ioan Busuioc.
Prima variantă a cărții conținea doar poveștile sau povestea vieții lui prin univers. Erau scrise pe scurt, dar plăcut. I-am returnat-o, presimțind că lipsea ceva din carte, că mai era ceva ce nu spusese, încă. „Scrieți mai amplu, descrieți în amănunt, mai trebuie ceva”, i-am spus, ascultându-mi impulsul interior. Și da, mai era ceva, poate chiar esențialul. Lipsea învățătura spirituală, desigur. Marius Ghidel o are în interior, era acolo, ascunsă bine, poate insuficient înțeleasă chiar de către el însuși. Dar învățătura spirituală este chiar mesajul lui, este esența trăirilor sale, este – poate – sensul vieții sale, motivul pentru care experiențele însele au existat. Mesajul lui spiritual a apărut într-un târziu, după insistența mea de a completa cartea, fără să fi știut ce lipsea. Simțeam doar că lipsea ceva. Și numai după ce Marius Ghidel a venit și cu învățăturile spirituale pe care le ținea ascunse, evident inconștient, am parcurs cartea în întregime, am corectat-o și am intrat cu adevărat în spiritul ei.
Lectura a fost ca o aventură pe Everest: uneori părea că-mi taie respirația peisajul frumos, uneori inedit, alteori surprinzător și fantastic, uneori plin de profunzimi și chiar de idei geniale, iar alteori mă opream din citit în încercarea de a înțelege, de a accepta și a integra experiențele tulburătoare ale autorului. În acele momente mă cuprindeau dubiile, mintea proprie nu-mi permitea să pătrund în atmosfera acelei realități căreia nu-i găseam noimă, sprijin și reprezentare în propria mea lume. Când se întâmpla astfel făceam o pauză de câteva zile pentru a merge mai departe cu lectura și corectura textului, în același timp, după care simțeam iarăși impulsul să revin, mă trezeam din nou prinsă și surprinsă de simplitatea și, în același timp, de complexitatea ce se ivea în fața ochilor mei. Într-o zi, impulsionată de nevoia interioară de certitudini, m-am rugat Domnului să-mi arate adevărul într-un fel în care să-l văd clar și să știu că a duce povestea lui Marius Ghidel către lume e ceea ce trebuie să fac cu adevărat. În dimineața de după rugăciune m-am trezit mergând inconștient către propria bibliotecă, am întins mâna, la fel de inconștient, pe un raft și am extras o carte pe care nu-mi aminteam de când o aveam și n-o deschisesem niciodată. „Dinamica planului Astral”, de Robert Bruce, Editura Infinit. Am deschis cartea la întâmplare. Locul în care am deschis descria tocmai o experiență care-mi plăcuse în mod deosebit la Ghidel, experiența în care el intră în oglindă și se vede pe sine, cel de afară, ca fiind imaginea. Mi-a părut șocantă această inversare a realității, dar mi-a plăcut și chiar am reflectat dacă nu cumva... lumea materială este imaginea lumii spirituale, dacă nu cumva realitatea pe care o vedem – materială, palpabilă – este doar imaginea din oglindă. Robert Bruce descrie în detaliu anumite tehnici pentru intrarea în diferite tărâmuri virtuale, printre care intrarea într-un tablou și intrarea în oglindă. „Fantastic”, mi-am spus. Și-am continuat să citesc cartea. Subiectul cărții era, desigur, ieșirea în afara corpului sau EEC, dar toate acestea erau prezentate de autor ca fiind posibile aplicând anumite tehnici, pe care le și descria în amănunt, astfel încât să poată fi reproduse. „Cei care se proiectează și care experimentează o activitate energetică intensă la nivelul centrilor energetici dintre sprâncene și din zona creștetului capului simt adeseori că se proiectează și ies din corp la aceste niveluri. Acest lucru duce de multe ori la experiențe astrale de tip tub”, scrie Robert Bruce. Așadar, Marius Ghidel iese din corp cel mai des prin creștetul capului și descrierea de mai sus confirmă că el ar putea avea – între altele – experiențe astrale de tip tub, cum le numește Robert Bruce. Marius Ghidel se trezește în lumi paralele, în Shangri La, adesea, și ajunge acolo ieșind prin vârful capului. Cartea lui Robert Bruce a fost ca un pansament pentru mintea mea, care s-a trezit încurcată și prinsă de dubii în fața extraordinarului experiențelor lui Marius Ghidel. Unele dintre experiențele descrise de Bruce întrec chiar imaginația, iar altele sunt asemănătoare cu cele descrise de Ghidel.
