Singura minte - Larry Dossey, carte

Mulțumiri xvii

Nota autorului xxi

Introducere xxv

Partea întâi: Întrezăriri ale Singurei Minți xlv

Capitolul 1 Salvarea altora 1

Capitolul 2 Sfântul patron al Singurei Minți 8

Capitolul 3 Experiențele Singurei Minți 15

Capitolul 4 Singura Minte nu este o picătură infinită 23

Capitolul 5 Senzația de a fi privit 36

Capitolul 6 Se deplasau ca o singură ființă 40

Capitolul 7 Singura Minte a animalelor și oamenilor 51

Capitolul 8 Atomi și șobolani 70

Partea a doua: Lucrul cu Singura Minte 77

Capitolul 9 Mintea dincolo de creier 78

Capitolul 10 Nemurire și experiențe în apropierea morții 86

Capitolul 11 Reîntrupare 109

Capitolul 12 Comunicare cu cei decedați 119

Capitolul 13 Unitatea timpurie 125

Capitolul 14 Savanți 130

Capitolul 15 Gemeni 136

Capitolul 16 Evenimente telesomatice 147

Capitolul 17 Absolut convinși 158

Capitolul 18 Avioane prăbușite și nave scufundate 163

Capitolul 19 Harpa care lipsea și îngerul din bibliotecă 171

Capitolul 20 Vindecarea și Singura Minte 177

Capitolul 21 Latura întunecată 183

Partea a treia: Accesarea Singurei Minți 189

Capitolul 22 Supa cosmică 190

Capitolul 23 Sinele 198

Capitolul 24 Este Singura Minte Dumnezeu? 210

Capitolul 25 Scoaterea câlților din gaura cheii 219

Capitolul 26 Căile visului 226

Capitolul 27 Iubirea este ultimul cuvânt 235

Partea a patra: Drumul înainte 247

Capitolul 28 Știința în extindere 248

Capitolul 29 Transcendență 252

Despre autor 262

A apărut în: 2016-05

PARTEA A DOUA

 

 

LUCRUL CU

SINGURA MINTE

 

 

 

҈

 

CAPITOLUL 9

 

 

MINTE DINCOLO DE CREIER

 

Mintea nu generează gândire … aşa cum

firele nu generează curent electric.1

-         Paul Brunton

 

Mintea respiră gândire la fel

cum plămânii respiră aer.

-         Huston Smith

 

Principala obiecţie privind Singura Minte este convingerea înrădăcinată că, într-un fel, conştiinţa este produsă de creier şi este deci limitată la el. Creierul se află în craniu şi tot acolo trebuie să fie şi mintea. Cât de multe dovezi ştiinţifice există în sprijinul acestei convingeri?

 

          Karl Lashley, un psiholog comportamentist american, a antrenat cobai să întreprindă sarcini specifice, cum ar fi căutarea unei recompense în hrană. Apoi a creat leziuni în anumite zone ale creierului pentru a vedea efectele lor asupra persistenţei comportamentului. După sute de astfel de experimente pe cobai, Lashley nu a reuşit să găsească nici un singur loc de stocare a memoriei. El şi-a rezumat constatările în felul următor: „Nu este posibil să demonstrăm localizarea izolată a memoriei nicăieri în interiorul sistemului nervos”.2 Lashley a concluzionat că memoria nu este localizată în regiuni specifice din creierul cobailor, ci este distribuită în întregul cortex cerebral. Acest lucru a dus la concluzia paradoxală că „memoria este atât peste tot, cât şi nicăieri anume”, în creierul cobaiului.

 

Cât de necesar este creierul vostru?

 

          Sutele de experimente de felul celui făcut de Lashley au ridicat întrebarea mai fundamentală nu doar despre relaţia dintre creier şi memorie, ci despre relaţia dintre creier şi conştiinţă în general. Unele dintre provocări sunt într-adevăr serioase. Într-un articol intitulat provocator „Este creierul vostru într-adevăr necesar?”. Neurologul britanic John Lorber se întreba dacă este nevoie de un cortex cerebral intact pentru o funcţionare mentală normală.3 Lorber a făcut tomografii computerizate la sute de persoane cu hidrocefalie (exces de fluid în creier, care creează presiune) şi a descoperit că mulţi dintre ei aveau o funcţie intelectuală normală sau peste medie.

          Însuşi faptul de a pune întrebări privind rolul creierului este considerat încă o blasfemie în cadrul ştiinţei convenţionale. Conştiinţa este considerată o proprietate „emergentă” a creierului, fiind produsă prin funcţionarea lui, pur şi simplu. Dar ce ştim noi cu adevărat despre originile conştiinţei? Mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă respectaţi sugerează că nu ştim să răspundem la aceste întrebări. Neurofiziologul Roger Sperry, laureat al Premiului Nobel, avea o părere asemănătoare, spunând: „Acele procese intime ale creierului cu care conştiinţa se presupune că este asociată pur şi simplu nu sunt înţelese. Ele ne depăşesc atât de mult înţelegerea astăzi, încât nimeni, din câte ştiu eu, nu a fost capabil nici măcar să-şi imagineze natura lor”.4 Fizicianul laureat al Premiului Nobel Eugen Wigner este de acord cu acest punct de vedere: „Nu avem în prezent nici cea mai vagă idee despre modul cum putem lega procesele fizico-chimice cu starea mentală”.5 Iar fostul editor al prestigioasei reviste Nature, Sir John Maddox, scria: „Conştiinţa constă din … este … un puzzle. În ciuda minunatelor succese ale neuroştiinţei în ultimul secol … noi părem la fel de departe de înţelegerea procesului cognitiv cum eram cu un secol în urmă”.6

          Din perspectiva acestor mari necunoscute, presupunerea foarte răspândită că creierul creează mintea şi că mintea se limitează la el este discutabilă, fapt care deschide uşa unor scenarii alternative.

 

Creierul ca receptor al conştiinţei

 

          Sunt multe motive pentru care oamenii de ştiinţă au presupus că mintea şi creierul sunt unul şi acelaşi lucru. Când creierul este afectat în urma unei traume fizice sau unei comoţii cerebrale, funcţia mentală poate fi şi ea afectată. Lipsa anumitor vitamine şi malnutriţia pot provoca slăbirea unor procese de gândire, la fel şi diferite toxine din mediu. Tumorile şi infecţiile creierului pot afecta grav procesele mentale. În lumina acestor efecte, părea rezonabil să presupunem că mintea şi creierul sunt în esenţă identice.

          Dar nici una din aceste observaţii nu dovedeşte că creierul produce mintea sau că mintea se limitează la creier. Să ne gândim la un televizor. Deşi îl putem strica fizic şi putem distruge imaginea de pe ecran, asta nu însemnă că televizorul creează imaginea. Noi ştim mai degrabă că imaginea se datorează semnalelor electromagnetice care provin din afara aparatului şi că televizorul recepţionează, amplifică şi afişează semnalele: el nu le produce.

          Conceptul de bază conform căruia creierul funcţionează ca intermediar al minţii – dar nu este cauza ei este străvechi. Cu peste două milenii înainte, Hippocrate, în lucrarea „Despre boala sacră”, a descris creierul ca „mesager al conştiinţei” şi ca „interpret al conştiinţei”.7

          Ferdinand C. S. Schiller, filosoful de la Oxford, a afirmat, în anii 1890, că „materia este o maşinărie admirabil calculată pentru reglarea, limitarea şi restrângerea conştiinţei pe care o cuprinde”. În continuare, el a argumentat: „Materia nu este cea care produce conştiinţa, doar îi defineşte şi îi stabileşte intensitatea în anumite limite …” În cazurile unor traume ale creierului, Schiller a sugerat că manifestarea conştiinţei a fost afectată, dar conştiinţa însăşi nu s-a stins. Mai departe, el a susţinut că uitarea, şi nu memoria, ar avea mai mare nevoie de o explicaţie. Dacă nu ar exista limitările creierului, credea el, amintirea tuturor lucrurilor ar fi posibilă.8

          Henri-Louis Bergson, filosoful francez care a primit în 1927 Premiul Nobel pentru literatură, credea că creierul canalizează şi limitează mintea, excluzând factorii inutili pentru supravieţuire şi procreaţie. Creierul, în concepţia lui, este atât „organul atenţiei faţă de viaţă”, cât şi un obstacol pentru o conştientizare mai largă.9 La fel ca Schiller, el sugerează că amintirile se află în afara creierului şi sunt în cea mai mare parte afişate cu scopuri practice, în măsura în care nu sunt cruciale pentru nevoile biologice ale organismului.10 El sugerează că afectarea memoriei ca urmare a îmbolnăvirii creierului poate arăta doar că avem nevoie de un creier sănătos pentru a localiza şi comunica amintirile; însă deteriorările creierului nu sunt o dovadă că amintirile există doar în creier”.11

          Psihologul William James avea despre conştiinţă concepţii similare cu cele ale lui Schiller şi Bergson. În Conferinţa Ingersoll, ţinută în 1898, la Universitatea Harvard, el a recunoscut că afectările creierului – traume, stimulente, otrăviri, întârzieri în dezvoltare – pot elimina amintirea sau conştiinţa şi pot altera calitatea ideilor, dar nu sunt în mod necesar dovadă unei funcţii productive a creierului. Există alte relaţii funcţionale posibile între minte şi creier, afirma el. Ar putea fi o funcţie permisivă, aşa cum găsim la trăgaciul unei arbalete, şi funcţia transmisivă, ca în cazul unei lentile, al unei prisme sau al clapelor unui pian. „Teza mea acum este că, atunci când cugetăm la legea că gândirea este o funcţie a creierului, nu ni se cere să ne gândim doar la funcţia productivă; suntem îndreptăţiţi să luăm în seamă şi funcţia permisivă sau transmisivă. Și acestora psihofiziologul obişnuit nu le acordă importanţă”.12

          Jucând rolul de avocat al diavolului, James a ridicat o obiecţie: nu este oare ipoteza productivă mai simplă şi mai riguroasă din punct de vedere ştiinţific? Din perspectiva ştiinţei empirice, James a răspuns că obiecţia sa nu avea nici o greutate. Tot ceea ce observăm este variaţia concomitentă sau corelaţiile dintre stările creierului şi stările minţii. James citează acea venerabilă maximă a ştiinţei care afirmă: „corelaţia nu este cauză”. Noaptea urmează întotdeauna zile: corelaţia este 100% valabilă; dar asta nu înseamnă că ziua este cauza nopţii.

          Mulţi oameni de ştiinţă se mândresc cu faptul că ei nu cred în miracole. Dar, aşa cum spunea James, dacă într-adevăr conştiinţa este produsă de creier, asta ar însemna, „după cât înţeleg eu, un mare miracol, ca şi cum am afirma că gândul este «generat spontan» sau «creat din nimic»”. El a concluzionat:

 

          Teoria producerii conştiinţei de către creier nu este cu nimic mai simplă sau mai credibilă în sine decât orice altă teorie pe care o putem concepe. Este doar puţin mai populară. Tot ce ar trebui cineva să facă, totuşi, dacă ar fi provocat de materialistul obişnuit să explice cum poate creierul să fie un organ pentru limitarea şi determinarea unei anumite forme de conştiinţă produsă altundeva … ar fi să-i ceară la rândul lui să-i explice cum poate exista un organ care produce conştiinţa din nimic, fără nici o bază. Pentru scopuri polemice, cele două teorii sunt deci la fel de puţin întemeiate”.13

 

          Aldous Huxley, care a scris despre natura conştiinţei în 1954, în cartea Porţile percepţiei, a lansat ideea că funcţia sistemului nervos este „eliminativă”, mai degrabă decât productivă, în sensul că ne protejează, eliminând informaţiile irelevante pe care le întâlnim continuu în existenţa noastră zilnică. Altfel, nu există nici un motiv pentru care, în principiu, fiecare persoană nu ar fi capabilă să-şi amintească fiecare lucru din univers.

          „Fiecare dintre noi este în mod potenţial Mintea în Ansamblu”, afirmă Huxley. „Dar în măsura în care suntem animale, sarcina noastră este să supravieţuim cu orice preţ. Pentru a face posibilă supravieţuirea biologică, Mintea în Ansamblu a trebuit să fie trecută prin valva reductoare a creierului şi a sistemului nervos. Ceea ce iese la celălalt capăt este un biet pârâu al unui fel de conştiinţă care ne va ajuta să rămânem vii la suprafaţa acestei planete”. De-a lungul istoriei, anumite persoane au învăţat să sfideze într-o oarecare măsură funcţia de valvă reductoare a creierului, după cu observa Huxley, prin exerciţii spirituale, prin hipnoză sau droguri, aşa cum învăţase şi el însuşi.14

          Neuropsihiatrul Peter Fenwick este cea mai importantă autoritate clinică în domeniul experienţelor în apropierea morţii. El şi soţia sa Elizabeth au obţinut descrierile detaliate a 350 de experienţe în apropierea morţii de la oameni din Anglia, Scoţia şi Țara Galilor. Cercetările lor sunt consemnate în cartea Adevărul în lumină, o lucrare captivantă, scrisă din perspectiva unui neurolog care ştie multe lucruri despre conştiinţă şi despre funcţionarea creierului.

          După ce se ocupă metodic de diferitele ipoteze lansate pentru explicarea experienţelor în apropierea morţii – droguri, lipsa de oxigen, acumularea de dioxid de carbon sau endorfine – Fenwick ajunge la concluzia că toate aceste mecanisme nu-şi ating scopul. El scrie:

 

          În mod clar, trebuie să fie structuri ale creierului care mediază experienţele în apropierea morţii şi probabil sunt aceleaşi structuri care mediază orice experienţă mistică … Dar întrebarea principală rămâne încă fără răspuns. Cum se face că această experienţă coerentă şi superior structurată are loc uneori în stare de inconştienţă, când este imposibil să vorbim despre o secvenţă organizată de evenimente într-un creier tulburat? Suntem obligaţi să tragem concluzia fie că ştiinţei îi scapă o legătură fundamentală care să explice cum pot apărea experienţe organizate într-un creier dezorganizat, fie că anumite forme de experienţă sunt transpersonale – adică depind de o minte care nu este în mod obligatoriu legată de un creier.15

 

          Fenwick ia foarte în serios ipoteza că creierul transmite cumva, dar nu produce conştiinţa. La baza teoriei transmiterii se află presupunerea, aşa cum am observat, că există o formă de conştiinţă care este exterioară creierului. Creierul este în contact cu sursa ei, primind şi modificând informaţiile primite de la aceasta. Fenwick presupune că, deşi amintirile sunt parţial păstrate în creier, o mare parte din memorie este stocată în afara creierului. Această depozitare non-locală a conştiinţei ar supravieţui după moartea creierului şi a corpului. De asemenea, ar putea să explice de ce mulţi oameni simt că fac parte dintr-un întreg mai amplu.

