Spune-mi unde te doare, iar eu îţi voi spune de ce - Michel Odoul, carte

Prefaţă vii

Introducere xi

Partea întâi 1

Câteva aspecte filozofice. Cum trebuie înţeles jocul vieţii? 3

Procesul încarnării 4

Calea vieţii sau Legenda personală 5

Cerul anterior şi Cerul posterior 8

Planul Conştient şi Planul Inconştient 17

Traducerile fiziologice 32

Tensiunile psihice şi psihologice 33

Traumatismele corpului şi ale membrelor 34

Bolile organice şi psihologice 36

Actele „ratate” 38

Efectul de oglindă 40

Partea a doua 45

Cum se petrec lucrurile? Cum putem unifica ceea ce există în interiorul nostru? 47

Conceptul de „om între cer şi pământ” 47

Repartiţiile Yin/Yang în interiorul corpului fizic 67

Partea a treia 87

Starea de lucruri. Mesajele simbolice ale corpului 89

Despre folosirea fiecărui organ sau a fiecărei părţi corporale 89

Celelalte părţi ale corpului şi despre unele afecţiuni particulare 175

Concluzie 195

A apărut în: 2018-03

Prefaţă

Din perspectiva medicinii occidentale, predispoziţia către o boală sau alta este înainte de toate genetică. Această predispoziţie poate fi congenitală (domeniul HLA[1]) sau dobândită (mutaţie cromozomială). Din perspectiva orientală, orice boală reprezintă dovada unui obstacol în calea realizării Menirii în Viaţă. Prin tulburările energetice care stau la baza bolii, conştiinţa exprimă blocajele în calea propriei înfloriri.

Cele două perspective nu sunt neapărat incompatibile, lucru dovedit – între altele – de faptul că experienţele de stres provocat pot conduce în cazul şoarecilor la mutaţii ale cromozomilor. Într-o manieră similară, chiar dacă doi oameni au exact acelaşi fundament genetic, unul dintre ei se poate îmbolnăvi, iar celălalt poate rămâne sănătos.

Prin urmare, înainte de a ne lansa în manipulări genetice hazardate şi complexe, pare mai simplu, mai logic şi mai puţin costisitor (în această perioadă de restricţii bugetare) să înţelegem mecanismele psihoenergetice care stau la baza bolii, pentru a ne putea restabili astfel starea de sănătate.

Din acest punct de vedere, cartea lui Michel Odoul reprezintă un manual practic perfect, care poate fi folosit de toţi cei care caută cheile prin care pot decodifica limbajul corpului. Mulţi dintre cei care vor citi această carte vor ajunge să nu mai privească bolile ca pe nişte fatalităţi hazardate, ci ca pe un mesaj din partea conştiinţei, a sinelui nostru interior (pe care unii îl consideră Maestrul Interior). Ei vor descoperi astfel că la baza suferinţei lor stă o „boală creatoare”, adică un instrument care îi poate ajuta să progreseze de-a lungul căii lor evolutive.

Prin dezvăluirea în termeni clari şi simpli a mecanismelor psihoenergetice care guvernează organizarea macrocosmosului şi a microcosmosului (în acord cu perspectiva taoistă), autorul ne călăuzeşte către descoperirea sensului bolii în funcţie de localizarea simptomului. El ne descrie astfel vasta sa experienţă legată de delicata problemă a lateralităţii simptomelor. Această problemă a rămas mult timp un semn de întrebare pentru mine, subiectul fiind puţin cunoscut sau caracterizat prin concluzii contradictorii. Răspunsurile oferite de această carte mi-au furnizat numeroase explicaţii referitoare la boală, atât ca pacient, cât şi ca medic. Din acest punct de vedere, cartea se poate dovedi un ghid nepreţuit pentru cei care practică profesia medicală. Aceste răspunsuri mi se par cu atât mai juste cu cât corespund viziunii tradiţiilor occidentale, lucru ilustrat, de pildă, de exemplul lui Annick de Souzenelle.

Acest demers are totuşi un cost, la fel ca orice proces de creştere personală şi de dobândire a responsabilităţii şi a libertăţii. De altfel, acesta este însuşi preţul vieţii, care ne impune să renunţăm să ne mai refugiem în spatele imaginii atotputernice a medicului „salvator şi vindecător” în acelaşi timp.

Cartea de faţă le poate fi utilă inclusiv medicilor care doresc să îşi lărgească perspectiva dincolo de simpla abordare mecanicistă asupra omului, călăuzindu-i către mai buna înţelegere şi către realizarea propriei lor meniri. Principalul obiectiv al secolului XXI este reconcilierea opuşilor. În aceste condiţii, putem visa că va veni o vreme în care medicina alopată va coabita paşnic cu homeopatia, acupunctura, ştiinţa psihosomatică şi medicina orientală (sau cel puţin cu principiile filozofice ale acesteia).

- Dr. Thierry Medynski

Doctorul Medynski, medic homeopat şi specialist în psihosomatică, este coautor al cărţii Psihanaliza şi ordinea mondială, publicată de editura Montorgueil

 

Avertisment

Toate exemplele citate în această carte sunt reale, dar din motive legate de anonimat, persoanele nu vor fi identificate decât prin prenumele lor, care au fost modificate la rândul lor. Prin urmare, orice asemănare cu o persoană care are acelaşi prenume aflată într-o situaţie similară confirmă adevărul lucrurilor descrise în această carte, dar în nici un caz nu reprezintă o dovadă că exemplul citat în carte se referă la persoana respectivă.

 

Introducere

„Trăim într-o epocă modernă”, a declarat un moderator cunoscut al unei emisiuni radiofonice. Trăim într-o epocă în care mijloacele de comunicare sunt mai dezvoltate, mai puternice şi mai „performante” ca oricând. Imaginea omului modern este aceea a unui „cadru dinamic” aşezat în spatele unui birou dotat cu telefoane (fixe şi mobile), fax, Internet şi calculator – accesorii ale puterii de a comunica instantaneu cu întreaga lume.

Cu toate acestea, realitatea este departe de a fi atât de idilică. Această comunicare este adeseori golită de conţinut, fiind mai mult o iluzie (atunci când nu este practicată în mod deliberat). Toate aceste gadgeturi nu sunt decât nişte proteze, nişte excrescenţe care încearcă să compenseze incapacitatea noastră de a fi şi de a deveni. Ele nu ne ajută decât să trişăm în încercarea noastră de a ne ascunde frica noastră în raport cu ceilalţi oameni. Este suficient să amintim succesul fulgerător al Internetului şi al email-urilor pentru a ne convinge de acest lucru.

Modul nostru de viaţă actual, omniprezenţa şi puterea mas-mediei, capcana materialismului, accelerarea permanentă a ritmului cotidian – ne-au făcut să confundăm din ce în ce mai mult viaţa cu existenţa, cu agitaţia şi cu frenezia. Acest lucru s-a petrecut cu consimţământul nostru implicit, ba chiar la cererea noastră. „Mereu mai mult, mereu mai rapid” a devenit sloganul nostru, leitmotivul nostru, dar pentru ce? Pentru a ne trezi într-o bună zi, la o vârstă oarecare, bolnavi sau deprimaţi, şi pentru a face constatarea tristă că viaţa a trecut pe lângă noi?