În aceeași zi m-a sunat o prietenă, care tocmai traducea o carte la fel de năucitoare a unui celebru inițiat american. Traducând cartea cu pricina prietena mea trecea prin aceleași stări ca și mine. Ea mi-a spus, între altele, despre experiențele în afara corpului ale lui Robert Monroe și mi-a trimis linkuri pentru documentare. Robert Monroe a înființat un institut de cercetări după ce a început să aibă experiențe involuntare de ieșire din corp. Experiențele lui Robert Monroe și cercetările sale au avut harul de a mă liniști și a mă ajuta să înțeleg deplin că lumea lui Marius Ghidel putea fi cât se poate de reală, că el ar putea fi un om care are un mesaj special pentru lumea noastră și, poate că am și eu un rol în destinul său. Ulterior am remarcat o sincronicitate: în aceeași zi întâlnisem două referințe fundamentale despre călătoriile astrale și cele două referințe veneau cu două persoane care purtau același nume: Robert. Robert Bruce și Robert Monroe. Sincronicitatea nu-mi este deloc indiferentă, dimpotrivă.
Mai târziu, revenind la o carte a doctorului David Hawkins, „Vindecare și recuperare” (ED. Cartea Daath), am regăsit experiențe asemănătoare celor relatate de Ghidel descrise de către Doctorul Hawkins, inclusiv referințele lui Hawkins la Robert Monroe, iar aceasta mi-a întărit convingerea că Marius Ghidel este autentic și deosebit de interesant prin experiențele sale.
Trebuie să spun că paranormalul nu se află în preocupările mele obișnuite, ba am avut chiar o inapetență pentru acesta și de aici reținerea mea. Sigur că Marius Ghidel nu are experiențe paranormale, cât mai degrabă experiențe spirituale, generate – aș spune – de nivelul său înalt de conștiință și de starea lui spirituală, obținută prin detașare, credință, iubire, acceptare și o mulțime de alte trăiri din spectrul stărilor înalte ale conștiinței. Faptul că este un experimentator spiritual m-a convins complet. Căci Siddhis sau puterile spirituale sunt o consecință a stărilor înalte ale conștiinței și ne dăm seama că avem de a face cu stări înalte ale conștiinței când, pe fondul unei spiritualități autentice și a practicii spirituale, se produc fenomenele Siddhis sau experiențele deosebite. La Ghidel avem de-a face cu unele manifestări de tip Siddhis, dar și cu unele care le depășesc cu certitudine. Mai mult, Ghidel a devenit cunoscător spiritual în timp: experiențele speciale au fost dintotdeauna cu el, au venit pe lume o dată cu el și nu sunt rodul intenției, al dorinței sau al străduințelor sale personale. Tocmai de aceea experiențele lui ar putea conta și din ele s-ar putea ivi o teorie spirituală valoroasă.
Mi-am amintit că am cunoscut la vârsta de 20 de ani un bătrân (am și lucrat cu el o vreme), care avusese trei morți clinice. „Nea Costică” îi zicea lumea acestui bătrân. Pentru că lucram împreună, aveam timp pentru împărtășire. El îmi povestise pe unde călătorise în timpul morților lui clinice, cum arăta Raiul, cum se întâlnise cu diferite rubedenii care muriseră de mult, ce fericire era „Dincolo” și îmi povestise chiar că fusese trimis obligatoriu înapoi, fiindcă mai avea treburi de făcut pe Pământ. Între misiunile pentru care se întorsese a fost – cred – și aceea de a avea grijă pentru o vreme de mine și a-mi povesti despre călătoriile sale fantastice în lumile nevăzute despre care eu habar nu aveam la vârsta aceea. Nea Costică murise de trei ori și îi băgase în sperieți pe toți de câte ori se întorsese. Povestea râzând despre învierea lui și despre lumile prin care colindase în timp ce era mort. La fel ca Marius Ghidel, avea o bunătate și-o blândețe covârșitoare, iar întâlnirea mea cu el la vârsta de 20 de ani a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri de viață. Nea Costică îmi purta de grijă, mă apăra de răutatea altora și mă învăța lucruri despre viață cu o răbdare îngerească. Iată că acum amintirea povestirilor lui despre Lumea de Dincolo mă ajută să-mi găsesc un punct de sprijin în propria experiență de viață pentru a-l înțelege pe Marius Ghidel.