          Fenwick recunoaşte problemele acestui fel de model. El afirmă: „Ne confruntăm cu dificultatea că, în prezent, nu există un mecanism cunoscut care ar permite memoriei să fie stocată în afara creierului”.16 O altă slăbiciune a teoriilor transmiterii în general, adaugă Fenwick, „este că, chiar dacă sunt corecte, sunt greu de testat. O teorie a transmiterii ar susţine că, în timp ce mintea este transmisă prin creier, tulburările din funcţionarea creierului vor produce tulburări minţii, deoarece transmisia este întreruptă. Dar putem folosi un argument asemănător, dacă susţinem că mintea este localizată în creier şi este o funcţie a creierului. Și în acest caz, o anumită dezordine în funcţionarea creierului va produce dezordine mentală. Nu există nici un experiment care să poate face uşor distincţia între aceste două posibilităţi.

          Chiar dacă toate teoriile conştiinţei sunt speculative, teoriile transmiterii au un avantaj deosebit. Ele pot să ţină seama de datele empirice care afirmă capacitatea noastră de a dobândi informaţii la distanţă şi fără medierea simţurilor fizice. Cu puţine îmbunătăţiri, aceste teorii sunt compatibile cu Singura Minte.

          Ce fel de îmbunătăţiri? În primul rând, teoriile transmiterii conştiinţei sunt numite greşit. Cuvântul transmisie provine din două cuvinte latineşti care înseamnă „a trimite peste sau dincolo”. Nu există nici o dovadă că ceva este transmis sau trimis în timpul experienţelor la distanţă, non-locale şi înţelegem de ce. Dacă este într-adevăr non-locală, aşa cum sugerează dovezile, conştiinţa este infinită sau omniprezentă în spaţiu şi timp. Deci nu există nici un loc în care să nu fie conştiinţă, ceea ce înseamnă că nu este nevoie ca ceva să fie transmis din punctul A în punctul B: este deja acolo. Mai mult, dacă mintea este într-adevăr non-locală, ideea depozitării conştiinţei în afara creierului nu mai are sens. A păstra ceva înseamnă a limita şi esenţa non-localizării este nelimitarea sau absenţa localizării. Într-un model non-local al conştiinţei, nu este deci nevoie să facem eforturi pentru a explica modul cum este transmisă conştiinţa şi unde ar putea fi localizată memoria, pentru că non-localizarea face ca toate aceste preocupări să devină inutile.

          „Transmiterea” este prin urmare un concept provenit din concepţia clasică, mecanică, despre lume. Atunci când o aplicăm unor fenomene non-locale, ea ne dă o impresie greşită despre natura conştiinţei. Totuşi, teoriile transmiterii constituie o îmbunătăţire faţă de imaginile conştiinţei bazate pe creier, pentru că ele eliberează conştiinţa din „sclavia” creierului. Într-o zi, când vom învăţa să gândim şi să vorbim cu uşurinţă despre fenomenele non-locale, vom crea un vocabular de sine stătător, fără să fie contaminat de termeni nepotriviţi, preluaţi din concepţia clasică despre lume. Până atunci, poate că ar trebui să păstrăm cuvântul „transmitere” între ghilimele, pentru a accentua folosirea lui cu un anumit sens încă neprecizat.

          Dacă vrem să avem o şansă de a înţelege Singura Minte şi relaţia dintre minte şi creier, va trebui să învăţăm să gândim non-local şi nu local Altfel, vom căuta la nesfârşit probleme care pur şi simplu nu se găsesc într-o lume non-locală.

 

 

 

 

 

 

҈

 

CAPITOLUL 10

 

MEMURIRE ȘI

EXPERIENȚE ÎN APROPIEREA MORȚII

 

Cum vă puteţi teme de moarte, dacă faceţi într-adevăr parte din Dumnezeu?

-         V. S. RAMACHANDRA1, DIRECTORUL CENTRULUI PENTRU CREIER ȘI CUNOAȘTERE, UNIVERSITATEA CALIFORNIA DIN SAN DIEGO

 

Singurul secret pe care oamenii în păstrează

este nemurirea.

-         EMILY DICKINSON2

 

Mellen-Thomas Benedict, un tânăr artist în domeniul vitraliilor, a trăit o experienţă în apropierea morţii în anul 1982. Benedict era pe moarte din cauza unei tumori cerebrale inoperabile. I s-a recomandat să facă chimioterapie, dar a refuzat, dorind să-şi păstreze o calitate a vieţii cât mai înaltă posibil, în timpul pe care îl mai avea de trăit. Pentru că nu avea asigurare, a fost internat într-un azil pentru pacienţi cu boli terminale, unde a rămas circa 18 luni. Într-o dimineaţă, s-a trezit pe la 4:30 şi ştia că era ziua în care avea să moară. I-a spus asistentei şi au convenit să-i lase trupul nemişcat cel puţin şase ore, fiindcă citise că „atunci când mori, se întâmplă tot felul de lucruri interesante”.3 Deodată a simţit că ieşise în afara corpului. Avea un fel de viziune panoramică şi a văzut o lumină foarte strălucitoare, cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată. Părea să fie un canal către Sursă sau către Sinele Superior. „Am intrat în el şi era copleşitor. Părea să fie toată iubirea dorită vreodată şi era acel fel de iubire care curăţă, vindecă şi regenerează”.4 Apoi lumina s-a transformat într-o minunată mandala alcătuită din suflete omeneşti.

Benedict simţea cum toate judecăţile sale negative şi atitudinile cinice despre semenii săi dispăreau şi lăsau loc unei perspective care era plină de speranţă şi pozitivă. El discuta cu Lumina Măreaţă. A urmat un râu de conştiinţă prin galaxie şi a privit întregul univers. Simţea că se afla în perioada anterioară creaţiei, înainte de Big Bang. Conştiinţa lui s-a extins la infinit. Cu această asigurare, întregul s-a desfăşurat în sens invers şi s-a reîntors în corp.5

Asistenta l-a găsit fără semne vitale. Nu putea să-i simtă pulsul sau bătăile inimii, chiar cu ajutorul stetoscopului. Electrocardiograma arăta o linie dreaptă.

Asistenta a respectat înţelegerea şi i-a lăsat corpul nemişcat. Apoi deodată s-a trezit. Văzând lumină afară, a încercat să se ridice şi să meargă în acea direcţie, dar a căzut din pat. Asistenta a auzit zgomotul şi l-a găsit căzut pe podea.

          În următoarele trei zile, se simţea normal, însă diferit de cum se simţise până atunci. A fost externat din azil. Peste trei luni, un prieten i-a sugerat să se întoarcă la medic pentru a fi din nou examinat. A făcut o tomografie cerebrală. Când medicul a comparat imaginile dinainte cu cele de după, a spus: „Ei bine, nu mai e nimic acum”. Benedict a răspuns fericit: „Chiar aşa, să fie o minune?”. „Nu, astfel de lucruri se întâmplă. Sunt numite remisii spontane”, a spus medicul, fără să fie impresionat. Mai târziu, Benedict a spus: „Dar aici a fost o minune şi eu am fost impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu a fost”.6

 

Întrebarea decisivă

 

          „Sorbirea” lui Benedict de către Sursă sau de către Sinelele Superior, în care el a văzut o minunată colecţie de suflete omeneşti, este un motiv care apare în rândul oamenilor care au trecut prin experienţe în apropierea morţii. Consemnări fragmentare au apărut în arta şi literatura tuturor epocilor, cum ar fi legenda lui Er din Republica lui Platon, scrisă în jurul anului 300 î. Hr. În consemnarea lui Platon, un războinic numit Er a murit în timpul unei lupte. Când trupurile morţilor au fost adunate, după zece zile, trupul lui Er nu se descompusese. El s-a trezit peste două zile, când a fost aşezat pe rugul funerar, şi a descris călătoria în ceruri după moarte. Însoţit de mai mulţi tovarăşi, el a avut trăiri minunate, a văzut un curcubeu mai strălucitor decât tot ce văzuse vreodată şi s-a întâlnit cu mulţi zei.7

          Conceptul de Sursă, Suflet şi Sine Superior, care adeseori fac parte din experienţa în apropierea morţii, este o afirmare a Singurei Minţi. Aşa cum spunea Jung: „În plus faţă de conştiinţa noastră imediată, care este de natură pe deplin personală … există un al doilea sistem psihic de natură colectivă, universală şi impersonală, care este identic la toţi oamenii” (sublinierea noastră).8

          În cultura noastră materialistă, credinţa într-un suflet care supravieţuieşte morţii fizice este adesea considerată o mângâiere laşă a celor care se tem de moarte şi de dispariţie. Dar sunt două motive principale să privim dincolo de critică.

          În primul rând, pentru mulţi oameni, această credinţă generală este importantă pentru o funcţionare sănătoasă. Astfel Jung a spus: „Ca doctor, eu depun toate eforturile pentru a întări credinţa în nemurire”.9 Și „Întrebarea decisivă pentru om este dacă este sau nu legat de ceva infinit. Este cea mai importantă întrebare din viaţă. Doar dacă ştim că ceea ce contează cu adevărat este infinit, putem evita să ne fixăm atenţia asupra lucrurilor trecătoare şi asupra tuturor scopurilor care nu au o importanţă reală …”10 George Orwell, autorul palpitantei cărţi 1984, era de acord, spunând: „Problema majoră a vremii noastre este pierderea credinţei în nemurirea personală”.11

          În al doilea rând, opinia în rândul oamenilor de ştiinţă se schimbă. Ideea că, la moarte, conştiinţa dispare nu mai este de mult timp considerată valabilă. Aşa cum arăta eminentul fizician David Bohm: „În ultimă instanţă, toate clipele sunt reale … deci acum este eternitate. Totul, inclusiv eu, moare în fiecare clipă în eternitate şi se naşte din nou”.12 Respectatul fizician francez Oliver Costa de Beauregard găseşte în matematică şi fizică dovezi favorabile privind „existenţa unui «inconştient colectiv» atotpătrunzător, care este foarte asemănător cu Singura Minte atemporală, nemuritoare.13

          Psihiatrul Ian Stevenson de la Universitatea Virginia a consemnat mii de cazuri de copii care îşi amintesc vieţile trecute, descrierile existenţelor anterioare fiind verificate şi sugerând cu tărie reîntruparea sau reîncarnarea.14 Iar astronomul şi scriitorul britanic David Darling spune, în curajoasa lui carte Căutarea sufletului: „Moartea ne aşteaptă, dar nu cu ameninţarea dispariţiei. Moartea poate să însemne sfârşitul trupului, al creierului şi al sinelui. Dar, exact din această cauză, ea marchează întoarcerea la o conştiinţă mai amplă, atemporală. În lumina acestei cunoaşteri, toate temerile se risipesc. Din moment ce sinele este o iluzie, pierderea sa nu înseamnă nimic”.15 Și, nu mai puţin important, există dovezi privind supravieţuirea din experienţe în apropierea morţii, care au fost consemnate de o proporţie importantă a populaţiei americane. Acest tendinţe sunt palpitant descrise de filosoful Chris Carter în cartea sa Știinţa şi experienţa în apropierea morţii şi de cardiologul Pin van Lommel în cartea sa Conştiinţă dincolo de viaţă: Știinţa şi experienţa în apropierea morţii, dar şi de mulţi alţii.

 

Alergia faţă de nemurire

 

          Cu toate că posibilitatea nemuririi văzută în experienţele în apropierea morţii aduce consolare şi speranţă multor persoane, pe altele le înfurie. Un exemplu este un neurolog de la o importantă facultate de medicină care a încercat să demaşte cu înverşunare experienţele în apropierea morţii ca nefiind altceva decât procese fizice care au loc în anumite zone ale creierului. El crede că nu este etic să vorbim despre supravieţuire după moarte:

 

          Oamenilor le place să spună că astfel de experienţe sunt o dovadă că, de fapt, conştiinţa poate exista în afara creierului, asemeneaun ui suflet care trăieşte după moarte. Sper că este adevărat, dar e o problemă de credinţă; nu există nici o dovadă pentru asta. Oamenii care susţin altceva folosesc o ştiinţă falsă pentru a da naştere unei speranţe false şi eu cred că este înşelător şi, în ultimă instanţă, crud.16

         

Dar în ce constă cruzimea? Eu cred că este crud să-i asiguri pe oameni că există o anihilare completă o dată cu moartea fizică, în timp ce există numeroase dovezi care sugerează cu totul altceva. Cruzimea constă în negarea dovezilor substanţiale că mintea poate funcţiona cu enormă precizie atunci când creierul este grav afectat. Cruzimea apare de fiecare dată când o presupusă autoritate ignoră cercetările efectuate de investigatori atenţi, care arată cum conştiinţa operează non-local, dincolo de constrângerile spaţiului şi timpului, implicând infinitate temporală, deci nemurire. Cruzimea există nu în oferirea unei speranţe false, aşa cum acuză neurologul, ci în privarea de speranţă şi promovarea unor suferinţe şi temeri inutile prin citirea greşită a dovezilor ştiinţifice.

          În anul 2011, am primit o scrisoare de la nişte părinţi care căutau mângâiere după moartea iubitei lor fiice, în vârstă de 19 ani. Avusese un defect congenital la inimă, fusese supusă unor operaţii grele şi îndurase multă suferinţă în scurta ei viaţă. Părinţii citiseră o carte scrisă de un adversar important al experienţelor în apropierea morţii şi îi scriseseră pentru a afla dacă el mai are vreo speranţă privind supravieţuirea fiicei lor după moarte. El le-a răspuns: „Nu vă pot oferi multă speranţă. Acum câţiva ani, am plecat eu însumi”.