Societatea în care trăim, educaţia pe care am primit-o şi o anumită uşurinţă ne-au condus să căutăm satisfacerea dorinţelor noastre numai în lumea exterioară şi prin intermediul acesteia. Noi învăţăm de timpuriu să controlăm, să dominăm, să posedăm şi să comunicăm cu această lume exterioară. Această cursă contracronometru ne îndepărtează pe zi ce trece de noi înşine şi ne goleşte de propria substanţă. Numai moartea sau boala ne mai pot aduce – cu forţa – faţă în faţă cu noi înşine, dar în acest moment starea de confuzie este deja maximă.

Cine este persoana pe care o descoperim cu tristeţe în oglindă? De ce ne face rău propriul nostru corp? Cine este această persoană necunoscută care zace în pat? Vrem nu vrem, ea este singurul nostru interlocutor, chiar dacă nu am vorbit niciodată cu ea şi nu ne-am făcut timp să o recunoaştem până acum. Această persoană suntem noi înşine! Această descoperire ni se pare atât de intolerabilă încât îi cerem doctorului nostru să ne dea orice medicament, numai să reducem la tăcere aceste suferinţe care nu ar trebui să îşi aibă locul în viaţa noastră. Şi totuşi, dacă am cunoaşte adevărul… Această durere nu este decât strigătul disperat al vieţii şi al propriului nostru corp, care încearcă să ne atragă atenţia în urechile noastre asurzite de toate zgomotele pe care le producem în agitaţia noastră constantă. Ea este un simplu semnal de alertă, martorul dezechilibrelor noastre, dar noi nu o putem auzi, şi încă şi mai puţin să o înţelegem.

Intenţia acestei cărţi este de a umple acest gol şi de a ne deschide din nou urechile.

În acest scop, vom plasa din nou fiinţa umană în cadrul ei natural şi vom analiza imaginea de ansamblu. Vom studia motivele şi regulile de funcţionare ale acestui joc extraordinar numit viaţă. În sfârşit, vom învăţa să ne recunoaştem şi să ne înţelegem durerile, tensiunile şi suferinţele, pentru a recepta mesajul lor şi pentru a face ceea ce trebuie să facem pentru a schimba starea de lucruri actuală.

După foarte mulţi ani de practică a tehnicilor energetice, şi îndeosebi a shiatsu, am constatat că organismul nostru ne vorbeşte în permanenţă (uneori ne strigă de-a dreptul în urechi) despre dezechilibrele pe care le suferim în interior. Realitatea noastră profundă – subconştientul, psihicul, sufletul nostru (alegerile pe care le facem) – ne vorbeşte în permanenţă, spunându-ne ce anume nu funcţionează în interiorul nostru. Noi nu o ascultăm însă şi nu o înţelegem. De ce?

Motivele „surdităţii” noastre sunt duble. Mai întâi de toate, noi nu suntem capabili (sau mai bine zis nu avem chef) să ascultăm mesajele „naturale” pe care le primim (prin vise, intuiţii, premoniţii, senzaţii fizice, etc.). Acestea trebuie să devină din ce în ce mai puternice (luând forma bolilor, accidentelor, conflictelor, morţii, etc.) pentru ca noi să le auzim în sfârşit sau pentru a ne obliga – cu forţa – să ne oprim din ritmul nostru nebunesc. În al doilea rând, motivul pentru care nu putem de cele mai multe ori să evităm durerea este că nu ştim să o decodăm, să o citim. În aceste condiţii, tot ce poate face ea este să oprească pe moment procesul inadaptării, fără a ne ajuta însă să îl înţelegem şi să îl schimbăm într-o manieră radicală. Din păcate, nimeni nu ne-a învăţat până acum să facem acest lucru. Ştiinţa noastră fragmentată ne-a separat corpul de spiritul nostru. Ea analizează, disecă şi studiază acest corp ca pe o maşinărie. Din acest punct de vedere, medicii au devenit nişte mecanici excelenţi. Noi suntem ca un marinar care primeşte un mesaj în codul morse, pe care nu l-am învăţat însă niciodată. La un moment dat, bip-bip-ul nesfârşit încetează să ne mai deranjeze şi să ni se mai pară dezagreabil, apelând pur şi simplu la mecanicul de la bordul navei pentru ca acesta să blocheze sistemul sau – ceea ce este încă şi mai grav – să taie firele pentru a-l reduce la tăcere, astfel încât să ne putem bucura de o pace aparentă. Drama este însă că acest bip-bip ne avertiza că în coca navei noastre există o spărtură pe care ar trebui să o reparăm.

Acesta este limbajul pe care vom învăţa să îl decodăm în această carte. Mai mult decât atât, vom încerca să îl înţelegem. Nu este suficient să spunem că dacă te doare undeva, asta înseamnă cutare lucru. Aceasta este doar o metodă elaborată de diagnosticare. La fel de important mi se pare însă să explic de ce funcţionează astfel mecanismul fiziologic. Prin urmare, am împărţit această carte în trei secţiuni distincte.

În prima secţiune, voi propune o perspectivă filozofică globală şi holistică a omului şi a existenţei acestuia, plasându-l într-un cadru de referinţă coerent, în care toate piesele puzzle-ului se leagă între ele. În acest fel, vom putea înţelege mai bine „motivele” bolilor şi durerilor, prin unificarea psihicului, a sufletului, a psihologiei conştiente şi inconştiente – cu acest corp fizic.

În partea a doua, voi insista asupra codificării taoiste a energiilor, creând astfel imaginea de ansamblu a mediului energetic în care trăieşte omul. Voi vorbi despre principiile Yin şi Yang, şi despre meridianele energetice recunoscute de acupunctură. Prin intermediul acestor concepte, vom înţelege mai bine cum se leagă între ele lucrurile în interiorul fiinţei noastre.

În sfârşit, în cea de-a treia şi ultima parte a cărţii, voi prezenta „starea de lucruri”. Îţi voi explica pe scurt rolul fiecărui organ şi al fiecărei părţi corporale, inclusiv „cauzele” care produc anumite efecte, adică simbolismul mesajelor pe care le primeşti de la corpul tău.

 

Partea întâi

Câteva aspecte filozofice

Cum trebuie înţeles jocul vieţii?

„Cine înţelege corect ideea de providenţă nu merge pe lângă un zid care stă să se prăbuşească.”

- Mong Tseu

Este foarte greu să înţelegem relaţiile dintre corp şi minte, inclusiv semnificaţia bolilor şi durerilor fizice în raport cu cele ale sufletului, dacă nu ne lărgim perspectiva asupra omului şi a vieţii sale. Dacă rămânem la perspectiva care consideră omul o simplă „maşinărie” alcătuită din piese independente şi interschimbabile, în funcţie de progresul tehnicilor ştiinţei, relaţiile pe care le voi stabili într-o secţiune ulterioară a cărţii (citând alţi autori) vor părea că ţin de magie, de clarviziune sau pur şi simplu de fantezia imaginară.

Şi totuşi, noi trebuie să înţelegem cum şi de ce apar manifestările fizice, simptomele, bolile şi accidentele, în relaţie cu ceea ce se petrece în interiorul nostru. Simpla observaţie mecanicistă nu poate face acest lucru, căci perspectiva ei este mult prea focalizată asupra simptomelor, iar câmpul ei de observaţie (în timp şi în spaţiu) este mult prea îngust. De aceea, ea nu poate ajunge vreodată la adevăratele cauze, pe care le pune pe seama hazardului (accidentelor) sau a elementelor exterioare ale vieţii (viruşii, microbii, hrana, mediul, etc.).

Dacă vom lărgi această perspectivă şi dacă vom observa omul în cadrul său global – fizic şi temporal – noi vom putea stabili din nou legăturile dintre lucruri. Acest lucru au încercat să îl facă religiile (de la cuvântul latin religere – a lega): să îi confere omului dimensiunea sa veritabilă, care este înainte de toate spirituală. Numai în acest fel vom putea înţelege noi menirea omului pe pământ, şi implicit motivele bunăstării sau bolilor sale.