Apoi, pe la 25 de ani, un coleg din presă (regret că nu-mi amintesc numele lui, nu cred că am vorbit de două ori în toată viața: și el a trecut pragul cu ceva ani în urmă, dar îi sunt recunoscătoare) m-a dus acasă la un bătrân la fel de teribil. Se numea Ilie Cioară. Colegul îmi spunea că nu mai întâlnise un om la fel ca Ilie Cioară. Stătuse mulți ani în podul unei case de frica arestării, pe vremuri. Și acolo, în podul casei, a început să iasă din corp, să călătorească, dar nu doar în afara casei sau a satului, ci și prin alte lumi. Putea să vorbească chiar și cu oamenii morți. Ilie Cioară intra în lumea de dincolo și aducea vești precise de la cei care trecuseră și cu ani în urmă pragul vieții fizice. Cei care-l prigoneau i-au făcut cel mai mare cadou al vieții: l-au trimis către propria-i natură, către propriile-i capacități care așteptau să se ivească din el. Ilie Cioară avea în jur de 78 de ani când l-am vizitat acasă. Locuia într-un apartament obișnuit, la etajul opt, și trăia într-o simplitate covârșitoare. Lumea materială nu mai era pentru el importantă. Trăia simplu, făcea mișcare în fiecare zi, mânca natural și arăta teribil de bine pentru vârsta lui. Chipul îi era blând, luminos și emana o frumusețe aparte. Publicase și niște cărți care conțineau povestea lui și înțelepciunea de viață pe care o acumulase prin experiențele trăite. La vremea aceea n-am fost pregătită pentru întâlnirea cu Ilie Cioară. Simțeam că era ceva deosebit cu el, cred că și el simțea ceva legat de mine, căci mă suna adesea, chiar insistent, dar n-am avut curajul să scriu povestea lui. Cu toate că aveam o intuiție fantastică în perioada aceea, care mi-a fost de mare ajutor în slujba de jurnalist, n-am intuit cine era Ilie Cioară și am trecut pe lângă el razant, fără să-l văd prea bine, poate și pentru că ziaristica pe care o făceam atunci presupunea căutarea senzaționalului. Când l-am cunoscut eu pe Ilie Cioară nu mai dorea să intre premeditat în lumea de dincolo, așa cum făcea odinioară. I-am cerut cumva să facă o dovadă a poveștilor lui, iar refuzul său de a-mi oferi astfel de dovezi m-a făcut să mă îndoiesc și să cred că nu era ceva veridic. Ilie Cioară atinsese un nivel spiritual de așa natură încât refuza să mai dovedească ceva, nu-l mai interesa să le arate altora ce poate face, în schimb dorea să vorbească despre lumina care pătrunde viața clipă de clipă și despre frumusețea divinității.
Abia mulți ani mai târziu am realizat că Ilie Cioară a fost iluminat, că l-am întâlnit când trăia această stare de conștiință înaltă, că – poate – lumina din câmpul lui m-a atins cumva și în tăcere m-a trimis în propria mea căutare spirituală. M-am gândit mult la el în timp ce am citit cartea lui Marius Ghidel, la faptul că și Ghidel ar putea fi „special” și că n-aș vrea să trec din nou pe lângă cineva fără să citesc amprenta sa, să-i aștern – poate – un covoraș mic, după puterile mele, în cale. Cred că uneori destinul nostru este acela de a-i vedea pe alții, de a-i sluji, de a-i arăta lumii lumina lor și pentru mine s-a întâmplat aceasta de multe ori, în primul rând grație muncii de jurnalist, care presupune, atunci când ești atent, să ai o anume generozitate, o intuiție bună și puterea de a vedea geniul, frumusețea, forța sau lumina celorlalți. Culmea este că, vorbind cu un prieten despre rateul pe care l-am dat prin întâlnirea cu Ilie Cioară, nesesizându-i starea și mesajul, în timp ce-i spuneam că pe bătrânul acesta iluminat îl chema Ilie Cioară, o cioară adevărată s-a apropiat de prietenul meu, care stătea într-un parc, și a început să croncăne cu putere. Îi auzeam strigătul în telefon. Vreo cinci minute cioara a cântat în limba ei, iar eu am luat această stranie apariție cântătoare a ciorii ca pe un semn, ca pe o confirmare, ca pe o sincronicitate (știți că Carl Gustave Jung a definit sincronicitatea după ce o pacientă îi povestea că visase un scarabeu de aur și tocmai atunci pe geamul cabinetului a intrat un scarabeu adevărat). Întâlnirile vieții noastre nu sunt întâmplătoare, nu? Dacă excludem întâmplarea din experiența vieții atunci există un sens, mai ales al acestor întâlniri deosebite, cu oameni care au avut experiențe deosebite. Și iată cum întâlnirea ratată cu Ilie Cioară, despre care ar fi trebuit atunci să scriu, a devenit astăzi imbold puternic pentru a-l accepta și înțelege pe Marius Ghidel.