          Cei doi părinţi voiau să ştie ce credeam eu despre acest răspuns jalnic. Le-am spus că eu am o certitudine virtuală că un anumit aspect al conştiinţei umane este infinit în spaţiu şi timp, că este indestructibili şi nemuritor. Le-am spus ce cred: conştiinţa fiicei lor încă există şi va exista în eternitate. Le-am cerut să nu mă creadă pe cuvânt; le-am spus că ar trebui să citească dovezile ştiinţifice ale numeroşilor cercetători, care formează baza concluziilor mele. Le-am recomandat sursele menţionate în cursul acestei cărţi. Am făcut asta deoarece dovezile privind dimensiunea non-locală, infinită, a conştiinţei, sunt atât de abundente, încât ştiam că nu le va fi greu să-şi formeze propria concluzie şi aceasta ar putea să fie opusă verdictului sumbru al „denunţătorului” pe care îl consultaseră. Erau oameni inteligenţi – el era expert în computere, ea avocat; puteau să judece singuri, fără a lua drept bună judecata altcuiva, inclusiv a mea.

          Probabil vor exista întotdeauna oameni care vor considera o slăbiciune intelectuală să crezi în ceva asemănător sufletului. Aşa cum spunea sarcastic defunctul Lord Bertrand Russell: „Cred că atunci când voi muri, voi putrezi şi nimic din egoul meu nu va supravieţui”.17 Cred că Russell avea dreptate; trupul său a putrezit cu siguranţă şi nu a mai rămas nimic din egoul său. Dar povestea nu s-a încheiat. Suntem mai mult decât un corp fizic şi un ego. Un element al conştiinţei noastre este infinit temporal şi face parte din ceva mai amplu: Singura Minte.

 

Mulţumită E. Coli: dovada existenţei cerurilor?

 

S-ar putea să fim aproape de descoperirea că a muri nu este

un lucru atât de rău, în definitiv.18

-         DR. LEWIS THOMAS

 

Dr. Eben Alexander, autorul cărţii best-seller Dovada cerurilor: Călătoria unui neurochirurg în viaţa de după viaţă, ar fi de acord cu acest punct de vedere.19 Profesor universitar de neurochirurgie în ultimii 25 de ani, la Facultatea de Medicină a Universităţii Harvard şi la spitalele afiliate, el este autorul a două tratate şi a circa 200 de comunicări ştiinţifice, fiind un expert recunoscut privind funcţionarea creierului. A avut sute de pacienţi în comă ca urmare a unor traume, infecţii, tumori craniene, accidente vasculare şi anevrisme perforate. Niciunul din aceste cazuri nu l-a pregătit pentru ce s-a întâmplat la primele ore ale zilei de 10 noiembrie 2008, când el însuşi a intrat în comă, apoi a fost conectat la un ventilator pulmonar şi supus unui tratament multiplu cu antibiotice. Avea o formă rară de meningită provocată de E. Coli, bacteria asociată cu recrudescenţa infecţiilor alimentare din ultimii ani. Starea lui Alexander s-a deteriorat repede. Echipa medicală care îl trata se aştepta să moară şi dădea puţine speranţe soţiei şi celor doi fii. Contrar aşteptărilor, el a supravieţuit. În cea de-a şaptea zi, când tubul de oxigen a fost înlăturat, el a spus: „Mulţumesc”. Dar între 10 şi 17 noiembrie 2008, s-a întâmplat ceva care i-a schimbat viaţa. În acest interval, el a trecut printr-o experienţă în apropierea morţii care a anulat tot ce credea el că ştie despre creierul uman şi despre conştiinţă.20

     Experienţa în apropierea morţii a lui Alexander a fost „hiper-reală, extrem de precisă şi de vie”, mai vie decât conştientizarea obişnuită în stare de veghe. El consideră că a fost atât de „şocantă” şi de reală, încât este „de nedescris”. Experienţa a implicat mai multe faze. Viziunea iniţială a fost „doar sumbră şi dură”, cu un chip care apărea din când în când. Apoi a apărut o „melodie reluată”, care era „frumoasă, frumoasă”. Alexander a devenit o mică pată pe aripa unui fluture, din milioane de fluturi minunaţi”. Alături de el, pe aripă, era o „faţă deosebit de frumoasă”, îmbrăcată într-un fel de „haine ţărăneşti … în culori piersică/portocalie şi albastru pulbere, dar foarte frumoase”. Deşi nu s-a exprimat niciodată în cuvinte, a transmis gândul că „Sunteţi iubit. Sunteţi îndrăgit veşnic. Nu puteţi face nimic greşit. Nu trebuie să vă faceţi nici o grijă. Veţi fi îngrijit”. În mesaj era cuprinsă şi înţelegerea că nu putea să rămână în acel loc, că avea să se întoarcă la existenţa lui pământeană.

     Alexander era conştient „de prezenţa divină”, un fel de „superputere a divinităţii”. El spunea: „Era mult dincolo … de orice fel de conştiinţă umană. Era doar o singură conştiinţă”. Alexander intrase în Singura Minte. Trăia timpul ca durată infinită. „Noi încercăm întotdeauna să împărţim lucrurile şi să le punem în formă şi în descriere lineară. Doar că asta nu funcţionează”, spunea el.21

     După această experienţă în apropierea morţii, Alexander s-a cufundat în literatura referitoare la aceste evenimente, încercând să înţeleagă ce se întâmplase cu el. Era nerăbdător să cunoască argumentele persistente pe care scepticii le foloseau pentru a nega aceste întâmplări. „Această hiper-realitate pe care oamenii o descriu … nu este ceva ce va fi explicat prin acest fel de discuţie simplistă privind nivelurile de CO2 şi oxigen. Nu funcţionează. Vă promit că nu funcţionează”. El adaugă: „Este complet deosebit de orice experienţă provocată de medicamente. O mulţime de oameni au venit la mine şi mi-au spus: «O, asta sună ca o experienţă provocată de dimetiltriptamină (DMT) sau ketamină». Deloc. Nici măcar pe aproape”.

     Dr. Alexander este un om de ştiinţă cu o credibilitate impecabilă în domeniul său de activitate. El apreciază un anumit scepticism justificat, dar nu pe cel împovărat cu prejudecăţi. El recunoaşte: „Oamenii de ştiinţă sunt la fel de predispuşi să depindă de dogme şi de credinţe impuse ca un credincios zelos. Deci trebuie să fim foarte atenţi, să facem într-adevăr un pas înapoi şi să vrem să cunoaştem adevărul … În legătură cu conştiinţa … se petrece ceva în care modelele noastre primitive nu funcţionează. Este ceva mult mai profund decât mi-am dat seama vreodată”.

     Mulţumită E. Coli, Dr. Alexander a intrat pe o uşă pe care nu a mai putut să se întoarcă. „Experienţa mi-a arătat clar că o conştiinţă incredibil de puternică, mult dincolo de cea în care sunt prins aici pe pământ, începe să apară pe măsură ce scăpăm de mecanismul de filtrare al creierului. Este într-adevăr uimitor. Și asta trebuie să explicăm. Mii sau milioane de oameni care au trecut prin aceste experienţe au vorbit despre ele”.

     Totuşi, experienţele în apropierea morţii sunt doar o cale de a trece prin urechile acului. „Oamenii nu … trebuie să treacă printr-o situaţie în apropierea morţii”, spune dr. Alexander. „Există o mulţime de experienţe mistice care au avut loc timp de milenii şi care fac parte din acelaşi mecanism”. El are dreptate, aşa cum vom vedea curând.

     Toate acestea au fost spuse înainte, în mii de cărţi, articole şi interviuri, de când experienţele în apropierea morţii au intrat pe scena culturală în 1975, după publicarea cărţii Viaţa de după viaţă a psihiatrului Raymond Moody.22

Ceea ce este nou în relatarea doctorului Alexandru este însăşi personalitatea lui. Nu prea des, un neurochirurg de prestigiu şi un expert în funcţionarea creierului fac un pas înainte pentru a apăra un eveniment în afara creierului şi corpului şi declară cu pasiune că într-adevăr conştiinţa există independent de creierul uman. Va avea succes argumentul lor? Pentru unii da, însă nu pentru toţi. Unii dintre medicii lui au spus deja dezarmant şi dur: „O, da – bine, aţi fost foarte, foarte bolnav”.

     Nu contează. Ceea ce contează ca „dovedit” se schimbă permanent. Chiar fizicianul Max Planck sugera că ştiinţa se schimbă la fiecare înmormântare. Nu este necesar să convingi pe toată lumea. Optsprezece la sută dintre americani continuă să creadă că soarele se roteşte în jurul pământului23, iar câţiva rămân convinşi că pământul este plat24, dar asta nu schimbă lucrurile. Alexander este optimist. „Eu cred că noua concepţie despre conştiinţă o să schimbe această lume în moduri minunate”, spune el. „Sunt plin de speranţă că ştiinţa şi spiritualitatea vor merge mână în mână … şi vor ajuta oamenii să înţeleagă adevărata natură a existenţei noastre. Un efect secundar va fi că omenia, graţia şi armonia pe care o vom vedea în această lume se vor extinde uimitor de mult pe măsură ce vom merge mai departe…”

 

Aproape morţi cu milioanele

 

     Cercetări făcute în S.U.A, Australia şi Germania sugerează că între 4 ş 15% din populaţie a trecut prin experienţe în apropierea morţii.25 Un studiu amplu efectuat în Olanda arăta că 18% dintre oamenii care au suferit un atac de cord şi fuseseră declaraţi în moarte clinică au avut o experienţă în apropierea morţii.26 Un sondaj Gallup din anii 1980 estima că aproximativ 13 milioane de americani au trecut prin experienţe în apropierea morţii.27 Un studiu a descoperit că, statistic, în fiecare zi, în S.U.A., în jur de 800 de oameni trec prin experienţe în apropierea morţii.28

     Poziţia preconcepută a celor care se îndoiesc de validitatea acestor experienţe este că ele sunt o „ultimă suflare” a unui creier bolnav, pe moarte, lipsit de oxigen, disfuncţional, distrus. În ultimii ani, totuşi, această „explicaţie” a devenit din ce în ce mai greu de susţinut, datorită descoperirii că aceste experienţe apar atât la oameni sănătoşi, cât şi la oameni în apropierea morţii.

     În 1992. Asociaţia Internaţională pentru Studierea Experienţelor în Apropierea Morţii (IANDS) a trimis un chestionar membrilor săi, întrebându-i cum au ajuns la experienţa lor. Au primit 229 de răspunsuri. Dintre acestea, au găsit că 23% trecuseră printr-o experienţă în apropierea morţii în timpul unei morţi clinice; 40% în timpul unei boli grave sau al unei traume fizice grave; şi 37% fără să se apropie de moarte ori să sufere de vreo boală sau de o traumă. Cel mai mic procent a fost cel al oamenilor aflaţi în pragul morţii.29

     Dar sunt oare experienţele în apropierea morţii ale oamenilor sănătoşi la fel ca cele ale oamenilor aproape morţi sau grav bolnavi? Psihologul Kenneth Ring de la Universitatea din Connecticut crede că răspunsul este afirmativ. Ring este unul dintre cei mai respectaţi cercetători din domeniul experienţelor în apropierea morţii. El spune: „Nu trebuie să fiţi în apropierea morţii pentru a avea tipul de pătrundere spirituală care este tipică experienţelor în apropierea morţii … Ba mai mult, transformările care le urmează … pot şi ele să se petreacă fără a ne apropia de moarte … Elementul care declanşează sau ajută la ieşirea din această experienţă este irelevant. Contează ceea ce ni se întâmplă în cursul acestei experienţe, nu ceea ce ne aduce în ea”.30

     Nancy Clark trebuia să ştie. Terminase Colegiul Medical pentru Femei din Pennsylvania ca citolog (citologia studiază celulele), a predat citologia şi a făcut cercetări în domeniul cancerului la o universitate importantă înainte de a se retrage şi a-şi dedica viaţa scrisului şi conferinţelor despre experienţele în apropierea morţii. Clark este familiarizată cu cercetarea ştiinţifică şi admiră metodele ştiinţifice; nu prea este tipul de om care ar studia ce i s-a întâmplat.

     La începutul anilor 1960, cu mult timp înainte ca Raymond Moody să fi alertat cultura occidentală cu privire la experienţele în apropierea morţii prin cartea sa Viaţa de după viaţă31, Clark a fost considerată moartă în timpul naşterii fiului său. Problema ei medicală era numită eclampsia gravidităţii, caracterizată prin hipertensiune gravă, edeme şi convulsii. A leşinat, însă a rămas conştientă de ceea ce întâmpla. Îşi vedea corpul fizic aflat mai jos; a văzut o sursă de lumină curgând spre ea; şi a simţit extaz, pace şi iubire revărsându-se asupra întregii sale fiinţe. În acelaşi timp, a văzut-o pe asistentă cum o apăsa pe piept şi îi spunea: „Revino-ţi, Nancy, revino-ţi!” Apoi a adăugat: „Ai un fiu”. Clark a decis să se întoarcă în corpul fizic.

     Era prea târziu. Și-a recăpătat cunoştinţa la morgă, în timp ce zăcea pe o suprafaţă rece de metal, acoperită cu un cearşaf. A dat cearşaful la o parte şi a văzut un alt corp acoperit cu cearşaf pe un pat alăturat. După care a leşinat din nou. Apoi s-a trezit într-o cameră de spital.

     Nu ştia ce să creadă. Nu auzise niciodată de experienţele în apropierea morţii. Nimeni nu vorbise despre ele; termenul sau sintagma nu apăruse. Se temea că dacă i-ar fi spus medicului prin ce trecuse, ar fi putut fi trimisă într-o secţie de boli mintale, deci a păstrat tăcerea. Medicul a refuzat să discute cu ea ce se întâmplase. A bătut-o pe umăr şi a sfătuit-o „să-şi trăiască viaţa şi să nu privească înapoi, să uite ce se întâmplase”. A urmat sfatul şi nu a spus nimănui până când, la vârsta de 38 de ani, în timp ce era perfect sănătoasă, preda citologie şi făcea cercetări în domeniul cancerului, a avut o experienţă aproape identică. Stătea pe un podium şi ţinea discursul funebru pentru un prieten care murise, când lumina a apărut din nou. Deşi corpul ei fizic continua să se comporte normal şi discursul s-a desfăşurat firesc, în acelaşi timp avea senzaţia că părăseşte corpul fizic şi trece într-o altă dimensiune, pe care a numit-o „Lumina lui Dumnezeu”. Resimţea frumuseţe, extaz şi binecuvântare. Asupra ei se revărsa iubire necondiţionată, cum nu mai simţise niciodată. Și-a revăzut întreaga viaţă.