 

Procesul încarnării

Din perspectiva orientală, viaţa s-a născut din Haos. Magma informă şi dezordinea aparentă pe care o „descoperă” astăzi ştiinţa modernă, şi îndeosebi mecanica cuantică, altfel spus Haosul, s-a ordonat sub acţiunea unei forţe structurante: Tao. La rândul lui, acesta s-a structurat prin manifestarea principiilor Yin şi Yang, ale căror reprezentări terestre sunt Cerul (Yang) şi Pământul (Yin) – vezi ilustraţia de la pagina 82.

Plasat între aceşti doi poli, omul se află la răscrucea dintre aceste două expresii energetice ale lui Tao, la care vom reveni ceva mai târziu. Atunci când se naşte din magma haotică, fiinţa umană nu este decât o vibraţie energetică lipsită de o formă aparentă, pe care taoiştii o numesc Chenn-ul Prenatal şi pe care noi o numim spirit sau suflet, în funcţie de convingerile noastre. Pentru a putea exista, acest Chenn trebuie să se bazeze pe vibraţiile Yin ale unei femei (mama) şi pe cele Yang ale unui bărbat (tatăl). Amestecul elaborat al acestor trei energii (Chenn + energia mamei + energia tatălui) îi permite sufletului să se încarneze, adică să existe într-un corp fizic.

De bună seamă, acest proces de încarnare este infinit mai complex. Am scris deja pe această temă o altă carte mai completă şi voi explica într-un capitol ulterior cum se petrece acest proces la nivelul energiilor. Până atunci, această explicaţie este suficientă pentru a putea înţelege ceea ce urmează. Este interesant însă să studiem cum se derulează acest proces în funcţie de conceptele de Cer Anterior şi de Cer Posterior, prin urmărirea unei căi pe care Tradiţia o numeşte: „Calea Vieţii”. Personal, îmi place foarte mult şi expresia folosită de Paulo Coelho în frumoasa sa carte, Alchimistul: „Legenda Personală”. Într-adevăr, aceasta exprimă semnificaţia profundă şi iniţiatică a Căii Vieţii.

 

Calea vieţii sau Legenda personală

Calea Vieţii este un fel de direcţie pe care orice fiinţă umană trebuie să o urmeze în decursul existenţei sale. O putem compara cu scenariul unui film sau cu „traseul” pe care trebuie să îl respecte un şofer de autobuz. Noi avansăm pe această cale cu ajutorul unui vehicul particular, care este corpul nostru fizic. Orientalii propun o imagine mai interesantă pentru acest vehicul şi pentru această Cale a Vieţii. Ei susţin că noi suntem precum un car sau o caleaşcă ce reprezintă corpul nostru fizic, care circulă pe un drum ce simbolizează viaţa (sau mai bine zis Calea Vieţii). Să vedem până unde putem împinge această comparaţie.

Calea pe care circulă caleaşca este un drum de ţară. La fel ca orice drum de ţară, ea include tot felul de gropi, denivelări, hârtoape, bolovani şi şanţuri laterale. Gropile şi hârtoapele simbolizează dificultăţile cu care ne confruntăm de-a lungul vieţii. Şanţurile laterale sunt tiparele deja existente pe care le preluăm de la alţii şi pe care le reproducem. Denivelările reprezintă regulile pe care trebuie să le respectăm. Dacă depăşim o anumită viteză, noi riscăm să ne accidentăm. Drumul trece uneori prin curbe care împiedică vizibilitatea, iar alteori prin porţiuni de ceaţă ori printr-o furtună. Acestea corespund – de bună seamă – acelor perioade din viaţa noastră în care ne simţim „în ceaţă”, neînţelegând ce se întâmplă şi neputând anticipa mişcările noastre următoare, întrucât suntem lipsiţi de „vizibilitate”.

Această caleaşcă este trasă de doi cai, unul alb (Yang), care stă în partea stângă, şi altul negru (Yin), care stă în partea dreaptă. Cei doi cai simbolizează emoţiile noastre. Acestea sunt cele care ne mână înainte, ajutându-ne să avansăm prin viaţă. Caleaşca este condusă de un vizitiu, şi anume mintea noastră conştientă. Ea are patru roţi, două anterioare (braţele), care conferă direcţia sau mai bine zis urmează direcţia imprimată de vizitiu cailor, şi două posterioare (picioarele), care transportă încărcătura (fiind întotdeauna mai mari decât cele anterioare). În interiorul caleştii se află un pasager pe care nimeni nu îl vede. Acesta este Stăpânul sau Ghidul nostru Interior, aşa-numitul Inconştient sau Conştiinţa noastră Holografică. Creştinii îl numesc „Îngerul păzitor”.

Caleaşca noastră personală avansează aşadar pe calea vieţii, condusă în aparenţă de mintea noastră conştientă. Spun „în aparenţă” deoarece deşi aceasta este vizitiul, cel care i-a transmis acestuia destinaţia a fost pasagerul. Vom regăsi această explicaţie mai târziu, când vom vorbi despre Cerul Anterior şi despre Inconştient, inclusiv despre alegerile stabilite de Chenn-ul Prenatal, apoi de Chenn-ul Încarnat. Aşadar, caleaşca este condusă de vizitiu, care este mintea noastră conştientă. De calitatea vigilenţei sale şi de comportamentul său (ferm, dar blând în acelaşi timp) depind calitatea şi confortul călătoriei (existenţei) noastre. Dacă vizitiul brutalizează caii (emoţiile) şi îi biciuieşte, aceştia se vor enerva şi vor începe să galopeze, cu riscul ca vizitiul să piardă controlul asupra caleştii, iar aceasta să sufere un accident. Într-o manieră similară, emoţiile noastre ne pot conduce uneori la acte iraţionale sau chiar periculoase. Dacă vizitiul este prea relaxat şi îi lipseşte vigilenţa, atelajul poate intra într-un şanţ lateral (de pildă, noi putem repeta tiparele greşite ale părinţilor noştri), păşind pe urmele altora şi riscând să ajungem în aceeaşi fundătură ca şi aceştia. Într-o manieră similară, dacă nu este vigilent, vizitiul nu va putea evita gropile, hârtoapele şi pietrele (loviturile şi greşelile vieţii), iar călătoria va fi extrem de neconfortabilă pentru caleaşcă, vizitiu şi pentru Stăpânul sau Ghidul Interior.

Dacă vizitiul adoarme sau nu ţine ferm frâiele, caleaşca va fi dirijată de cai (emoţii). În cazul în care calul negru este mai puternic decât cel alb (pentru că l-am hrănit mai bine…), caleaşca va trage către dreapta, iar noi vom fi călăuziţi de imaginile emoţionale materne. Dacă cel care domină este calul alb, din cauză că îl favorizăm, caleaşca va trage către stânga, iar noi vom fi influenţaţi de reprezentările emoţionale paterne. Dacă vizitiul conduce prea rapid, forţând caii, aşa cum procedăm adeseori, sau dacă aceştia o iau la galop, există riscul major ca atelajul să intre într-un şanţ şi să se răstoarne, oprindu-se într-o manieră violentă şi cu multe stricăciuni (accidentele sau traumatismele pe care le suferim).