Șiragul semnelor a continuat pentru mine când, întâlnindu-mă cu un prieten, un actor cunoscut, i-am povestit despre Marius Ghidel. „Ah, păi și mie mi s-au întâmplat asemenea experiențe”, mi-a mărturisit el entuziasmat. „Mergeam pe o stradă într-o zi și dintr-o dată parcă s-a schimbat textura asfaltului, era... o stradă pietruită, dar erau altfel de pietre, nu așa cum le știm noi. Și lumea era îmbrăcată în costume de epocă, doamnele aveau rochii lungi, pălării, treceau trăsuri, era un mare furnicar. Ce-o fi aici, vreo filmare, m-am întrebat? Dar unde or fi camerele, nu văd nici o cameră de filmat, mă gândeam. Totul era firesc, lumea trecea pe lângă mine, eu pe lângă ea, eram ca la anii 1700-1800. A durat câteva minute mersul meu prin orașul acela ciudat și apoi brusc m-am regăsit pe o stradă obișnuită, pe cea pe care mergeam inițial, dar dispăruseră trăsurile, costumele, nu mai era nici urmă de lume... din trecut. M-am frecat la ochi, nu-mi venea să cred ce se întâmplase. O clipă m-am gândit că am luat-o razna”. O altă experiență a avut prietenul meu când a făcut infarct. S-a văzut, privindu-se pe sine de sus, de pe tavan. Vedea totul în jur, inclusiv propriul trup, și undeva, pe geam, vedea o piață în care era mulțime de lume. Bărbați și femei care mergeau, vindeau, se mișcau. Toți erau foarte fericiți și se uitau la el cu chipurile luminate de bucurie, îi zâmbeau. Toți oamenii aceia îi zâmbeau lui, celui care se uita la sine însuși de la nivelul tavanului, de unde și vedea piața și oamenii fericiți.
Poate una dintre cele mai importante confirmări pe care le-am primit a fost prin însuși Marius Ghidel, căruia i-am cerut – grație unui impuls intuitiv – să-mi trimită ce scrisese despre el prof. Dan Farcaș, despre care îmi povestise de la prima întâlnire. Chiar începutul scrierilor domnului profesor a fost relevant și suficient pentru a-mi spulbera dubiile: „Începând din 2014, am avut mai multe lungi discuții cu Marius Ghidel, atât eu, cât și prof. dr. Dumitru Constantin-Dulcan. Niciunul dintre noi nu a găsit motive să se îndoiască nici de sinceritatea, nici de integritatea lui mintală. Starea sa de sănătate este bună și nu are niciun fel de simptome care să sugereze vreo suferință psihică, sau mitomanie.
Pe parcurs, Marius ne-a relatat în jur de o sută de situații inexplicabile pe care le poartă în minte, întâmplări prin care știe că a trecut, ca și amintiri pe care nu știe de unde și de când le are”.
Așadar, dubiile mele s-au spulberat și fără ele am izbutit să parcurg cartea de două ori, deopotrivă pentru corectură, cât și pentru a intra cu adevărat în atmosfera energetică și vibrațională a lumii lui Ghidel. Sigur că de-a lungul vieții am avut și eu tot felul de experiențe spirituale, că am pătruns – la rândul meu – în diferite stări de grație și de iubire, că văd – de asemenea – un univers subtil, altfel decât vede Marius Ghidel, dar se întâmplă și știu că nu suntem singuri în Univers, cum știu cu certitudine că granițele dintre lumi sunt mai degrabă iluzii, dar – în același timp – extrem de puternice, că ele pot fi trecute atunci când ne este dat să le trecem, fie și dacă am găsit, precum Robert Bruce, tehnici concrete de trecere. Nivelul nostru de conștiință, nivelul nostru energetic și experiența spirituală sunt condiții necesare trecerii în tărâmuri paralele. Ocazional, din diferite motive, cei mai obișnuiți oameni pot avea astfel de experiențe, inclusiv unele de decorporalizare, experiențe de moarte clinică sau experiențe în care ființe din alte planuri se materializează printre noi.