     Clark „a simţit că iluzia sinelui meu separat s-a topit pur şi simplu. Iubeam toate fiinţele şi toate lucrurile cu o conştiinţă enorm transformată”. „S-a unit cu Lumina lui Dumnezeu şi comunicarea avea loc telepatic”. Îl vedea pe prietenul decedat, pentru care ţinuse discursul funebru, stând în faţa ei, ţinând-o de mână şi înştiinţând-o că se simţea bine şi era foarte fericit şi că nu avea nici un motiv de mâhnire. Ea nu mai avea dorinţa de a se întoarce în corpul lui Nancy de pe podium. S-a întors totuşi, deoarece ştia că primise misiunea să transmită şi altora experienţa prin care trecuse. Se simţea în stare să facă asta, pentru că simţea că primise acces la „ultima cunoaştere”. Aşa cum spunea ea, „Știam tot ce era de ştiut, în trecut, prezent şi viitor. Fiecare cuvânt şi fiecare gând care a fost, este sau va fi vreodată spus ori scris îmi devenea cunoscut”. Totuşi, mai târziu, a înţeles că nu i se permitea să-şi amintească toată acea cunoaştere, ci doar o parte din ea. „Este ceea ce relatează toţi cei care au trăit o experienţă în apropierea morţii”, a scris ea. „Este una din asemănările clasice, întâlnite în majoritatea cercetărilor ştiinţifice în peste treizeci de ani, dezvăluind acest fir comun printre cercetători”.32

     Clark intrase în domeniul Singurei Minţi, unde întreaga inteligenţă şi toate informaţiile se întâlnesc şi de unde întreaga cunoaştere poate fi accesată. Experienţa ei este identică cu intuiţia lui Emerson, cu care am luat contact în introducere: „Există o minte comună tuturor oamenilor. Fiecare om este o cale de acces la semen şi la toţi semenii … Ceea ce a gândit Platon, poată să gândească şi el; ce a simţit un sfânt, poate simţi şi el; ceea ce i s-a întâmplat vreodată oricărui om, el poate înţelege. Cel care are acces la această minte universală este o parte din tot ce există sau poate fi făcut …”33

     După ce a petrecut 15 minute în această stare extatică, idilică, Clark s-a întors în corpul ei fizic, care continua să ţină discursul funebru. Când slujba de înmormântare s-a terminat, mai mulţi oameni i-au spus că, în timp ce ea vorbea, au văzut o lumină albă strălucitoare radiind de pe întregul contur al corpului ei.

     Cu toate că era inspirată să transmită experienţa ei altor oameni, Clark s-a confruntat cu mari obstacole. Și-a pierdut toţi prietenii, pentru că au crezut că înnebunise. Propria familie nu o credea. Toţi râdeau de ea, atunci când le relata ce se întâmplase. Un pastor protestant fundamentalist i-a interzis să vorbească despre ce se întâmplase, fiindcă, după cum spunea el, Satana s-ar fi putut deghiza într-un înger de lumină şi ar fi putut fără îndoială să lucreze prin ea. „Să fiu sinceră”, spunea ea, „mă gândesc că nici eu nu aş fi crezut pe cineva care ar fi spus această poveste”. Dar ea nu a fost descurajată de critici. „Scepticii şi cei care acum spun nu vor intra într-o zi în această dimensiune transcendentă”, spune ea, „şi vor afla ei înşişi că ceea ce am încercat eu să le spun este adevărat în cele din urmă”.34

     Incapacitatea de a comunica trăirile şi senzaţiile din timpul acestor experienţe transcendente creează uneori conflicte serioase. O femeie i-a relatat lui Clark: „La început, nu am spus multor oameni despre această experienţă şi acum le spun doar celor care sunt pregătiţi să audă. Soţul meu, după ce am trecut prin acea experienţă, a divorţat. Obişnuia să spună: „Nu eşti aceeaşi persoană cu care m-am căsătorit”.35 O altă femeie a povestit că după experienţa în apropierea morţii: „Nu toate lucrurile au mers uşoare. Soţul meu a crezut că a fost vorba de o psihoză ori poate a fost doar scuza lui pentru a divorţa şi a fi din nou liber”.36

     În timp ce ţinea conferinţe şi scria despre experienţa prin care trecuse, Clark a adunat 102 relatări de la oameni care avuseseră o experienţă asemănătoare cu cea pe care ea o avusese pe podium. Acei oameni erau sănătoşi, departe de a fi în apropierea morţii, atunci când au avut acea experienţă transformatoare. Aveau vârste cuprinse între 22 şi 93 de ani. Unii erau oameni religioşi, alţii aveau pregătire spirituală, dar nu religioasă, iar alţii erau fie agnostici, fie atei. Experienţele lor au apărut spontan şi fără avertizare. Înaintea acelor situaţii, ei se odihneau, munceau ori se jucau, se rugau sau meditau, conduceau un automobil, avuseseră un vis, se uitau la televizor, vorbeau la telefon sau zburau cu avionul. Ca şi în cazul lui Clark, ei au ieşit din aceste experienţe cu un scop, cu un rost nou în viaţă şi cu sentimentul conectării şi iubirii necondiţionate faţă de toţi oamenii. Ei toţi considerau că această experienţă fusese cel mai important eveniment din viaţa lor.37

     Clark crede că expresia experienţă în apropierea morţii poate fi înşelător, pentru că ea însăşi este o dovadă vie că experienţa poate fi trăită şi de oameni perfect sănătoşi. Ea este cea mai îndreptăţită să-şi apere punctul de vedere, din moment ce a trecut prin experienţe identice atât în timp ce fusese în moarte clinică, cât şi în timp ce era sănătoasă şi era profesor de citologie şi cercetător în domeniul cancerului. Ea afirmă clar: „Nu există nici o diferenţă între aceste experienţe”.

     Cercetătorii sunt de acord. În ultimii ani, ei au subîmpărţit experienţele în apropierea morţii. În afara experienţelor propriu-zise în apropierea morţii, precum cea trăită de Clark în timpul naşterii, există şi evenimente asemănătoare experienţelor în apropierea morţii, cum a fost cel trăit tot de ea pe podium. O altă variantă este cea în care oamenii resimt teama de moarte, asociată cu o teamă acută de moarte iminentă. Acestea sunt relatate de oameni care se confruntă cu o moarte aparent inevitabilă, cum ar fi căderea în timpul escaladării unui munte, la alpinişti, sau la implicarea într-un accident auto foarte grav. O altă categorie este cea a experienţelor de apropiere a morţii, care pot apărea în cursul unei boli îndelungate, al unei agonii prelungite.38

     Clark merită atenţia noastră. Experienţele sale au avut loc la distanţă de două decenii. A trecut printr-o moarte clinică şi o experienţă clasică în apropierea morţii, cu mult înainte ca această expresie să fi fost folosită pentru prima dată, ceea ce elimină posibilitatea ca experienţa ei să fi fost sugerată sau aşteptată în urma lecturilor. Peste două decenii, ea a avut o experienţă identică, ca persoană sănătoasă, în timp ce ţinea un discurs funebru la o slujbă de înmormântare. Apoi a văzut în culturile occidentale trecerea de la negarea acestor evenimente la recunoaşterea că milioane de americani au trăit un anumit fel de experienţă în apropierea morţii.39

 

„Ultima persoană căreia i-aş fi spus”

 

     Medicilor le este încă greu să accepte acest fel de relatări. Prin urmare, la fel ca Nancy Clark, mulţi oameni care au trăit experienţe în apropierea morţii au reţineri să le povestească medicilor întâmplările prin care au trecut. Acesta este unul dintre motivele pentru care aceste evenimente sunt aproape sigur neînregistrate.

     Pim van Lommel, distinsul cardiolog olandez, în cartea sa best-seller Conştiinţa dincolo de viaţă: Știinţa experienţei în apropierea morţii, a discutat de ce majoritatea pacienţilor nu vorbesc despre aceste evenimente.40 El descrie o conferinţă despre experienţele în apropierea din 1994, organizată la un spital universitar din Statele Unite ale Americii, la care au participat în jur de 300 de oameni. După câteva prezentări şi o poveste personală, un medic s-a ridicat şi a spus: „Sunt cardiolog de 25 de ani şi niciodată nu am avut de-a face cu asemenea poveşti absurde în practica mea. Cred să sunt baliverne; nu cred nici un cuvânt”. Atunci s-a ridicat altcineva şi a spus: „Sunt unul dintre pacienţii dumneavoastră. Acum câţiva ani, am supravieţuit unei crize în care inima mea a încetat să mai bată şi am avut o experienţă în apropierea morţii, iar dumneavoastră eraţi ultima persoană căreia i-aş fi spus”.41

     Întreruperea comunicării dintre medici şi pacienţii lor în legătură cu experienţele în apropierea morţii este lamentabilă. Însă nu doar medicii sunt cei care închid uşa. Aşa cum am văzut, familia restrânsă a lui Clark a refuzat să o creadă, iar ea şi-a pierdut toţi prietenii, atunci când le-a vorbit despre experienţa în apropierea morţi din timpul naşterii. Toţi au crezut că era nebună.

     Iată un exemplu despre ce s-ar putea câştiga dacă aceste relatări ar fi recunoscute. O femeie în vârstă de 97 de ani a contactat-o pe Clark după ce a citit un articol de ziar pe care Clark îl scrisese despre experienţele în apropierea morţii. Bătrâna i-a spus că şi ea avusese o asemenea experienţă în timpul naşterii şi că nu spusese nimănui nimic. Se temuse să o facă. Printre lacrimi, i-a povestit experienţa transformatoare, în timp ce Clark plângea împreună cu ea. Clark notează: „Mi-a spus că, după atâţia ani în care păstrase doar pentru sine acea experienţă, putea să închidă ochii pentru totdeauna, liniştită că îmi povestise. Binecuvântată să-i fie inima. Nu o voi uita niciodată, la fel cum nu voi uita confirmarea pe care o primise că şi alţii trăiseră o experienţă asemănătoare şi mulţumirea că a fost, în sfârşit, capabilă să povestească altui om fără să fie considerată nebună”.42

 

Experienţe de moarte împărtăşită

 

     Similară experienţei în apropierea morţii la oamenii sănătoşi este experienţa morţii împărtăşite.

     În cartea sa Paranormal: Viaţa mea în căutarea vieţii de după viaţă, psihiatrul Raymond Moody spune: „Experienţele morţii împărtăşite sunt asemănătoare experienţelor în apropierea morţii, dar ele au loc nu la oameni care sunt pe moarte, ci la oameni care se află în apropierea unei persoane iubite aflate pe patul de moarte. Aceste experienţe spirituale pot avea loc la mai mult de o persoană şi sunt remarcabil de asemănătoare cu experienţele în apropierea morţii”.43

     Moody a auzit prima dată despre aceste evenimente în anii 1970, de la dr. Jamiesom, o profesoară de la Colegiul medical din Georgia. Dr. Jamieson era în vizită la mama ei, când aceasta a avut un stop cardiac. I-a făcut în zadar o resuscitare cardio-pulmonară. În timp ce şi-a dat seama, năucită, că mama sa murise, a fost uimită să se trezească privind scena resuscitării de parcă ar fi fost într-un balcon. Mama sa plutea alături de ea. Apoi a văzut o lumină revărsându-se în cameră, ca dintr-o „spărtură în univers”. În acea lumină se aflau prietenele mamei sale care muriseră în anii trecuţi. În timp ce dr. Jamieson privea, mama sa era purtată de lumină şi s-a reîntâlnit cu prietenele ei. Apoi lumina a dispărut, în timp ce spărtura s-a închis. Jamieson s-a trezit apoi alături de trupul mamei sale, complet năucită de ceea ce se întâmplase. După ce a auzit relatarea făcută de dr. Jamieson, Moody a denumit-o „experienţa morţii împărtăşite”.

     Moddy nu a mai auzit de experienţe asemănătoare până la începutul anilor 1980, când oameni din toate părţile au început să vorbească liber despre experienţele în apropierea morţii. Oamenii au început să-i povestească despre faptul că erau împreună cu o persoană iubită şi au văzut o lumină mistică revărsându-se în cameră. Chiar şi forma geometrică a camerei părea să se schimbe. Unii oameni au simţit că au fost atraşi într-un tunel de lumină alături de persoana muribundă şi au participat la trecerea în revistă a vieţii. Aceste experienţe implicau ocazional grupuri de oameni. „Era ca şi cum oamenii vii ar fi avut experienţe în apropierea morţii”, spune Moody.

     O veche prietenă a mea, scriitoarea Joan Berysenko, mi-a relatat un astfel de episod. Dr. Borysenko a fost biolog, cercetător în domeniul celulelor canceroase la Harvad, unde a avut o schimbare majoră a carierei şi a devenit cercetător de pionierat în medicina „minte-trup”. Ea şi fiul ei Justin, în vârstă de 20 de ani, erau la căpătâiul mamei sale, într-o cameră de spital. Îşi luaseră la revedere pe la miezul nopţii, când ea adormise. Știau că moartea era iminentă. Borysenko şi fiul ei stăteau în linişte de o parte şi de cealaltă a patului. Ea se ruga şi medita cu ochii închişi. Deodată, pe la ora trei dimineaţa, a deschis ochii şi a văzut că întreaga încăpere părea plină de lumină. „Știu că ar putea fi greu de înţeles, dar părea că totul este alcătuit din particule de lumină: mama, patul şi tavanul. Totul era atât de frumos”. Borysenko s-a uitat peste pat şi l-a văzut pe Justin plângând. Îi curgeau lacrimile pe faţă şi părea impresionat profund. Justin a spus: „Mamă, încăperea este plină de lumină. O vezi?” „Da, o văd. Văd lumina”, a răspuns ea. Apoi Justin a adăugat: „E bunica. Bunica ţine deschisă pentru noi uşa eternităţii, să putem arunca o privire”.44

     I s-a întâmplat şi lui Moody personal. Când mama sa era pe moarte, surorile sale, soţii lor, Moody şi soţia lui s-au adunat la căpătâiul ei, într-o cameră de spital. Era în comă de două zile. Cu puţin timp înainte să moară, totuşi, s-a trezit şi le-a spus tuturor că îi iubeşte foarte mult. Kay, sora lui Raymond a rugat-o să le mai spună o dată. Împingându-şi masca de oxigen pe faţă, ea a repetat: „Vă iubesc pe toţi foarte mult”. În timp ce toţi se ţineau de mână, lumea s-a schimbat. Camera părea să-şi schimbe forma. Patru din cei şase au simţit că sunt ridicaţi de la sol. Moody a simţit o forţă puternică, un fel de val care îl trăgea în sus. Una dintre surori a arătat un punct de la capul patului, spunând: „Priviţi. tata este aici. S-a întors să o ia!” Toţi şase au relatat că lumina din cameră s-a schimbat, devenind blândă şi neclară. Toţi se simţeau plini de bucurie. Unul dintre cumnaţii lui Moody a descris cum şi-a părăsit corpul fizic şi a trecut în „lumea cealaltă” cu soacra sa. Era o experienţă pe care niciunul dintre ei nu o mai trăise şi au petrecut următoarele zile pentru a asambla detaliile într-o imagine coerentă.