Adeseori, o roată sau o piesă a caleştii cedează (boală), fie pentru că era prea fragilă, fie pentru că atelajul a trecut peste prea multe gropi şi pietre (comportamente şi atitudini inadecvate). În acest caz, ea trebuie reparată. În funcţie de gravitatea stricăciunilor, noi putem face singuri acest lucru (prin odihnă, cicatrizare, etc.), putem apela la un depanator (medicina naturală) sau – dacă accidentul este mai grav – la un reparator (medicina modernă). Este foarte important în acest caz să nu ne limităm doar să schimbăm piesa deteriorată, ci să reflectăm la comportamentul vizitiului, respectiv la schimbarea propriului nostru comportament, a atitudinii noastre în faţa vieţii, dacă dorim să nu repetăm „pana” sau accidentul.

Uneori, caleaşca traversează zone cu vizibilitate redusă, în care nu vedem efectiv pe unde mergem şi încotro ne îndreptăm. Este posibil să fie vorba de o simplă curbă, pe care o vedem din timp şi pentru care ne putem pregăti anticipat. În acest scop, putem încetini viteza, putem stabili în ce direcţie o apucă drumul şi putem urma curba ţinând ferm în frâu caii (controlându-ne ferm emoţiile atunci când dorim să trecem printr-o schimbare prestabilită sau inedită). Dacă trecem printr-o furtună sau printr-o porţiune de ceaţă, caleaşca devine şi mai greu de controlat. În acest caz, trebuie să navigăm orbeşte, încetinind şi ţinând cont de bornele de pe marginea drumului, din imediata noastră apropiere. În această etapă trebuie să facem dovada unei încrederi totale, ca să nu zic „orbească”, în Calea Vieţii noastre (legile naturale, regulile Tradiţiei, credinţa, etc.) şi în Stăpânul sau Ghidul Interior (Inconştientul) care a ales acest drum. În aceste etape ale vieţii ne simţim pierduţi „în ceaţă” şi nu mai ştim încotro ne îndreptăm. Tot ce putem face în astfel de momente este să lăsăm viaţa să ne ghideze.

În sfârşit, se poate întâmpla să ajungem la o intersecţie sau la o bifurcaţie. Dacă nu există indicatoare, nu putem şti în ce direcţie să o apucăm. În acest caz, vizitiul (mintea conştientă sau intelectul) poate lua o decizie la întâmplare, dar riscul de a se înşela, adică de a se rătăci, este mare. Cu cât vizitiul este mai sigur de el, fiind convins că ştie şi controlează bine situaţia, cu atât mai convins va fi el că ştie în ce direcţie trebuie să o apuce, cu riscurile de rigoare însă. În acest caz, ne aflăm la latitudinea „tehnocratului raţionalist” din noi, adică a raţiunii şi a intelectului nostru, care cred că pot rezolva orice. Pe de altă parte, dacă intelectul este smerit şi onest cu el însuşi, el îl va întreba pe pasager (Stăpânul sau Ghidul Interior) încotro trebuie să o apuce. Acesta ştie perfect încotro se îndreaptă şi cunoaşte destinaţia finală, pe care i-o poate indica vizitiului. Acesta o va apuca în direcţia corectă, dar numai dacă a fost capabil să înţeleagă mesajul pasagerului său. Într-adevăr, caleaşca face adeseori foarte mult zgomot, aşa că vizitiul trebuie să o oprească pentru a purta un dialog cu Stăpânul sau Ghidul Interior. Acestui scenariu îi corespund pauzele şi momentele în care simţim uneori nevoia să ne izolăm, pentru a ne regăsi, întrucât ni se pare că ne-am rătăcit.

Imaginile de mai sus par extrem de simple, dar descriu foarte bine Calea Vieţii. Ele ne ajută să înţelegem mai uşor cum se petrec lucrurile din viaţa noastră şi ce anume le poate face să derapeze. În continuare, vom lărgi puţin această prezentare, abordând noţiunile de Cer Anterior, Cer Posterior, Minte Conştientă şi Inconştient, care fac parte integrantă din structura Căii Vieţii sau a Legendei Personale.

 

Cerul anterior şi Cerul posterior

Filozofia taoistă consideră că în viaţa oricărui om există două planuri. Primul este cel care îi precede naşterea, iar al doilea cel de după aceasta. Într-adevăr, naşterea marchează trecerea pragului între cele două „Ceruri”, după cum le numeşte această filozofie. Aşadar, Cerul Anterior reprezintă tot ceea ce „există” sau se petrece înainte de naştere, adică de momentul în care omul devine manifest în lumea noastră fizică, iar Cerul Posterior tot ce există sau se petrece „după” naştere, până în momentul morţii. Schema de mai jos ne ajută să vizualizăm mai bine aceste planuri, şi deci să detaliem diferitele nivele ale acestora.

Ilustraţie

Cerul Anterior şi Cerul Posterior

Cer

Haos

Chenn

Potenţialităţi totale

Lumea Infinităţii

Stânga            Dreapta

Cerul Anterior

Structurări potenţiale

Limite structurale

Încarnare        Naştere

Omul

Lumea finită (fizică)

Transformare

Stânga            Dreapta

Cerul Posterior

Pământul

Limitele materiale

 

Cerul Anterior

Ce se întâmplă pe acest nivel? În ce constă jocul vieţii în această etapă? Cerul Anterior reprezintă întreaga etapă preexistenţială a unui individ. Pe acest nivel există şi se structurează Chenn-ul Prenatal, concept care se apropie cel mai mult de cel occidental de suflet. Acest Cer corespunde lumii infinităţii, întrucât nu conţine limite, nici în timp, nici în spaţiu. El conţine în sine toate potenţialităţile vieţii, putând fi reprezentat printr-un cerc (ale cărui puncte sunt situate la o distanţă egală de centru). Acesta este nivelul Haosului sau al magmei originare. Chenn-ul Prenatal individual aparţine acestei lumi, la fel cum picătura de apă aparţine oceanului. Acesta îşi păstrează „conştiinţa” individuală (de picătură), dar este conştient inclusiv de apartenenţa sa la lumea globală prezentă în memoria sa.

Pentru a ilustra această conştiinţă, eu prefer imaginea hologramei. Într-adevăr, fiecare punct dintr-o hologramă este amplasat într-o manieră coerentă (lumina), întrucât „ştie” faptul că conţine în sine toate datele (memoria) celorlalte puncte. Acesta este şi motivul pentru care folosesc termenul de „Conştiinţa Holografică” atunci când vorbesc despre Chenn sau despre Conştiinţa cu C mare. Această Conştiinţă Holografică se regăseşte inclusiv în fiinţa umană, pe nivelul cel mai subtil al acesteia. Ea ne ajută să înţelegem mai bine cum se ordonează noile celule în jurul ovulului până când acesta se transformă într-un om (sau într-un animal) complet, ori procesul permanent de reînnoire celulară. De asemenea, ne permite să avansăm o ipoteză extrem de interesantă referitoare la aceste mistere ieşite din comun care sunt: cicatrizarea pe de o parte şi bolile „structurale” precum cancerul, bolile autoimune sau SIDA, pe de altă parte.