Marius Ghidel descrie experiențe de ieșire din corp, dar și experiențe în care ființe de pe alte tărâmuri, pe care uneori el le numește „extraterestre”, vin printre noi. Acestea sunt două dintre manifestările spectaculoase ale spiritului din interiorul lui Marius Ghidel, dar nu singurele. Marius Ghidel trăiește și a trăit cu mult mai mult decât putem regăsi în experiențele personale, în cele descrise de alte persoane sau în cele pe care le putem regăsi în literatura ezoterică a lumii. În primul rând, el nu a aplicat tehnici pentru a ieși din corp sau pentru a-și aminti vieți anterioare sau frânturi din istoria Universului. Lui i s-au întâmplat toate, pur și simplu. Este un trăitor pur, la el totul este natural, vine de la sine. Are o memorie mai amplă decât o avem noi, ceilalți, și chiar această trăsătură spectaculoasă, memoria ancestrală, este o calitate aproape unică sau extrem de rară printre ființele umane. Memoria din viața de zi cu zi, extraordinară la unii oameni, aproape la fel de performantă ca a unui computer, nu este același lucru – observ acum – cu memoria ancestrală. Oamenii cu memorie din viața de zi cu zi s-ar putea chiar să-și împiedice accesul la memoria ancestrală, la memoria sufletului și a spiritului. Acest tip de memorie ar putea fi prețioasă și ar putea deveni subiect de cercetare în viitor, iar în acest scop Marius Ghidel ar putea fi un subiect formidabil. Cred că accesul la memoria ancestrală are legătură cu sufletul curat, cu frumusețea interioară, cu conexiunea pe care o avem cu divinul, cu poluarea minimă a minții și cu voința divină. Nu ne putem aminti prin proprie voință, ci pentru că ne este dat să ne amintim. Noi suntem „aduși” pe lume și suntem „luați” din lumea aceasta dincolo de manifestarea liberului nostru arbitru și, în mod asemănător, ne amintim de unde venim sau nu, pur și simplu. Cei mai mulți am pierdut conexiunea cu divinul, cu esența noastră, și de aceea suntem inconștienți de natura noastră divină, precum și de aventurile spiritului nostru prin univers. Marius Ghidel este un caz unic, spectaculos și interesant tocmai pentru că el are acest tip de memorie ancestrală, nu doar pentru că are experiențe fantastice de trecere printre văluri și de călătorie involuntară prin lumi paralele. El își amintește ce făcea Dumnezeu când lumea nu era creată. El era acolo, lângă Dumnezeu sau chiar în interiorul lui Dumnezeu. Își amintește cum a venit în această viață, cum se formează pruncul și cum „stătea în afara corpului când era bebeluș și se privea pe sine din afara corpului”. Frumos spune Marius Ghidel, că toți bebelușii fac asta, dar uită apoi.
Grație memoriei despre care am vorbit până acum, Marius Ghidel descrie conformația universului, a Raiului, a Iadului, formele de existență din univers, lumile paralele, aflate la o respirație distanță de noi, Shangri La, în special, Lumea de Dincolo, trăirile spiritelor și felul în care universul imaterial este organizat. El crede că viața în corp este o provocare foarte dorită de îngerii cerului, care râvnesc să vină pe Pământ pentru a înfrunta vicisitudinile vieții în trup și a învăța. Viața în trup este prețioasă și trebuie să conștientizăm adâncimea ei, să o purtăm cu responsabilitate și cu dăruire, căci noi suntem nemuritori și după ce vom dezbrăca haina acestui trup vom fi atrași în lumile care corespund vibrației noastre de aici și nivelului nostru spiritual. El spune că noi mergem, din păcate, în sens invers drumului nostru, că ne-am rătăcit și, în loc să trăim cu scopul de a ne întoarce la divin, ne tot îndepărtăm de el, fascinați de materialitate și de aparenta stabilitate pe care ne-o oferă lumea materială.
Învățătura spirituală, pe care Marius Ghidel spune că „a extras-o din... Infinit”, este o cale, una grea, dar o cale pentru a ne conștientiza pe noi ca ființe divine și a ne abandona complet Eul omenesc. Întâmplările pe care el și le amintește sunt și cele care i-au sugerat învățătura, aș spune, deși nu exclud ca în timp el să fi preluat câte ceva – desigur, inconștient – și din lecturile pe care le-a avut după anul 1989. Am sesizat că-i place Rumi, mi s-a părut că l-a studiat serios pe Lazarev, dar și pe Eckhart Tolle, și simt în învățăturile sale și amprentele altor autori, precum preotul Richard Wurmbrand. Acesta din urmă, un preot cu har și cu exercițiu spiritual profund, predica abandonarea totală a Eului și egalizarea percepțiilor, ca tehnică de lucru cu propriul Ego, ceea ce propune și Ghidel.