     Impactul asupra lui Moody a fost profund. În acea vreme era cunoscut la nivel internaţional drept omul care adusese în atenţia lumii experienţele în apropierea morţii. După moartea mamei sale, ştia că aflase următoare fază din munca lui de o viaţă: experienţa morţii împărtăşite.

     În timp ce ţinea conferinţe în întreaga lume despre experienţe în apropierea morţii, el întreba participanţii dacă avuseseră vreodată trăiri asemănătoare celor prin care trecuse el şi rudele sale apropiate. Cazurile au început să curgă. Moody a luat interviuri separate şi foarte detaliate multor oameni. Pe măsură ce ştirea s-a răspândit, şi alţi cercetători au primit relatări ale unor experienţe de moarte împărtăşită.

     Toţi şi-au dat seama că era vorba de o lovitură devastatoare pentru sceptici, deoarece aceste evenimente extraordinare se petreceau la oameni care nu erau deloc bolnavi.

     A apărut o imagine consistentă şi coerentă. Experienţele morţii împărtăşite cuprind majoritatea elementelor tradiţionale din experienţele în apropierea morţii, cum ar fi experienţa tunelului, vederea unei lumini mistice, senzaţiile în afara corpului, trecerea în revistă a vieţii şi aşa mai departe. Moody evidenţiază patru trăsături care sunt prezente de obicei. Ele cuprind muzica auzită adesea de toţi cei care sunt de faţă la moartea unei persoane iubite. Adeseori, oamenii spun că este cea mai complicată şi mai frumoasă muzică pe care au auzit-o vreodată. De asemenea, sunt schimbările geometrice ale mediului imediat, ca şi cum încăperile pătrate şi-ar schimba forma, s-ar comprima şi s-ar extinde în acelaşi timp”. Apoi este senzaţia împărtăşită de a vedea o lumină din altă lume, care pare palpabilă şi este resimţită ca puritate, iubire şi pace.

     „Această senzaţie împărtăşită a unei lumini mistice de către numeroase persoane care nu sunt bolnave sau pe moarte”, spune Moody, „contribuie mult la respingerea argumentului scepticilor că lumina văzută de cei care au experienţe în apropierea morţii nu este nimic mai mult decât stingerea creierului care moare. Dacă mai mulţi oameni care nu sunt bolnavi sau pe moarte împărtăşesc o experienţă mistică a luminii, atunci lumina nu poate fi cauzată de creierul care se stinge al unuia dintre ei”.45 A patra caracteristică ce particularizează experienţele morţii împărtăşite de experienţele în apropierea morţii este emisia unei pâcle din corpul persoanei care moare, descrisă adesea de privitori ca un abur, o ceaţă sau un fum alb, care de multe ori are o formă umană. Mulţi doctori, multe asistente şi alţi lucrători din azile i-au relatat lui Moody şi altor cercetători că au văzut această pâclă misterioasă. Cu toată că acesta părea să fie elementul cel mai consistent relatat în experienţele morţii împărtăşite, Moody nu ştia cum să-l interpreteze.

 

 

 

҈

 

     Experienţele morţii împărtăşite au avut loc fără să fie observate cu mult timp înainte ca Moody să le descopere. Un exemplu este cel al bunicii psihologului dr. Ryan Rominger de la Institutul de Psihologi Transpersonală din California. Bunicul lui Rominger era pe moarte din cauza unui cancer şi fusese ţintuit la pat în ultimii cinci ani. Era internat şi primea îngrijiri paliative. În ziua morţii sale, soţia lui, bunica lui Rominger, era în camera ei şi a avut sentimentul că urma să se întâmple ceva. S-a sculat, a mers pe lângă pat şi deodată s-a trezit mergând pe o potecă împreună cu soţul ei, într-un loc din altă lume – la poalele unui munte, cu vegetaţie verde, luxuriantă. I se părea că este mult mai tânăr, purta vechea lui şapcă roşie de vânătoare şi nu mai avea traheotomie. El zâmbea şi amândoi mergeau ţinându-se de mână.

     Când au ajuns la o răscruce, el i-a spus, fără să-şi mişte buzele: „Vino cu mine”. Ea a răspuns că nu poate şi atunci şi-au dat drumul la mâini. El a urmat poteca, peste un deal mic, spre un oraş. Ea l-a urmărit cum se ducea, după care a luat-o în cealaltă direcţie. Apoi şi-a revenit brusc, conştientizând că se întorsese în camera de spital şi soţul ei murise. Asistentele închideau aparatele şi dispozitivele care îl ţinuseră în viaţă. Un pastor şi fiul ei au intrat în cameră pentru a fi alături de ea. Pastorul a surprins-o, adresându-i-se cu numele mic şi spunându-i: „Întoarce-te, întoarce-te. Încă nu a venit vremea să pleci”. A revenit la momentul surprinderii să-şi dea seama ce se întâmplase.46

     Este improbabil ca scepticii care nu cred în experienţele în apropierea morţii să fie convinşi de experienţele morţii împărtăşite. Varianta lor este că e vorba de „halucinaţii în grup” sau „fantezie în grup”, în care un număr de oameni stresaţi emoţional, uşor de amăgit, aflaţi în suferinţă, văd ceea ce vor să vadă. Dar aceste critici sunt greu susţinut, aşa cum vom vedea, într-o experienţă colectivă cu teamă de moarte, în care oamenii implicaţi sunt membrii unei unităţi de pompieri de elită, specializaţi în stingerea incendiilor în sălbăticie, oameni recunoscuţi pentru tăria de caracter şi curajul lor.

     În 1989, o echipă „Hotshot” formată din 20 de persoane a fost transportată cu elicopterul pe creasta unui munte pentru a ţine sub control un incendiu aflat mai jos de ei, într-o pădure cu pini înalţi şi subarboret din stejari pitici. În timp ce amenajau un culoar fără vegetaţie pentru oprirea înaintării incendiului, spre groaza lor, vântul şi-a schimbat direcţia şi flăcările s-au îndreptat în sus spre ei, cu forţă explozivă. Curând au fost înconjuraţi de flăcări, care trăgeau oxigenul din aer la nivelul solului. Cum pompierii luptau să respire, au fost nevoiţi să se târască, folosind mâinile şi genunchii. Unul după altul, pompierii cădeau la pământ, sufocându-se din lipsă de oxigen.

     Jake, şeful echipei, s-a gândit: „Asta este. O să mor”. Apoi s-a trezit deasupra corpului său, privindu-l ca şi cum ar fi zăcut într-un şanţ. Jake se simţea foarte liniştit. A privit în jur şi i-a văzut pe membrii echipei plutind deasupra scenei, privindu-şi corpurile. Unul dintre ei era Jose, care avea probleme la un picior. „Uite, Jose, piciorul tău e drept”, a remarcat Jake. Apoi a apărut o lumină strălucitoare, pe care Jake a descris-o drept „fantastică”. Cu toate că lumina era deosebit de strălucitoare, o putea privi fără să-l doară ochii. „Când eram acolo, totul era perfect şi corpul meu spiritual … era atât de liber. Totul mi se părea fără limite”, a spus el mai târziu.

     Jake şi-a văzut străbunicul decedat stând în lumină. Au apărut şi alţi strămoşi. Străbunicul l-a călăuzit de-a lungul întregii experienţe şi i-a transmis, doar prin puterea gândului, că avea de ales între întoarcerea în trup sau rămânerea în acel loc liniştit, minunat, în care se afla. Jake i-a transmis străbunicului său că ar fi îngrozitor să se întoarcă într-un trup carbonizat. A fost informat să nu-şi facă griji: nici el, nici vreun alt membru al echipei de pompieri nu va suferi efectele incendiului dacă ar alege să se întoarcă.

     Jake a ales să se întoarcă în corpul fizic. Făcând asta, a văzut că unele din uneltele din metal pe care el şi echipa sa le folosiseră era acum topite. Deşi focul încă făcea ravagii, cumva a reuşit să meargă pe versantul abrupt în siguranţă, ca şi cum ar fi fost protejat de un glob protector care reducea zgomotul şi puterea flăcărilor. Ajungând pe creastă, i-a găsit acolo pe toţi ceilalţi membri ai echipei. Nici unuia din ei nu-i venea să creadă că scăpaseră de la moarte sigură. Aveau doar câteva fire de păr arse.

     Și-au comparat observaţiile şi au descoperit că fiecare dintre ei trecuse printr-o experienţă proprie în apropierea morţii, uneori trăindu-şi experienţele reciproc. La fel ca Jake, ei se întâlniseră cu alţi membri ai familiei şi li se dăduse posibilitatea să aleagă dacă vor să revină în corpul fizic. Cum au lucrat împreună în tot cursul verii, ei au continuat să discute despre experienţele lor suprapuse şi despre scăparea ca prin minune.47

     Criticii au răspuns spunând că experienţele colective în apropierea morţii ale membrilor echipei Hotshot le confirmă punctul de vedere: erau privaţi de oxigen la nivelul solului şi creierele lor s-au comportat anormal. Dar aşa cum am văzut, oameni normali, sănătoşi, care nu duceau lipsă de oxigen, au relatat experienţe identice în afara corpului, transcendente, pline de bucurie, care le-au schimbat viaţa. De asemenea, oameni sănătoşi au relatat experienţe de moarte împărtăşită cu persoane dragi. Nu s-au putut oferi explicaţii fizice ale acestor manifestări ca rezultat al funcţionării anormale a creierului.

 

 

҈

 

     Scepticii ar putea să tragă învăţăminte de la unul dintre cei mai aspri critici pe care Moody i-a întâlnit vreodată: tatăl său. Tatăl lui Moody a fost ofiţer în al Doilea Război Mondial şi era un chirurg intransigent. Era un oponent atât de înverşunat al lui Moody, încât odată l-a internat într-un spital psihiatric împotriva voinţei lui. La sfârşitul vieţii, tatăl său a intrat în comă, iar medicii spuneau că nu va mai fi vreodată conştient. Totuşi, pe neaşteptate, respiraţia i-a devenit mai puternică şi deodată a deschis ochii. Cu un zâmbet fericit pe faţă, s-a uitat la feţele uimite ale fiilor săi şi i-a anunţat: „Am fost într-un loc minunat. Totul este bine. Ne vom revedea cu toţii. O să vă simt lipsa, dar vom fi din nou împreună”. Moody povesteşte: „Spunând acestea, tatăl meu a murit. Experienţa de pe patul morţii l-a făcut să creadă”.48

     Experienţa tatălui neîncrezător al lui Moddy sugerează că scepticii ar trebui să fie foarte precauţi: dacă nu doresc să creadă în experienţele în apropierea morţii, să se asigure că nu vor avea parte de una.

 

Ștergerea graniţelor – pentru Dumnezeu

 

          Experienţele în apropierea morţii sunt o scufundare în Singura Minte unitară, nedivizată. În experienţele în apropierea morţii şi în variantele care apar la oamenii sănătoşi – experienţe cu teamă de moarte, evenimente asemănătoare apropierii de moarte şi experienţele morţii împărtăşite – există o dispariţie a graniţelor care operează în viaţa obişnuită în stare de veghe.

          Oamenii trăiesc pur şi simplu o senzaţie profundă de unitate cu tot ce există: „Eram una cu tot ce vedeam, auzeam, simţeam, credeam şi gândeam”, spunea un om după ce avusese o experienţă spontană asemănătoare apropierii de moarte.49 Ei doresc să împărtăşească şi altora această senzaţie de conectare. „Am ieşit din această experienţă cu dorinţa de a-i ajuta pe oameni să înţeleagă unitatea tuturor formelor de viaţă”, spunea o femeie sănătoasă, în timp ce descria experienţa asemănătoare apropierii de moarte prin care trecuse.50

          Sentimentul profund de iubire care însoţeşte în mod invariabil senzaţia de unitate nu se limitează doar la cei cunoscuţi în viaţă, ci este generalizat necondiţionat la toate fiinţele. După o experienţă în apropierea morţii, în urma unui accident de laborator aproape fatal, o tânără cercetătoare descria o „schimbare evidentă şi imediată în comportamentul meu … o incapacitate de a ucide chiar şi cele mai mici fiinţe, cum ar fi furnicile, pe care le luam cu grijă şi le duceam în grădină. Aveam o recunoştinţă profundă faţă de fructe şi legume, dar şi faţă de animalele care îşi dăduseră viaţa ca noi să trăim”.51

          Senzaţia de acces la întreaga cunoaştere este frecventă, fiind însoţită de experienţa cunoaşterii tuturor lucrurilor – omni-ştiinţa – eliminarea tuturor graniţelor cunoaşterii. Aşa cum descria un om sănătos o experienţă asemănătoare apropierii de moarte: „Știam toate lucrurile din trecut, prezent şi viitor şi eram lămurit de originile, unitatea şi rostul lor, fără ca vreun cuvânt să fi fost rostit”.52 După o experienţă asemănătoare apropierii de moarte, o tânără relata: „Am primit imediat cunoştinţe despre lumea naturală, despre felul cum lucrurile funcţionau împreună – de parcă m-aş fi dus la culcare fără să ştiu nimic despre mecanică şi m-aş fi trezit ştiind în detaliu cum funcţionează toate motoarele … Simţeam o unitate cu tot ce există şi înţelegeam totul”.53 În timpul unei experienţe asemănătoare apropierii de moarte care a avut loc spontan în timpul unei meditaţii, unui alt om i s-a arătat „cum întreaga cunoaştere este accesibilă aici”. El a relatat că o prezenţă umană/spirituală „deschide ceva şi eu văd toată cunoaşterea acumulată de-a lungul tuturor secolelor: istorie, artă, arhitectură, religie, medicină, matematici. Asimilez totul foarte uşor şi este nelimitat, iar prezenţa umană/spirituală îmi spune: «Vezi, această cunoaştere îţi este accesibilă când soseşti aici»”. Dar i s-a mai arătat că nu va reţine toată cunoaşterea dobândită atunci când se va întoarce.54 O femeie relata: „Teancuri întregi de informaţii păreau să explodeze în creierul meu, ca şi cum s-ar fi realizat brusc o bibliotecă goală …în Unitatea a tot ce există”.55

          „Conversaţia” care are loc în timpul acestor evenimente este descrisă de obicei ca petrecându-se doar în gând. Dar şi acest lucru sugerează că minţile individuale se unesc într-o singură minte, făcând posibile forme extraordinar de intime de discurs, care nu mai depind de vorbire şi de auz.