Scopul fiecărui Chenn individual este să îşi realizeze Legenda Personală. În acest scop, el trebuie să trăiască toate polarităţile existenţiale pentru a le transcende şi pentru a deveni ceea ce se numeşte o fiinţă „realizată”. Cu toţii avem de îndeplinit propriile „munci ale lui Hercule”. Limitele materiale ale lumii manifestate (timpul, spaţiul şi materia) nu permit experimentarea simultană a tuturor potenţialităţilor. De aceea, această experienţă trebuie repetată de mai multe ori, până la epuizarea întregii palete disponibile. Cu alte cuvinte, Chenn-ul trebuie să se reîncarneze, trecând astfel dintr-o clasă în alta a acestei şcoli particulare a vieţii. La fel ca în cazul oricărei alte şcoli, anumite cursuri sau lecţii se dovedesc foarte greu de integrat, de acceptat sau chiar de înţeles. De aceea, Chenn-ul trebuie să le reia. În acest scop, el trebuie să se reîncarneze pentru a repeta lecţia neînvăţată ori abandonată. Acesta este însuşi fundamentul reîncarnării. De altfel, vom vedea mai târziu că un principiu echivalent numit „reproducerea tiparelor” există inclusiv în Cerul Posterior, adică în viaţa conştientă prezentă.

Ajungem astfel la conceptul „karmic” de viaţă, despre care vorbesc anumiţi autori. Doresc să reamintesc încă o dată principalul argument care stă la baza karmei, căci nu toată lumea îl înţelege corect. Este vorba de o conceptualizare evolutivă a vieţii, şi nu de o filozofie punitivă despre care vorbesc unii oameni care se simt ei înşişi vinovaţi, datorită culturii lor iudeo-creştine. Nimeni nu revine în această lume pentru a-şi plăti datoriile din alte vieţi sau pentru a fi pedepsit pentru ele. Această viziune maniheistă nu are nici un echivalent la nivel energetic, căci aici conceptul de bine şi de rău nu există. De altfel, nu putem vorbi nici un de un simţ „istoric” al înlănţuirii karmice, căci valorile morale se schimbă de la o epocă la alta, odată cu tradiţiile şi cu culturile. Principiul karmic este infinit mai simplu şi se bazează pe necesitatea experimentării şi integrării tuturor potenţialităţilor vieţii. Şcoala vieţii se desfăşoară la fel ca toate şcolile, având cursuri, recreaţii, lecţii de învăţat şi de înţeles până când devin integrate, dar şi „facturi” care trebuie plătite pentru comportamentul inadecvat (care nu respectă regulile jocului; cu alte cuvinte, comportamentul obraznic).

Astfel apare confuzia legată de aspectul punitiv al karmei. O factură care trebuie să fie plătită nu reprezintă însă o pedeapsă. Ea nu arată altceva decât că fiecare cauză este asociată cu un efect, că fiecare comportament conduce la un rezultat şi că dacă acest comportament nu corespunde regulilor de funcţionare a planului respectiv, el produce un rezultat nesatisfăcător sau dezagreabil. Să luăm un exemplu simplu: dacă simţim nevoia să mâncăm ceva dulce, noi ştim că putem găsi un astfel de produs în orice patiserie. De îndată ce mâncăm produsul respectiv, nevoia noastră de dulce dispare. Dacă ne-au îngheţat mâinile şi le apropiem de o plită încinsă, ne vom încălzi. Pe de altă parte, ştim foarte bine că dacă punem mâna pe plită ne putem arde, aşa că trebuie să menţinem o anumită distanţă de aceasta. Dacă ne grăbim foarte tare şi dacă atingem fără să vrem plita în dorinţa de a ne încălzi, va trebui să plătim factura pentru acţiunea noastră pripită, sub forma unei arsuri. De bună seamă, această arsură nu reprezintă o pedeapsă, ci pur şi simplu rezultatul unui comportament inadecvat, care nu respectă criteriile situaţiei cu care ne confruntăm. Procesul este absolut similar inclusiv la nivel psihologic. Nici o suferinţă nu reprezintă o pedeapsă, adică o sancţiune stabilită, decisă şi aplicată de cineva din afara noastră, ci un simplu efect sau rezultat logic al unui proces comportamental dat. În cazul de faţă, comportamentul nostru nu a fost adecvat legilor contextuale, deci a produs o factură negativă, sub forma suferinţei sau a arsurii. În exemplul cu patiseria, comportamentul manifestat prin cumpărarea produsului corespunde legilor contextuale, aşa că produce o factură pozitivă, sub forma satisfacerii dorinţei noastre. Pe de altă parte, dacă acest comportament devine excesiv (bulimie), el nu mai este în acord cu legile naturale şi conduce automat la o factură negativă, de pildă sub forma supraponderabilităţii.

Să revenim acum la Cerul Anterior. Ce se întâmplă aici? Chenn-ul ia decizia să trăiască o viaţă fizică, să îşi realizeze Legenda Personală, Calea Vieţii, şi să înveţe astfel o lecţie în această viaţă. Pentru a putea învăţa această lecţie, el trebuie să dispună de instrumentele necesare acestei realizări. În consecinţă, alegerea sa se face în funcţie de scopul stabilit, de lucrarea pe care trebuie să o execute, dar şi de experienţele deja trăite şi integrate, care nu vor mai trebui repetate. Toate aceste date „anterioare” sunt „scrise” în ceea ce unii numesc Analele Akasha-ice, un fel de mitologie interioară alcătuită din amintiri holistice (holografice) ale fiecărui suflet, pe care taoiştii o numesc „vechile amintiri” sau „amintirile anterioare”. După ce îşi stabileşte instrumentele necesare pentru a trăi noua sa potenţialitate, Chenn-ul îşi alege structurile şi limitele care îi vor permite să îşi experimenteze alegerile în cele mai bune condiţii – deopotrivă cele mai favorabile, dar şi cele mai eficace.

Această noţiune de eficacitate este redutabilă, neînsemnând nici pe departe: confortabilă sau agreabilă. Acesta este un aspect crucial al Căii Vieţii. Aşa cum am văzut mai devreme, orice drum poate avea şanţuri laterale sau curbe marcate de zdruncinături şi de pierderea vizibilităţii. Acest lucru nu este deloc întâmplător, căci toate legendele se împlinesc prin intermediul încercărilor. Astrologia, şi îndeosebi cea karmică, ne poate ajuta să înţelegem mai bine aceste aspecte. Alegerea condiţiilor de realizare pune în scenă datele opţiunii de încarnare, respectiv toate condiţiile fizice şi de mediu. Epoca, familia, ţara, regiunea, sexul, rasa, etc., devin cadrul structural al încarnării şi conferă limitele materiale realizării existenţiale a încarnării alese de Chenn.

 

Cerul Posterior

Prin încarnare, iar apoi prin naştere, noi părăsim planul Cerului Anterior şi trecem în Cerul Posterior. Chenn-ul Prenatal se ataşează de un suport (ovulul fecundat) care corespunde frecvenţei sale de vibraţie, ales de el. Lui i se adaugă energiile părinţilor care au fecundat acest ou magic, care se va transforma într-o fiinţă umană. La acest amestec de energii se adaugă şi energiile mediului înconjurător (cele planetare, ale locului şi ale epocii), dând naştere Chenn-ului individual. În această stare încă „inactivă”, acesta continuă să se îmbogăţească prin integrarea acestor informaţii, până când se naşte. După tăierea cordonului ombilical, el devine cu adevărat activ. Aşa se explică de ce sunt calculate temele astrologice începând cu data naşterii, nu cu cea a concepţiei.

Ce se întâmplă în continuare la nivelul Cerului Posterior? Chenn-ul este încarnat acum într-o lume finită. Limitele caracterizează lumea materială şi tangibilă. Fiinţa devine încarnată şi îşi trăieşte existenţa într-un corp fizic supus constrângerilor materiale. Supravieţuirea acestui corp presupune un anumit număr de reguli şi de obligaţii, unele universale (cum sunt nevoia de a mânca, de a bea, de a dormi, etc.) şi altele locale (care ţin de cultură, de loc, de climat, etc.). Aceste limite îi impun individului un cadru de funcţionare extrem de precis, cel mai bine adaptat pentru realizarea încarnării pe care şi-a ales-o. Realitatea sa fizică – trupul său – este supusă constrângerilor acestui cadru, în timp ce realitatea sa psihologică şi cea emoţională sunt ceva mai libere în raport cu acesta.