Dar, pe de altă parte, nici o învățătură nu ajunge la noi dacă n-o avem deja asimilată în propria conștiință, așa că nu-l bănuiesc de plagiat, cât mai degrabă cred în rezonanța experiențelor și în posibilitățile sufletelor de a se ridica în spațiul energetic în care adevărul se prezintă celor ce-l pot percepe, la fel cum un măr stă în calea celor care au nevoie și vor să mănânce. În altă ordine de idei, Marius Ghidel are experiențe personale speciale, unele unice, precum și idei pe care nu le-am citit la nimeni altcineva. Îmbinarea dintre experiențele personale și învățătura spirituală desprinsă din ele mi se pare atuul lui Marius Ghidel și ceea ce îl face interesant, captivant, credibil și chiar special. Mai mult, deși el se trezește, pur și simplu, în lumi paralele, este capabil să ne împărtășească moduri în care putem și noi să ajungem în ele. Veți găsi în cartea lui Marius Ghidel o poveste fenomenală despre istoria spiritului și a ființei umane, dar și modalități concrete de a trăi, de a fi, de a mânca, de a simți, de a vă comporta cu lumea înconjurătoare, care au harul de a ne detașa de Ego, cauza fundamentală a distanței pe care am luat-o de Dumnezeul nostru și de fericirea în care existăm, dar nu știm. Când îl vom lăsa pe Dumnezeu să ne poarte prin viață și le vom permite celorlalți oameni să trăiască așa cum aleg ei singuri, chiar dacă nu e întotdeauna o fericire pentru noi, vom putea vedea spiritul și puterea lui aducându-ne fericirea, grația, lumina, binecuvântarea și mijloacele necesare vieții.
Când Marius Ghidel vorbește despre „a face totul doar pentru ceilalți, pe tine să te uiți”, cum și Rumi spunea, cred că vorbește despre abandonul Eului, despre a le da totul altora pentru ca tu să primești totul. În acest principiu cred, dar în forma aceasta, căci știu – la rândul meu – că energia darurilor curge în acest ritm: să dai orice vrei să ai, fie iubire, fie înțelegere, fie atenție, fie bani, fie îngăduință sau orice altceva vrei să primești.
Marius Ghidel propune o cale spirituală, o cale a austerității, pe care el o mai numește cu umor „Calea Prostului”. Nu spun că aceasta este calea perfectă, nu spun nici că am avut un barometru precis de măsurare a veridicității expe-riențelor lui Marius Ghidel. Spun doar că este posibil ca el să fie autentic, că ideile sale ar putea fi la fel de autentice în mare parte, că în el ar putea locui un spirit bătrân de când lumea și că ne putem îndrepta atenția cu seriozitate asupra sa. El ar putea fi un pionier al spiritului, unul care și-a păstrat parte din memoria ancestrală nealterată și, de ce nu, un misionar divin, pe care trebuie să-l întâmpinăm cu florile bucuriei, căci ne aduce vestea minunată că viața continuă, că viața e o călătorie a spiritului prin diferite forme de manifestare, prin forme materiale mai subtile, precum lumina, imaginea și, mai ales, conștiința. Cei care au pierdut ființe dragi și simt durerea acestor pierderi ar putea găsi un pansament pentru suflet în povestea lui Ghidel (și, chiar o simplă poveste de ar fi în scrierea de față, tot ar avea frumusețe, deopotrivă în povestea în sine și în învățăturile desprinse din ea). Acestor posibile calități le-am acordat atenție și pentru ele am acceptat provocarea de a-l aduce pe Marius Ghidel, împreună cu mesajul său spiritual, în lumina conștienței și în calea dumneavoastră. Sper să fie o lectură frumoasă, uimitoare, folositoare, sper ca ea să vă ridice la un nivel de înțelegere și de cunoaștere, de bucurie și de dragoste pentru divin după cum aveți nevoie și acceptați să fie. Sper să vă inspire povestea lui Marius Ghidel și să vă „ghideze” prin pledoaria lui pentru austeritatea omenească și abandonul Egoului, condiția esențială pentru salvarea sufletului, pentru vindecarea și reîntoarcerea ființei la natura sa divină.