          Ștergerea graniţelor persistă la revenirea în starea obişnuită de veghe. De exemplu, între 55 şi 89 la sută dintre oamenii care au avut experienţe în apropierea morţii consemnează o creştere a fenomenelor paranormale sau a capacităţilor de vindecare în urma acestor trăiri, o dovadă în plus că separările presupuse dintre oameni în stare de veghe nu sunt fundamentale.56

          Prin toate aceste experienţe curge o senzaţie inefabilă de perfecţiune, iubire şi extaz, care îi transformă pe oameni în mod inevitabil. Iar o dată cu această transformare vine şi încrederea că aceste evenimente sunt previziuni ale lucrurilor care urmează să se întâmple pentru fiecare.

          Înainte de încheierea acestui capitol, iată o ultimă relatare despre felul în care minţile par să fie conectate dincolo de moarte.

          În anul 1985, la vârsta de 18 ani, Dawn Wanzo era chitaristă şi voia să ajungă să înregistreze cântece. Într-o noapte, a avut un vis extrem de viu în care buna sa prietenă Lisa era ucisă într-un accident auto. S-a trezit foarte tulburată. Mia târziu, în cursul zilei, i-a spus Lisei despre vis, dar nu i-a spus că ea „murise în accident”. Peste o săptămână, Lisa a murit într-u accident auto cumplit. Când a văzut automobilul distrus, Dawn a observat că arăta exact cum îl văzuse în vis.

          Dawn era distrusă. Timp de 15 ani a încercat să se elibereze de gândul că Lisa a murit şi ea nu reuşise să o avertizeze, şi a fost mereu ocupată, cântând, scriind şi înregistrând muzică. Apoi, în anul 2000, Lisa a început să-i apară lui Dawn în vise foarte vii. Ea a început să conceapă căi de a o convinge pe Dawn că ea exista în realitate, fiindcă i se părea important să o ajute pe Dawn să nu-şi mai facă griji privind moartea ei.

          În timpul unei meditaţii speciale, Dawn s-a văzut pe sine şi pe Lisa stând la o masă pe care erau aşezate mâncăruri – friptură de vită la grătar, tăiată în cubuleţe, un cartof copt şi boabe de porumb şi un pahar de şampanie plin cu apă. „De ce mâncare?”” a întrebat Dawn. „Tu nu mai ai nevoie de mâncare acolo unde eşti”. Lisa i-a dat de înţeles că era o confirmare că ea există în realitate şi că Dawn era de fapt împreună cu ea „pe lumea cealaltă”.

Când Dawn s-a întors acasă mai târziu, în aceeaşi zi, sora ei era în bucătărie şi pregătea o farfurie pentru ea. Era ciudat, fiindcă nu făcuse niciodată aşa ceva. Pe farfurie era friptură de vită tăiată în cubuleţe, un cartof copt şi boabe de porumb. Dawn a întrebat-o de ce alesese această combinaţie de mâncăruri şi de ce îi pregătise o farfurie pentru ea în primul rând. Sora ei i-a spus că nu ştia de ce; aşa simţise că trebuie. În timp ce Dawn s-a aşezat la masă, sora ei a pus alături de farfurie un pahar de şampanie plin cu apă.

Evenimentul s-a dovedit a fi un moment important, în urma căruia Dawn a pus capăt grijilor legate de moarte Lisei. „Nu mai doream altceva decât să-i ajut pe oameni să realizeze că încă sunt conectaţi cu persoanele dragi din lumea spiritelor şi că nu există despărţire”57, a spus ea după aceea.

 

 

҈

 

CAPITOLUL 11

 

REÎNTRUPARE

 

Nu este mai surprinzător să te naşti de două ori decât o dată.

-         VOLTAIRE1

 

 

În timp ce poate părea o afirmaţie uimitoare – că amintirile, emoţiile

şi rănile fizice pot fi transferate dintr-o viaţă în alta – dovezile,

cred eu, ne duc la această concluzie.

-         Dr. JIM B TUCKER2 , SISTEMUL DE SĂNĂTATE AL

-         UNIVERSITĂȚII DIN VIRGINIA, VIAȚA ÎNANITEA VIEȚII:

-         AMINTIRILE COPIILOR DIN VIEȚILE ANTERIOARE

 

Dacă un asiatic mi-ar cere o definire a Europei, aş fi forţat să-i răspund: Este acea parte a lumii care este bântuită de incredibila iluzie că omul a fost creat din nimic şi că actuala naştere este prima lui intrare în viaţă.

-         ARTHUR SCHOPENHAUER3

 

 

În 2009, un sondaj efectuat de Pew Research Center a arătat că 24% dintre americani spun că ei cred în reîntrupare (sau reincarnare) – că oamenii se vor naşte din nou în această lume.4 Nu este doar o credinţă a adepţilor New Age, ci ea cuprinde membri ai principalelor religii şi ai tuturor grupurilor rasiale. Sondajul a stabilit că 22% dintre albii creştini, 34% dintre negri şi 29% dintre hispanici împărtăşeau această convingere.

          În cazurile de reîntrupare, noul născut manifestă adesea amintirile, personalitatea şi comportamentele persoanei decedate care se presupune că s-a reîntrupat. În intervalul dinaintea re-naşterii – care poate fi de săptămâni, luni sau ani – ce se întâmplă cu conştiinţa persoanei decedate? Unde rămâne înainte de a reveni într-un nou născut? Eu sugerez că „se duce acasă”, în Singura Minte. Dar mai întâi să vedem ce ştim despre reîntrupare din examinarea unor cazuri concrete.

 

Copii care îşi amintesc vieţile trecute

 

         În domeniul cercetărilor privind posibilitatea reîntrupării şi a vieţilor trecute, se distinge în mod deosebit Dr. Ian Stevenson (1918-2007), care a fost profesor Carlson de psihiatrie şi director al Departamentului de Studii privind Personalitatea (acum Departamentul de Studii Perceptuale) de la Centrul de Știinţe ale Sănătăţii al Universităţii din Virginia. Nimeni altcineva nu a cercetat acest domeniu cu atâta erudiţie, atenţie la detalii şi devotament. Stevenson a străbătut planeta, de la satele cele mai izolate din Birmania şi India până în cele mai mari oraşe de pe pământ. Timp de decenii, a cercetat fiecare continent – cu excepţia Antarcticii – investigând mereu acelaşi domeniu – copiii care par să-şi amintească vieţile trecute. Amploarea muncii sale este uimitor de universală şi chiar scepticii sunt în general uimiţi de miile de cazuri pe care le-a adunat.

         Aceste cazuri apar în toate culturile, inclusiv în cultura noastră occidentală, şi demonstrează o consistenţă internă puternică. În mod tipic, un copil cu vârsta între doi şi patru ani va începe să vorbească despre experienţe pe care el sau ea le-a avut într-o viaţă anterioară, de obicei cu emoţii intense. În mod obişnuit, părinţii nu prea înţeleg despre ce este vorba. Aproape întotdeauna, copilul descrie moartea sa în viaţa anterioară, care este adesea violentă. Acesta este un motiv pentru care amintirea unei vieţi anterioare nu este aproape niciodată o experienţă plăcută pentru copil, afirmă Stevenson. În plus, spune el: „Prea adesea, copiii sunt tulburaţi în legătură cu identitatea lor şi acest lucru devine şi mai grav la copiii care, conştienţi că se află într-un corp mic, îşi pot aminti că au fost într-un corp de adult, sau care îşi amintesc o viaţă în care au fost de sex opus. La această conştientizare chinuitoare se poate adăuga o împărţire sfâşietoare între loialitatea faţă de familia prezentă şi cea din viaţa anterioară”.5 Cam între cinci şi opt ani, pe măsură ce amintirile se pierd, în general, copilul încetează să mai vorbească despre o altă viaţă de care îşi aminteşte.

         Un exemplu este Lekh Pal Jatav, născut în decembrie 1971, în satul Nagla Devi, districtul Mainpuri din statul indian Uttar Pradesh. Lekh Pal s-a născut fără degetele de la mâna dreaptă, care erau doar nişte cioturi. La puţin timp după ce a început să vorbească, el a spus câteva cuvinte despre o viaţă anterioară şi a continuat să repete cuvântul „Tal, Tal”, care nu avea nici un sens pentru familia lui. La un moment dat, o femeie din satul Nagla Tal, aflat la distanţă de opt kilometri, a venit în Nagla Devi şi l-a observat pe Lekh Pal în braţele mamei sale. Văzându-l, şi-a amintit de un copil din Nagla Tal care îşi tăiase degetele într-un accident, mâna lui semănând cu defectul din naştere al lui Lekh Pal.

         Lekh Pal a început să vorbească despre viaţa lui Hukum, copilul din satul Nagla Tal care, pe la vârsta de trei ani şi jumătate, şi-a prins mâna în lamele unei maşini de tăiat fân, când tatăl său nu a fost atent, rămânând cu degetele tăiate. El povestea că avusese tată şi mamă, o soră mai mare şi un frate mai tânăr în „Tal”. În cele din urmă, părinţii l-au dus în satul Nagla Tal şi cele două familii s-au întâlnit.

         Erau oare amintirile lui Lekh Pal şi defectul său din naştere dovezi că Hukum se reîntrupase în acest copil? În lumina miilor de cazuri asemănătoare, Stevenson crede că reîntruparea este cea mai bună explicaţie pentru aceste evenimente, dar este de acord că nu este singura. Deşi foarte puţin probabil, seria de evenimente putea să fie datorată întâmplării.

         În cartea sa Unde se intersectează reîntruparea şi biologia, Stevenson consemnează 35 de cazuri, cuprinzând şi fotografii. Apare un spectru larg de diformităţi şi semne din naştere care par să fi fost transmise dintr-o viaţă în alta. În afara cazului de mai sus, apăreau degete deformate corespunzând unor degete tăiate cu sabia într-o viaţă de care persoana îşi amintea; semne din naştere care corespundeau locurilor de intrare şi de ieşire a glonţului într-o altă viaţă; semne congenitale la picioarele unui copil care îşi amintea că fusese legat cu frânghii într-o viaţă anterioară; absenţa congenitală a gambei, corespunzând amputării piciorului într-o altă viaţă; şi semne din naştere care corespundeau unor arsuri, unor răni de cuţit sau altor traume petrecute într-o viaţă anterioară.

         În plus faţă de amintiri, defecte congenitale şi semne din naştere, Stevenson crede că unele comportamente pot fi transmise dintr-o viaţă în alta. De exemplu, copiii au uneori temeri legate de modul în care au murit în viaţa anterioară. Unui copil care îşi aminteşte o viaţă încheiată prin înec poate să-i fie teamă de scufundarea în apă. Un altul care a murit într-un schimb de focuri poate să se teamă de armele de foc şi de zgomote puternice. Dacă moartea a implicat un accident auto, copilului poate să-i fie teamă de maşini, autobuze şi camioane. Aceste fobii pot să înceapă adesea înaintea vârstei la care copilul poate să vorbească şi în familia actuală s-ar putea să nu existe un exemplu care să poată explica acest comportament.

         De asemenea, pot să apară atracţii neobişnuite faţă de anumite lucruri. Acestea pot lua forma unei dorinţe pentru unele alimente neobişnuite pentru acea familie sau pentru haine complet diferite de cele purtate ce ceilalţi membri ai familiei. Pot fi dependenţe de tutun, alcool sau alte droguri despre care se ştie că au fost folosite de persoana reîntrupată într-o viaţă anterioară.

         Unii copii au deprinderi pe care nu le-au învăţat sau la care nu au fost martori, dar care amintesc de personalitatea din viaţa trecută.

         De multe ori copiii îşi amintesc o viaţă anterioară a unei persoane de sex opus. Astfel de copii au aproape în mod invariabil trăsături ale personalităţii din viaţa trecută, adică au preferinţe pentru haine, jocuri şi atitudini specifice. Ca şi în cazul fobiilor, acestea tendinţe s-au redus pe măsură ce copilul a crescut, dar la câţiva copii au rămas în continuare, iar în într-un caz, copilul a devenit homosexual.6

         „Nu mă aştept ca cititorii mei să accepte cu uşurinţă ideea că mintea unei persoane decedate poate influenţa forma unui copil născut ulterior”, recunoaşte Stevenson.7 Pentru a depăşi acest obstacol, el descrie o diversitate de moduri în care imaginile din mintea unei persoane vii pot crea schimbări în corpul propriu şi uneori în corpul altei persoane vii. El a folosit stigmatele şi alte fenomene fizice asociate cu hipnoza ca dovadă că gândurile unei persoane pot crea efecte demonstrabile, vizibile pe propriile corpuri. El a discutat „impresiile telepatice” prin care conştiinţa realizează punţi între persoane aflate la distanţă. 8 (Noi numim aceste întâmplări „evenimente telesomatice”.) Mai descrie „impresii materne”, posibilitatea ca gândurile şi emoţiile unei femei însărcinate să poată crea defecte congenitale şi semne din naştere la copilaşul lor. El a dovedit că majoritatea revistelor medicale au publicat astfel de cazuri chiar în acest secol, până când ideea a fost eclipsată de preponderenţa crescândă a geneticii şi a embriologiei dezvoltării – într-un mod deloc convingător, după cum crede el.