Nevoia de a cunoaşte aceste limite materiale rezidă în faptul că de acestea depinde însăşi realizarea noastră. De vreme ce aceasta se realizează prin intermediul lor, este evident că ele pot deveni (dacă inversăm procesul) un instrument redutabil de decodare şi de înţelegere a rolului pe care ni l-am asumat, adică a menirii noastre interioare. Acest lucru este adevărat pentru corpul nostru, dar şi pentru emoţiile, psihologia, mediul nostru şi tot ceea ce „ni se întâmplă”. Obţinem astfel un instrument cu totul excepţional al cunoaşterii. Ce-i drept, mai întâi de toate trebuie să îl descifrăm.

Aşa cum se poate vedea în schema de la pagina 26, atât Cerul Anterior şi cât cel Posterior sunt caracterizate de o dublă direcţie: dreapta şi stânga. Acestea sunt însă inversate. Ajungem astfel la un element extrem de important al procesului de descifrare: aşa-numitele lateralităţi. Această inversare ne permite să înţelegem de ce asociază psihomorfologia şi psihologia modernă relaţia cu mama cu partea stângă a corpului şi cea cu tatăl cu partea dreaptă a acestuia, în timp ce medicina chineză tradiţională şi filozofia orientală fac o asociere inversă. Occidentul a fost dintotdeauna mult mai „preocupat” de planul nemanifestat, de spirit şi de suflet, adică de elementele care provin din Cerul Anterior, decât de corpul fizic şi de realitatea materială (Cerul Posterior), pe care le-a considerat „inferioare”. La antipod, Orientul a fost întotdeauna preocupat de „aici şi acum”, adică de trăirea reală, de planul manifestat sau de Cerul Posterior. În consecinţă, corpul fizic şi realitatea materială sunt extrem de importante pentru orientali, întrucât acestea sunt instrumentele prin care se exprimă Chenn-ul.

Aşadar, Occidentul are o perspectivă bazată pe elementele care aparţin în principal Cerului Anterior, în timp ce Orientul îşi bazează perspectiva în principal pe Cerul Posterior, cel puţin în ceea ce priveşte lateralităţile fizice. Aşa se explică de ce acestea sunt inversate, la fel cum este inversată imaginea realităţii pe care o percepe ochiul atunci când aceasta este transmisă şi „reconstruită” în interiorul creierului. Aşadar, din perspectiva orientalilor, partea dreaptă a corpului se află într-un raport cu principiul Yin, şi deci cu simbolistica maternă, în timp ce partea stângă se află în raport cu principiul Yang şi cu simbolistica paternă. Această precizare este extrem de importantă, căci lateralităţile fizice ale simptomelor şi traumatismelor reprezintă elemente extrem de revelatoare pentru ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Dat fiind că acestea aparţin planului manifestat, adică Cerului Posterior, ele sunt codificate de lateralizarea propusă de orientali (partea dreaptă = simbolistica maternă). În schimb, tot ceea ce se întâmplă în planul psihologic, al imaginaţiei, al visului sau al formei concepute înainte de naştere (psihomorfologie) aparţine Cerului Anterior şi corespunde lateralizării utilizate de occidentali.

Să luăm un exemplu: să spunem că un copil se naşte cu urechea dreaptă puţin mai mare decât cea stângă. El are o relaţie privilegiată cu tatăl său, pe care îl ascultă mai mult. De ce? De vreme ce s-a născut cu urechea dreaptă mai mare, este evident că aceasta s-a format astfel înainte de naştere. Cu alte cuvinte, ea s-a structurat în această formă în Cerul Anterior sau în planul nemanifestat. Pe acest nivel, partea dreaptă se află în relaţie cu simbolistica paternă, iar cea stângă cu simbolistica maternă. În consecinţă, tot ce provine de la tată, în plan educativ şi cultural va fi primit şi perceput de copil cu o sensibilitate mai mare, fapt care îi conferă acestuia o dependenţă mai mare de tatăl său.

La antipod, dacă respectivul copil face o otită la urechea dreaptă, vorbim deja de un simptom apărut în lumea manifestată, după naşterea sa. În acest caz, urechea dreaptă se află în raport cu simbolistica maternă, căci ne aflăm deja în Cerul Posterior (planul manifestat). În acest caz, copilul este cel care a declanşat o manifestare simptomatică în corpul său fizic, după naşterea sa. Lateralităţile sunt astfel inversate, iar partea dreaptă a corpului exprimă relaţia cu simbolistica maternă. Altfel spus, otita arată că micuţul nu doreşte să îşi asculte mama, întrucât ceea ce îi spune aceasta nu îl mai satisface. Poate că aceasta strigă prea mult la el, spunându-i: „Fii atent, nu fă cutare lucru, vei cădea, te vei lovi, îmbracă-te”, etc.

Să luăm un alt exemplu: să spunem că cineva visează că îşi luxează glezna stângă. Deşi incidentul are loc după naştere, în acest caz ne aflăm în planul nemanifestat sau virtual, căci experienţa se petrece în lumea onirică (în vis). În acest caz, entorsa respectivă trebuie pusă în legătură cu simbolistica maternă. Invers, dacă persoana îşi luxează glezna stângă în viaţa reală, ne aflăm în planul manifestat, iar entorsa capătă o semnificaţie asociată cu simbolistica paternă, putând exprima o problemă de poziţie, de atitudine relaţională în raport cu un alt bărbat.

Dată fiind importanţa acestui concept de lateralităţi, vom sintetiza informaţiile descrise mai sus în tabelul următor.

 
    

Înainte de naştere

 
    

După naştere

 
    

Formarea corpului

 
    

Traumatisme, boli, simptome
    

Stări „alfa”, premoniţii, vise

Partea dreaptă a corpului
    

Simbolistica paternă
    

Simbolistica maternă
    

Simbolistica paternă

Partea stângă a corpului
    

Simbolistica maternă
    

Simbolistica paternă
    

Simbolistica maternă

 

Vom reveni acum la conceptele de Cer Anterior şi Cer Posterior, lărgindu-le şi proiectându-le la nivelul individului întrupat, manifestat în lumea fizică, după principiul „tot ce există se află în tot ce există”. Putem suprapune complet, în virtutea principiului analogiei, această reprezentare a macrocosmosului universal asupra microcosmosului individual, obţinând conceptele de Conştient şi Inconştient.

 

Planul Conştient şi Planul Inconştient

Ce putem constata? Dacă privim schema referitoare la Cerul Anterior / Cerul Posterior de la pagina 26, Cerul Anterior devine Planul Inconştient, conştiinţa nocturnă, tăcerea interioară, iar Cerul Posterior devine Planul Conştient, conştiinţa diurnă, planul fenomenal sau sunetul exterior.

Sine transp.