         „Eu cred că este mai bine să înveţi ce este probabil despre lucruri importante, decât să fii sigur în legătură cu lucruri mărunte, obişnuite”, a spus odată Stevenson.9 În acest sens, nu este important dacă Stevenson este corect în orice detaliu al interpretării sale. Contează liniile generale. Dacă se apropie pe undeva de ţintă, atunci unele dintre cele mai profunde ipoteze ale biologiei moderne trebuie să fie reexaminate – în mod deosebit convingerea nedovedită că, într-un anumit fel, conştiinţa este generată de creier, se limitează la el şi piere o dată cu moartea corpului fizic.

         Stevenson nu încearcă să destrame ştiinţa. El respectă rolul geneticii şi al influenţelor mediului; nu introduce reîntruparea în locul acestora, ci ca un „al treilea factor” de luat în seamă pentru a umple prăpastia dintre biologie şi influenţele mediului.10

         Unii oameni s-ar putea să nu înţeleagă nevoia unui al treilea factor care să ajute la explicarea defectelor congenitale şi a semnelor din naştere. S-ar putea să creadă că ştiinţa actuală le poate explica. Dar Stevenson afirmă că doar între 30 şi 50% dintre defectele congenitale ar putea să fie explicate în mod obişnuit prin anomalii genetice, prin substanţe teratogene cum ar fi talidomida şi alcoolul, sau prin infecţii cum ar fi pojarul. Asta înseamnă că între 50 şi 70% din cazuri rămân în categoria celor „cu cauză necunoscută”. Ba mai mult, genetica nu ne poate spune de ce este afectat un fetus şi nu altul, nici de ce un defect congenital ia o anumită formă şi nici de ce un semn din naştere apare într-un anumit loc. În schimb, reîntruparea oferă un motiv pentru care un anumit defect sau semn din naştere apare la o persoană şi nu la alta, într-un anumit loc şi ia o anumită formă.11

         De ce să nu ţinem seama de unele explicaţii non-genetice pentru defectele congenitale şi semnele din naştere? În concepţia lui Stevenson, genelor li se cere să explice mult mai mult decât sunt capabile. Ele oferă instrucţiuni pentru producerea unor ingrediente ale proteinelor, însă nu ne dau nici un fel de cunoştinţe despre modul în care proteinele şi alte elemente metabolice se organizează în celule şi în organe complexe, care alcătuiesc corpul nostru. Aceste limitări nu sunt admise de toţi. „Unii geneticieni nu sunt modeşti când ne asigură că ne vor furniza în scurt timp toate informaţiile de care avem nevoie pentru a înţelege embriologia şi morfologia”, observă Stevenson. Dar acestea se adaugă la „o promisiune încă neonorată şi, între timp, noi suntem liberi să luăm în calcul posibilitatea existenţei altor factori” – cum ar fi reîntruparea.12

         Care ar fi diferenţa, dacă reîntruparea ar fi acceptată? Stevenson crede că cea mai importantă consecinţă ar fi recunoaşterea dualităţii minţii şi trupului. „Nu ne putem imagina reîntruparea fără corolarul convingerii că minţile sunt asociate cu trupurile în timpul vieţi noastre obişnuite, dar sunt şi independente de trupuri, fiind complet separabile de ele şi supravieţuind morţii corpului fizic cu care sunt asociate (şi care se pot asocia cu un alt corp într-o nouă viaţă).”13

         Afirmând asta, Stevenson se declară un susţinător al dualismului interacţional, o idee despre minte care are o istorie veche. Doi dintre cei mai iluştri susţinători ai acestei idei au fost William James, părintele psihologiei americane, şi filosoful francez Henri-Louis Bergson. Ideea principală a dualismului interacţional este că creierul şi conştiinţa interacţionează, dar nu sunt acelaşi lucru. Creierul prelucrează stimulii senzoriali şi influenţează conţinutul conştiinţei, ca transmiţător sau ca receptor, dar nu „creează” conştiinţa. Modul în care mintea şi creierul interacţionează rămâne un mister şi, aşa cum spune Stevenson, „face parte din agenda cercetărilor viitoare; dar este la fel de adevărat că mulţi cercetători ai neuroştiinţei continuă să considere, cu multă încredere, că minţile sunt limitate la activitatea creierului”.14

 

Între vieţi

 

         Lewis Thomas, care a fost timp de mulţi ani director ştiinţific la Centrul Memorial de Cercetări privind Cancerul Sloan-Kettering, a fost acuzat că „a devenit mistic”. Cu toate acestea, el s-a întrebat ce se întâmplă cu conştiinţa la moarte şi a scris: „Încă ar trebui să mai cugetăm la dispariţia permanentă a conştiinţei. Ne vom împiedica la nesfârşit de această problemă? Unde se duce? Pur şi simplu încetează la moarte, se pierde în humus, se risipeşte? Să ne gândim la tendinţa naturii de a folosi mecanisme complexe şi complicate, mie mi se pare că este nefiresc. Prefer să mă gândesc la conştiinţa cumva ca fiind separată la firele legăturilor sale şi apoi trasă înapoi, ca o respiraţie uşoară, la membrana originii sale, o memorie proaspătă pentru un sistem nervos biosferic …”15

         Ian Stevenson a propus ipoteza unui proces asemănător. „Cred că suntem obligaţi să ne imaginăm un spaţiu mental care, în mod necesar, diferă de spaţiul fizic cu care suntem obişnuiţi”16, spunea el. „Cred că introspecţia ne poate arăta că gândurile noastre ocupă un spaţiu mental deosebit de spaţiu fizic, chiar şi atunci când suntem în viaţă … Acest spaţiu mental, în care pot exista personalităţi destrupate … a fost deja descris în detaliu de mai mulţi filosofi familiarizaţi cu dovezile privind fenomenele numite acum paranormale”.17

         Stevenson credea că gândurile şi imaginile mentale ar putea să existe din belşug în acest spaţiu, iar unele ar putea să fie reîntrupate. Aceste calităţi diatanatice (purtate prin sau dincolo de moarte), cum le-a numit el, ar putea să cuprindă informaţii cognitive despre evenimente dintr-o viaţă trecută, o mare diversitate de lucruri care ne plac sau ne displac şi, în unele cazuri, urme ale unor răni fizice sau alte semne ale corpului din viaţa anterioară. El a numit acest vehicul intermediar al acestor calităţi psihofor, însemnând în limba greacă „purtător al sufletului” sau „purtător al minţii”.18 „Psihoforul” lui Stevenson, „sistemul nervos biosferic” al lui Thomas şi Singura Minte par asemănătoare, dacă nu chiar identice – un vehicul pentru conştiinţă într-o dimensiune în afara spaţiului şi timpului.

         Informaţiile care sunt purtate nu sunt transmise, totuşi, în detaliile lor originale, ci sunt mult atenuate, a observat Stevenson. Acest lucru este adevărat nu doar în privinţa gândurilor, ci şi a fenomenelor fizice. Astfel, el scrie: „Corpul copilului manifestă semne sau defecte în locul acestor răni anterioare, dar nu rănile înseşi (cu excepţia unor sângerări sau scurgeri ocazionale de fluide).”19 La fel cum gândurile nu reapar reproduse exact, nici semnele din naştere şi defectele congenitale nu sunt reproduceri exacte ale rănilor sângerânde din întâmplările originale, ci mai degrabă „cicatrice mentale”, produse de răni asupra corpului din viaţa trecută.

         Reîntruparea şi vieţile trecute s-au bucurat de o atenţie imensă în ultimii câţiva ani – pe bună dreptate, crede Stevenson. Cum se exprimă el, „S-a spus cu multă înţelepciune că întrebarea privind viaţa de după moarte este cea mai importantă întrebare pe care un om de ştiinţă - şi orice om în general - şi-o poate pune”.

         Pentru cei care preferă dovezi în locul anecdotelor, cercetările lui Stevenson constituie o descoperire care împrospătează atmosfera ştiinţifică. Este realizarea unui cercetător inspirat care şi-a urmărit metodic munca, cu multă rezervă şi în tăcere. Să nu credeţi nici o clipă că lucrările profesorului Stevenson au fost o încercare de a lovi ştiinţa. El a fost un medic care a respectat profund ştiinţa şi a onorat metodologia ştiinţifică, pe care a folosit-o în cercetările sale.

         Ca medic internist practicant, adeseori am îngrijit pacienţi care se confruntau cu moartea iminentă sau recentă al unui copil drag. Adesea le recomandam să citească lucrarea doctorului Stevenson Copii care îşi amintesc vieţile trecute. Acest lucru îi consola în mod inevitabil, deoarece cartea ne oferă motive să credem în continuarea existenţei după moarte – nu doar pentru copilul lor, ci şi pentru ei înşişi, fapt care le dădea convingerea că sunt din nou uniţi cu copilul lor.

 

Cercetarea continuă

 

         Opera doctorului Stevenson a avut un impact profund asupra multor filosofi şi oameni de ştiinţă care sunt preocupaţi de originea, natura şi destinul conştiinţei umane. Activitatea sa este continuată la Universitatea din Virginia de către doi colegi capabili, dr. Bruce Greyson şi dr. Jim B. Tucker. Amândoi au colaborat îndeaproape cu dr. Stevenson până la moartea acestuia în 2007.

         Dr. Greyson este profesor Carlson de psihiatrie şi ştiinţe neuro-comportamentale şi director al Departamentului de Studii Perceptuale din cadrul Sistemului de Sănătate al Universităţii din Virginia. El este co-autor al importantei cărţi Mintea ireductibilă20, pe care o menţionez deseori în aceste pagini. Este unul dintre cei mai eficienţi cercetători din domeniul studiilor despre experienţele în apropierea morţii şi co-editor al Tratatului despre experienţele în apropierea morţii.

         Dr. Tucker este director medical al Clinicii de Psihiatrie a Copilului şi Familiei a Universităţii din Virginia şi profesor asociat de psihiatrie şi ştiinţe neuro-comportamentale. Domeniul său principal de cercetare îl constituie copiii care par să-şi amintească vieţile trecute şi amintirile prenatale şi din timpul naşterii. Cartea lui Tucker Viaţa înaintea vieţii: Amintirile copiilor din vieţile anterioare este o admirabilă trecere în revistă a amintirilor copiilor din vieţile trecute şi este o analiză fină a operei doctorului Stevenson.

 

Spaţiu de manevră

 

         Se susţine adesea că credinţa în reîntrupare este universală în rândul asiaticilor, dar există şi excepţii interesante. Deseori am întâlnit buddhişti care negau cu tărie că vreo entitate continuă să trăiască dintr-o viaţă în alta. Dr. Tucker a avut câteva experienţe asemănătoare. În cartea sa Viaţa de după viaţă, el explică doctrina annata (adică „nu există nici un suflet”) a buddhiştilor Theravada, care pune acceptul pe faptul că nu există „sine” şi deci nici o entitate care ar putea să continue de la o viaţă la alta. La moartea unei persoane, se naşte alta, la fel cum flacăra unei lumânări care se stinge poate fi folosită la aprinderea altei lumânări. „Continuitatea dintre două personalităţi se spune că apare”, scrie Tucker, „deoarece forţele karmice pe care persoana anterioară le-a pus în mişcare duc la următoarea re-naştere, dar nu există vreo identitate”. Recunoscând că nu este un erudit buddhist, Tucker spune totuşi: „Îmi este greu să îmbrăţişez sau măcar să înţeleg pe deplin această concepţie, dar pot cel puţin să observ că, în ciuda acestei doctrine, majoritatea credincioşilor buddhişti practicanţi cred, de fapt, că o entitate actuală renaşte”.

         „Aşa cum observa dr. Stevenson”, scrie Tucker, „cazurile noastre sugerează cu siguranţă că un anumit vehicul a purtat amintirile îndurate în viaţa următoare. Se pare că a supravieţuit ceva mai mult decât unele amintiri şi emoţii”.

         Ca în majoritatea marilor religii, există mai multe şcoli de gândire în buddhism şi există interpretări contradictorii despre ce credea într-adevăr Buddha în legătură cu întrebarea dacă vreun aspect al conştiinţei supravieţuieşte morţii fizice. La fel ca dr. Tucker, nici eu nu sunt un erudit buddhist şi mă simt stânjenit în hăţişul dezacordurilor dintre buddhişti în această chestiune. Poate că era de aşteptat să existe opinii divergente, deoarece cuvintele lui Buddha nu au fost scrise decât după circa patru sute de ani de la moartea sa. Până atunci, învăţăturile sale au fost transmise doar în formă orală. Cine ştie câte interpretări au fost introduse? Dezacordul privind problema sufletului sunt obişnuite. Vă dau un singur exemplu: Nan Huai-Chin, o figură importantă a buddhismului chinez, spunea: „Dar când această doctrină plutea în lumea învăţaţilor, în special când s-a răspândit în Occident, unii oameni au gândit că ideea buddistă a inexistenţei sinelui însemna nihilism şi nega existenţa sufletului, susţinând că buddhismul este ateist. Este într-adevăr o glumă”.21

         Dacă Buddha ar fi să reapară astăzi, ce ar spune despre dovezile ştiinţifice în favoarea Singurei Minţi? Ar fi de acord sau ar nega că buddhismul sugerează un aspect al conştiinţei asemănător sufletului? Ar putea să preia abordarea proaspătă a Sfinţiei Sale Dalai Lama. În 1983, Dalai Lama a vizitat CERN, laboratorul european pentru cercetarea particulelor fizice, unde o intrat în dialog cu un grup de fizicieni. Când fizicienii l-au întrebat cum ar răspunde buddhismul dacă ar fi clar că învăţăturile sale intră în conflict cu ştiinţa modernă, Dalai Lama a răspuns prin intermediul translatorului: „Ar trebui să studiem cu multă grijă scripturile noastre şi, de obicei, acolo există ceva spaţiu de manevră”.22 Ce răspuns minunat! Ce bine ar fi ca toate religiile să fie la fel de flexibile.