Haos interior

Chenn

Potenţialităţi totale

Lumea infinităţii

Planul Inconştient

Stânga            Dreapta

Eu

Limite structurale

Structurări potenţiale

Trezirea conştiinţei

Psihologie

Ego

Om

Transformare

Lumea finită

Dreapta                      Stânga

Planul Conştient

Pământul

Limitele materiale

Planul Conştient şi Planul Inconştient

 

Planul Inconştient

Haide să analizăm acum informaţiile pe care le deţinem deja. Aşa cum am văzut, Cerul Anterior reprezintă nivelul preexistenţial, stadiul în care este pregătită „existenţa” pe toate planurile (regulile, structurile, alegerile, etc.). Dacă transpunem acest nivel, iar Cerul Anterior devine Planul Inconştient, acesta reprezintă planul premanifestat sau nivelul în care este pregătit „planul manifestat”, adică ceea ce se întâmplă în lumea tangibilă şi în planul conştient. Actele, acţiunile şi realizările sunt de domeniul planului manifestat pe care îl putem percepe şi care poate fi asociat direct cu „orizontalitatea”. Toate sunt „pregătite” însă în Planul Inconştient.

În acest Plan Inconştient se situează Conştiinţa Holografică despre care am vorbit mai devreme. Aceasta este cea care elaborează acţiunile care ne permit să ne concretizăm alegerile pentru realizarea Căii Vieţii sau a Legendei Personale. Această Conştiinţă poartă în sine amintirea şi cunoaşterea alegerilor interioare pe care le-am făcut în Cerul Anterior şi „cunoaşte” totalitatea Analelor noastre Akasha-ice sau a mitologiei noastre personale. Inconştientul dispune de toate aceste informaţii, care sunt memorate în Energia Ancestrală. El ştie implicit care sunt alegerile şi nevoile noastre, şi este cel mai bine poziţionat pentru a stabili cele mai bune procese prin care putem „reuşi”. La fel ca în cazul „pedepsei” karmice, şi de această dată este uşor să cădem în capcana confuziei între libertate, determinism, destin, soartă şi fatalitate, căci dacă toate aceste procese sunt observate a posteriori, putem declara cu uşurinţă: „Aşa ne-a fost scris”. Într-adevăr, aşa ne-a fost scris, dar nu în sensul că trebuie să urmăm un scenariu prestabilit de cineva exterior nouă sau că suntem o marionetă animată de un păpuşar diferit. Aşa ne-a fost scris în sensul că noi înşine am fost cei care am scris, în interiorul conştiinţei noastre, cel mai bun scenariu posibil pentru a ne atinge scopul propus.

Vom înţelege mai uşor acest proces cu ajutorul unei imagini. Spre exemplu, dacă eu îmi doresc să ajung la Nisa ca să asist la carnaval, această decizie mă determină să fac o serie de alegeri logistice, pentru a mi-o satisface. Mai întâi de toate, trebuie să îmi iau un concediu şi să fac rezervări la un hotel. De bună seamă, alegerea hotelului va fi influenţată de gusturile mele personale. Pe de altă parte, dacă nu am nici o experienţă în materie, risc să fac acest lucru prea târziu şi să nu mai găsesc nici un loc liber. În continuare, trebuie să mă decid asupra unui mijloc de transport. Dacă îmi plac maşinile şi viteza, voi merge pe autostradă. Dacă prefer să admir peisajele frumoase, voi alege una din şoselele care trec prin peisajul rural nisan. De bună seamă, în acest caz ar trebui să plec cu o zi mai devreme. Dacă nu sunt un fan al maşinilor, voi lua trenul, iar dacă sunt foarte grăbit, voi zbura cu avionul. Este uşor să vedem din acest exemplu cât de mult ne condiţionează conştiinţa interioară comportamentele şi alegerile. Pentru a-şi atinge acelaşi scop, fiecare om procedează într-o manieră personală, condiţionată de amintirile sale individuale.

Acestea fiind zise, chiar dacă am luat decizia de a merge la carnavalul de la Nisa, eu am în permanenţă libertatea de a-mi schimba decizia şi de a nu mai pleca. Nimeni nu mă împiedică să cobor din tren la Lyon sau la Marsilia dacă doresc acest lucru, sau să mă opresc în Alpi dacă merg cu maşina. În schimb, dacă am luat avionul nu îmi mai pot schimba decizia, decât dacă acesta face o escală (este interesant să medităm asupra validităţii alegerii „rapidităţii” în evoluţia noastră personală, inclusiv asupra flexibilităţii reale pe care ne-o permite aceasta). Cu cât decizia mea de a-mi schimba obiectivul este luată mai târziu, cu atât mai costisitoare poate fi ea (pierderea unor zile de concediu, a comisionului plătit pentru rezervarea hotelului, a costului biletului de tren, etc.). Cu toate acestea, ea este oricând posibilă. Determinismul deciziei de bază nu este niciodată definitiv. Cu toate acestea, este foarte clar că aş resimţi o frustrare dacă aş lua brusc decizia de a nu mă mai duce la carnaval. Pe de altă parte, dacă obiectivul călătoriei mele ar fi rezolvarea unei probleme dificile şi dezagreabile, dorinţa de eliberare m-ar putea conduce la fugă, adică la evitarea acestui moment dificil. Şi totuşi, mai devreme sau mai târziu va trebui să rezolv această problemă, vreau nu vreau. Mai mult decât atât, sunt conştient că cu cât o voi amâna mai mult, cu atât mai dificilă şi mai costisitoare (dezagreabilă) poate deveni ea.

Pe de altă parte, dacă am făcut tot ce era necesar, eu pot ajunge la Nisa şi pot asista la carnaval în condiţiile care îmi convin. Acest lucru pare logic pentru toată lumea, neavând nimic uimitor. Acest exemplu ilustrează perfect maniera în care ne luăm deciziile şi în care alegerile noastre interioare sunt condiţionate de către „amintirile” existente. Singura diferenţă constă în faptul că în cea mai mare parte a timpului, aceste procese nu sunt conştiente, în timp ce în exemplul de mai sus eu am fost cel care am decis ce anume doresc să realizez.

Să presupunem în continuare că sunt observat de un extraterestru care nu cunoaşte deloc obiceiurile terestre, şi nici alegerea sau decizia mea. Ce observă el? El vede un individ care se duce să asiste la carnavalul de la Nisa. Dacă analizează ce s-a petrecut de la sosirea mea la Nisa, ce constată el? Lui i se pare că toate acţiunile mele de dinainte de sosirea la Nisa (luarea concediului, rezervarea hotelului, traseul urmat, etc.) arată un singur lucru: că întreaga realitate este construită şi se derulează cu unicul scop ca eu să ajung la Nisa în ziua respectivă. Dacă îşi pune întrebări legate de prezenţa mea şi de motivele sale, extraterestrul nu poate trage decât o singură concluzie: că mi-a fost scris să merg la Nisa, căci toate acţiunile mele s-au derulat în această direcţie, ca şi cum ar fi fost predeterminate pentru ca eu să ajung la acest rezultat. Cu alte cuvinte, eu i-aş apărea ca o marionetă ale cărei fire sunt trase de altcineva şi care se lasă dusă de curent. Extraterestrului i-ar lipsi cea mai importantă informaţie care l-ar putea determina să tragă altă concluzie: că eu am fost cel care am ales şi am decis să merg la Nisa. Aşadar, eu nu urmez un destin predeterminat (ci o alegere personală). Pentru o înţelegere şi mai bună, putem compara existenţa noastră cu o piesă de teatru în care Cerul Anterior reprezintă autorul piesei, iar Inconştientul regizorul acesteia.