         Non-localizarea temporală a conştiinţei, pentru care există dovezi nenumărate, sugerează că un anumit aspect al minţii nu poate să moară, chiar dacă ar încerca. Singura Minte, psihoforul profesorului Ian Stevenson şi sistemul nervos biosferic al cercetătorului Lewis Thomas sunt ipoteze care încearcă să ţină seama de aceste fapte încăpăţânate. Poate a venit vremea ca toate religiile, nu doar buddhismul, „să manevreze” în această direcţie.

 

 

҈

 

CAPITOLUL 12

 

 

COMUNICARE

CU CEI DECEDAȚI

 

Poate fi Singura Minte calea prin care o persoană decedată poate influenţa o persoană aflată în viaţă? Au ieşit la lumină în toate culturile consemnări despre persoane care şi-au pierdut personalitatea şi deprinderile normale, brusc şi inexplicabil, şi au luat o înfăţişare complet nouă, inclusiv o personalitate diferită şi un nou set de amintiri şi de capacităţi. Termenul folosit de obicei pentru explicarea acestui fenomen este posedare, ceea ce implică faptul că schimbările sunt cauzate de ocuparea corpului persoanei de către cineva care a murit deja, poate împotriva voinţei sale. Psihiatrii nu sunt de acord cu această explicaţie. Ei consideră că aceste cazuri bizare ar fi un fel de boală mentală, cum ar fi disocierea sau schizofrenia.

 

Și apoi erau doi

 

          În captivanta sa carte Experienţa paranormală şi supravieţuirea după moarte, filosoful Carl Becker de la Universitatea din Kyoto trece în revistă mai multe cazuri sugerând posedarea, care au fost cercetate de psihologul William James de la Harvard.

          Un caz a implicat-o pe Mary Reynolds, care s-a născut în Anglia în 1785 şi s-a mutat cu familia în Meadville, Pennsylvania. La 19 ani, a orbit şi a asurzit timp de cinci sau şase săptămâni. Apoi, într-o zi, s-a trezit fără amintiri despre familia ei sau despre mediul în care trăia şi fără să mai ştie nimic din toate lucrurile pe care le învăţase. Familia a reînvăţat-o ca şi cum ar fi fost un copilaş, cu toate că avea corpul unui adult. Pe măsură ce reeducarea continua, ea a dezvoltat o personalitate şi un caracter complet diferite de cele ale sinelui anterior. Avea să alterneze între cele două personalităţi timp de încă vreo 15 ani, când, la vârsta de 36 de ani, cea de-a doua personalitate a devenit complet dominantă. A rămas în această stare până la moarte, la vârsta de 61 de ani.1

          Unul dintre cele mai dramatice cazuri de acest fel a fost cel lui Iris Farczády, o tânără bine educată din Ungaria, care era strălucită la matematică şi participase la şedinţe de spiritism. La vârsta de 15 ani, ea a suferit o schimbare puternică de personalitate. Ea susţinea că este Lucía Altarez de Salvio, o muncitoare în vârstă de 41 de ani din Spania, despre care Iris spunea că murise cu un an în urmă la Madrid, lăsând în urmă un soţ văduv şi 14 copii. Lucía era opusul lui Iris – locuia într-un cartier muncitoresc sărac, spăla podele, făcea curăţenie, spăla rufe, gătea, cânta cântece populare, dansa flamenco, se căsătorise în adolescenţă şi îi ura pe cei din clasele superioare. După ce s-a transformat în Lucía, Iris a început să vorbească fluent limba spaniolă şi nu mai înţelegea limba nativă maghiară. Se pare că Lucía nu învăţase niciodată limba spaniolă şi nici nu avusese ocazia, pentru că nu discutase vreodată cu vorbitori de spaniolă.

          În 1998, Iris/Lucía a fost intervievată de o echipă de parapsihologi formată din Mary Rose Barrington, Peter Mulacz şi Titus Rivas.2 Lucía, atunci în vârstă de 86 de ani, le-a spus că Iris a fost o altă persoană, care a încetat să existe în 1933. Rămâne un mister, spun cercetătorii în raportul lor exhaustiv, de ce ar fi trebuit Iris să încerce ori să fie supusă „înlocuirii” cu Lucía.

          Iris provenea dintr-o familie respectabilă, educată şi cultivată. Pentru că participase la şedinţe de spiritism ca adolescentă, investigatorii s-au gândit dacă nu cumva s-a deschis voluntar pentru a fi invadată de o personalitate diferită, fie inventându-se, fie lăsându-se preluată de spiritul unei persoane decedate. Nici una dintre posibilităţi nu prea avea rost. Aşa cum au explicat investigatorii: „Trebuie să ne întrebăm de ce o elevă deşteaptă şi plină de succes ar dori, chiar şi subconştient, să se transforme într-o spălătoreasă spaniolă needucată şi de vârstă mijlocie”. Iris avusese un stil de viaţă foarte confortabil şi părea să aibă preocupări intelectuale, inclusiv literatura şi matematica. Nu făcuse niciodată munci domestice, cum ar fi să spele vasele ori să facă curăţenie, dar asta şi-a impus – să se transforme dintr-o „tânără intelectuală studioasă, plină de imaginaţie, schimbătoare şi alertă într-o truditoare casnică needucată, nepăsătoare, aspră, practică şi veselă …”

          Unul din elementele cele mai inexplicabile ale acestui caz este modul în care Iris a învăţat limba spaniolă. În analiza lor, investigatorii au făcut o distincţie între cunoaştere şi deprinderi. Ei au folosit exemplul cântatului la pian. Nu este suficient să cunoşti clapele claviaturii şi să le asociezi cu diferite note de pe o partitură. Cântatul la pian cere mult mai mult, spun ei – antrenarea diferitelor grupe de muşchi pentru a putea să loveşti mai multe clape în acelaşi timp, dezvoltarea unui simţ al locului unde se află acele clape pe claviatură în timp ce priveşti partitura şi aşa mai departe. Învăţarea unei limbi străine este asemănătoare. Simpla cunoaştere a vocabularului nu este suficientă; trebuie să ai cunoştinţe de gramatică, de pronunţie, să poţi alcătui propoziţii, fraze, expresii. Dar mai presus de toate acestea, mai era vorba de o variantă regională, pentru că Lucía vorbea dialectul madrilen.

          Un investigator anterior, din anii 1940, sugerase că Iris învăţase limba spaniolă prin percepţie extrasenzorială (telepatie)3, pe care investigatorii menţionaţi mai sus au considerat-o o idee „extraordinară”. Barrington, Mulacz şi Rivas au respins posibilitatea comunicării telepatice dintre Iris şi Lucía ca explicaţie pentru abilităţile pe care Iris a ajuns să le aibă. „Chiar dacă un număr mare de cuvinte străine ar putea fi atribuite percepţiei extrasenzoriale .. stăpânirea unei limbi la nivelul atins de Lucía cu siguranţă nu ar putea fi explicată”, au scris ei. „Cel puţin nu există nici un precedent în istoria parapsihologiei privind dobândirea unor deprinderi cum ar fi pronunţia corectă într-o limbă sau un dialect prin mijloace paranormale. Stăpânirea coregrafiei flamenco şi a altor dansuri spaniole (jitanos), pe care Lucía le dansa, intră în mod clar în aceeaşi categorie de „deprinderi”. De asemenea, investigatorii au eliminat dintre posibilele explicaţii tulburările mentale, cum ar fi schizofrenia. Cu toate că posedarea rămâne o explicaţie posibilă, Barrington, Mulacz şi Rivas au avut reţineri să o invoce, spunând: „Din moment ce însăşi existenţa unei entităţi capabile «să posede» sau «să domine» o fiinţă umană nu este dovedită, ea nu poate fi acceptată drept «causa vera» (adevărata cauză). Asta ar însemna să explicăm un fenomen inexplicabil printr-un alt lucru inexplicabil”. În final, investigatorii nu au ajuns la nici o concluzie.

          O posibilitate neluată în seamă de investigatori este Singura Minte – „supa cosmică” a lui Pearce sau singura minte sugerată de fizicianul laureat al Premiului Nobel Erwin Schrödinger. Din motive rămase neclare, Iris s-ar fi putut să fi avut acces la această dimensiune informaţională, să fi preluat ce o atrăgea sau ce se potrivea nevoilor ei şi apoi să fi revenit sub înfăţişarea Lucíei. Acest proces ar putea să pară unui observator din afară foarte asemănător cu posedarea.

 

Mediumi

 

          Mediumii sunt persoane care susţin că sunt în contact cu spiritele morţilor. Ei au fost studiaţi intens încă din primele zile ale cercetărilor psihologice, în ultima jumătate a secolului al 19-lea. Ei au captat interesul unora dintre fisurile importante ale psihologiei, inclusiv William James şi C. G. Jung. Istoria domeniului este fascinantă, fiind exemplificată în captivanta carte a ziaristei laureate a Premiului Pulitzer Deborah Blum Vânătorii de fantome: William James şi căutarea dovezii ştiinţifice a vieţii după moarte.

Mediumitatea este unul dintre cele mai disputate şi mai controversate domenii ale cercetării conştiinţei. Nu doresc să mă amestec în această dispută, nici să susţin mediumii sau mediumitatea. Nu există nici o îndoială că multe sau poate cea mai mare parte din exemplele de pretins contact al mediumilor cu persoane decedate ar putea fi explicate prin factori lumeşti – pescuirea unor informaţii, citirea expresiei, vocea, înfăţişarea şi limbajul corpului aşa-numitului model; gândirea conform dorinţelor sau înşelarea persoanei, pe baza unei reţele de informatori.4 Dar aşa cum afirmă psihologul Edward F. Kelly de la Universitatea din Virginia şi colegii săi, după ce toate cazurile de acest fel au fost înlăturate, tot mai rămâne un număr substanţial de cazuri într-adevăr uimitoare şi atent investigate care merită să li se acorde atenţie, cum ar fi cele care au atras atenţia unor investigatori deosebiţi, de exemplu William James.5 Ba mai mult, acum sunt folosite metode noi şi ingenioase de evaluare a mediumilor, cu rezultate palpitante, cum este cazul activităţilor experimentale conduse de Julie Beischel şi de colegii ei de la Windbridge Institute6 şi cele desfăşurate de Gary E. Schwartz în Laboratorul Sistemelor Energetice Umane din Departamentul de psihologie al Universităţii din Arizona.7

 

Nu prea îngrijoraţi

 

          Majoritatea persoanelor care consultă mediumi doresc să comunice cu o persoană iubită decedată, sugerând că el sau ea supravieţuieşte pe lumea cealaltă cu personalitatea intactă. Este important ca personalitatea noastră pământeană să ne însoţească după moarte? Niciodată nu am crezut asta. Nu vreau să port etern povara acestei personalităţi. Sper să am una din ce în ce mai bună.

          Cercetătorul conştiinţei Charles T. Tart este de acord. El spune: „Cine sunt eu? Dacă sunt o persoană care are acces la toate informaţiile din univers, ce mă face să mă identific complet cu versiunea îngustă a sinelui meu, care îmi spune că nu pot începe cu nimic altceva decât cu creierul meu?”8

 

Mediumi nu chiar atât de înfricoşători în definitiv

 

          Cuvântul medium este adeseori asociat cu persoanele excentrice, cu şedinţele de spiritism şi cu activităţile oculte, dar mulţi oameni obişnuiţi par să fie mediumi, fără să-şi dea seama. Dr. Barbara Stevens Barnum, fostă editoare a revistei Nursing & Health Care a cercetat experienţele asistentelor medicale privind ceea ce ea numeşte „conştiinţa extinsă” – evenimente care nu pot fi explicate raţional şi care par să fie dincolo de simţurile fizice. Într-o cercetare care a cuprins 121 de asistente şefe, toate cu doctorate şi masterate, ea a găsit că 41% dintre ele au descris astfel de experienţe, care implicau comunicarea cu persoane decedate.

          Una dintre aceste asistente bine pregătite a descris un eveniment care a avut loc la un an după moartea soţului ei.9 Se recăsătorise şi ea cu soţul ei curăţau curtea din spate a unei case vechi de la o fermă pe care o închiriaseră. În timp ce lua nişte bucăţi vechi de mobilă, putrezite şi pline de termite, fără mănuşi, a auzit vocea soţului decedat, care îi spunea cu accentul său specific: „Nu – fă un pas înapoi – e un şarpe veninos acolo”. A luat următorul rând de scânduri putrezite cu o furcă, a văzut şarpele şi l-a ucis. I-a spus „Mulţumesc” soţului decedat. Peste două zile s-a întors în acel loc şi l-a zărit stând acolo. „Nimeni nu mă poate convinge că această experienţă nu a avut loc”, spune ea. „Sunt sănătoasă, adultă, matură, harnică, activă şi normală. Doresc doar să ştiu cum pot să fiu mai receptivă şi să-mi controlez mai bine „simţul extrasenzorial”.

          Înspăimântător? În studiul făcut de Barnum: „Nici o relatare nu menţionează teama sau spaima; din contră, multe persoane au descris confortul contactului (cu o altă persoană decedată).”10

          Experienţele de acest fel sunt universale. Când cercetătorul W. D. Rees a intervievat 227 de femei văduve şi 66 de bărbaţi văduvi, a descoperit că aproape jumătate dintre ei au avut experienţe în care au fost vizitaţi de soţii decedaţi, iar circa 15% dintre aceştia au primit mesaje vorbite. Aceste experimente implică ambele sexe, apar în toate culturile, din sate mici până în marile oraşe, indiferent dacă este vorba de agnostici, atei şi credincioşi.11

          Relatările privind comunicarea cu cei decedaţi, atât cele făcute de mediumi, cât şi de oameni obişnuiţi, s-ar putea să-i consoleze pe cei rămaşi în viaţă, dar nu constituie un verdict final privind supravieţuirea. În ultimă instanţă, scepticii vor susţine întotdeauna că sunt produse ale unor minţi tulburate. Conştientizarea non-locală în general este cea mai importantă. Non-localizarea implică infinitate în spaţiu şi timp. Prin urmare, conştiinţa non-locală nu implică doar nemurirea, pentru că nemurirea este o cerinţă obligatorie a existenţei conştiinţei non-locale.