Întreaga dramă a istoriei noastre stă scrisă în Chenn-ul nostru Prenatal, în Conştiinţa noastră globală, Holografică. Punerea ei în scenă este realizată de Inconştientul nostru, adică de Stăpânul sau de Ghidul nostru Interior. Mintea conştientă (vizitiul caleştii) şi corpul fizic (caleaşca) sunt actorii vizibili şi privilegiaţi. Ei trebuie să respecte punerea în scenă şi rolul pe care îl au de jucat, dar dispun totuşi de o anumită libertate, putând să improvizeze într-o anumită măsură, cu condiţia să respecte drama de fond (calea sau legenda personală). Dacă totul se derulează normal, la sfârşitul spectacolului (în momentul morţii), noi trăim satisfacţia născută din realizarea faptului că ne-am respectat propriul scenariu şi că ne-am jucat cu succes rolul (Calea Vieţii). În schimb, dacă nu respectăm punerea în scenă, adică drama de fond, între Inconştient şi mintea noastră conştientă (între actor, rol şi punerea în scenă) se produce o distorsiune. Astfel apar tensiunile, suferinţele, bolile, accidentele şi alte neplăceri.

După toate aparenţele, marea finalitate a existenţei constă în realizarea stării de coeziune sau de coerenţă între Inconştient şi Mintea Conştientă, între Stăpânul sau Ghidul Interior şi Vizitiu. În acest lucru rezidă după părerea mea secretul armoniei profunde, al seninătăţii autentice care ne arată că viaţa noastră nu este apanajul unei culturi sau al educaţiei primite, ci „pur şi simplu” rezultatul muncii individuale făcute fără concesii. Această noţiune de armonie este foarte îndepărtată de cea de intelect sau de cultură. Ea depinde exclusiv de nivelul de coeziune al individului între ceea ce reprezintă el, ceea ce face şi Calea Vieţii sale. Această forţă profundă poate fi regăsită oriunde: de pildă, la un lama tibetan, la un păstor din Larzac, la o învăţătoare din Cantal (unde m-am născut eu), la un pescar breton, la un filozof modern, la un biolog sau la un bătrân grădinar englez.

 

Mintea conştientă: densificarea şi eliberarea energiilor

În lumea minţii conştiente, lucrurile apar încetul cu încetul, devenind manifeste într-o manieră din ce în ce mai tangibilă.

Ilustraţie

Cer

Chenn

Conştiinţa Holografică

Inconştient

Stăpânul Interior

Tăcere

Distorsiuni

Sensul densificării energiilor

Emoţii conştiente/inconştiente

Vizitiu

Psihologie

Trezirea conştiinţei

Suferinţă

Pământ

Caleaşcă

Corpul fizic

Acţiuni, sunete, senzaţii fizice

Procesul de densificare a energiilor

Procesul se petrece iniţial pe nivelul energiilor corpului, apoi pe cel al emoţiilor, de data aceasta conştiente, şi în sfârşit al psihologiei – la rândul ei conştiente a – individului. Procesul continuă apoi în planul fizic şi se manifestă prin meridiane, apoi prin organe şi în sfârşit prin membre. Ajungem astfel la nivelul cel mai de jos al procesului de densificare a energiilor, nivelul pământului, pe care limitele materiale sunt cele mai grele şi mai constrângătoare.

Acest proces al densificării funcţionează într-o manieră identică cu fenomenul natural al ploii. La început apare doar o anumită umiditate a aerului. Aceasta nu este perceptibilă (Inconştient), decât cu ajutorul aparatelor cele mai sofisticate. După un anumit interval de timp şi în anumite condiţii, această umiditate începe să se densifice, condensându-se sub forma vaporilor de apă. Ea formează nori pe cer (idei, gânduri, emoţii, invidii, intenţii, etc.), care sunt perceptibili, dar încă nu au un grad de consistenţă prea mare. Unii nori sunt uşori şi nu prezintă un risc de furtună (emoţii, gânduri şi intenţii negative). Vaporii de apă continuă apoi să se condenseze, sfârşind prin a produce picături de apă, adică ploaia sau chiar furtuna. Aceasta cade la sol, pe pământ (corpul nostru), care se înmoaie şi se destramă (resentimente, tensiuni, suferinţe). Dacă furtuna este foarte puternică (tensiuni), pot apărea tunete şi fulgere, sau chiar trăsnete (un atac de cord, o criză de epilepsie, o stare de leşin, de nebunie, etc.). Schema simplă care urmează rezumă acest mecanism, ajutându-ne să îl comparăm cu cel de dinainte (de la pagina 40), pe care îl putem înţelege astfel mai bine.

Trecerea de la Inconştient la mintea conştientă se realizează prin trezirea conştiinţei. Aceasta se efectuează prin trecerea la acţiune, care reprezintă ultimul stadiu al procesului de densificare a energiilor.

Cer

Umiditate în atmosferă

Nori

Ploaie

Furtună

Tunet

Fulgere

Sensul densificării apei

Refuz

Acceptare

Ariditate

Vegetaţie

Umiditate, inundaţii

Pământ

Scurgere, râuri

Infiltraţii, pânza freatică

Fenomenul ploii

Rezultatul produs de această acţiune ne ajută să descoperim unde ne aflăm, prin ceea ce se numeşte o „priză de conştiinţă”. Dacă rezultatul obţinut este „bun”, adică dacă acesta corespunde intenţiei noastre, putem vorbi de un proces coerent la nivel global şi putem spune că am respectat toate etapele intermediare ale procesului de realizare, indiferent care au fost acestea. De bună seamă, acestea nu sunt întotdeauna conştiente, acesta fiind motivul pentru care trebuie să experimentăm uneori eroarea sau durerea, pentru a putea înţelege pe ce nivel nu funcţionează bine lucrurile. Tocmai de aceea am scris cuvântul „bun” între ghilimele, căci unele experienţe dezagreabile sunt de fapt „bune”, la fel cum ploaia care ne udă şi care înmoaie pământul dă de fapt viaţă întregii naturi. Refuzul sau căutarea excesivă a unei protecţii ne împiedică să experimentăm aceste experienţe, fapt care poate conduce la o viaţă „aridă”, similară unei regiuni în care nu a mai plouat de mult. Realitatea este că astfel de experienţe ne obligă să reflectăm la ceea ce se întâmplă, astfel încât să introducem schimbările necesare (şi implicit să ne continuăm creşterea personală), de bună seamă, dacă suntem pregătiţi să le „ascultăm”. În caz contrar, ne vom întoarce la procesul de reproducere a vechilor tipare, până când vom înţelege. Regăsim aici un proces identic cu cel al legii karmei. Singura diferenţă constă în faptul că noi „retrăim” o experienţă sau învăţăm o lecţie în acelaşi plan al conştiinţei, fără a fi nevoiţi să murim fizic şi să schimbăm planul vieţii. De bună seamă, experienţa va fi de fiecare dată tot mai intensă, la fel cum procedăm noi atunci când ne adresăm cuiva tare de ureche sau care se preface că nu ne aude. Noi suntem obligaţi să îi vorbim din ce în ce mai tare, eventual chiar să strigăm, până când reuşeşte (sau se decide) să ne audă.

Viaţa şi Conştiinţa Holografică, Inconştientul, Stăpânul sau Ghidul Interior îşi propun adeseori acelaşi lucru. Strigătele pe care ni le adresează sunt propriile noastre tensiuni şi suferinţele noastre fizice şi psihologice, morale sau emoţionale. De regulă, ele ne transmit anterior nenumărate mesaje, înaintea acestor strigăte, dar surditatea noastră autosuficientă sau plină de teamă ne împiedică să le receptăm şi să le percepem. Este extrem de important să redăm suferinţei şi bolii sensul lor real. Cursa ştiinţifică modernă, care constă în lupta împotriva acestor expresii profunde ale relaţiei noastre cu viaţa, este pierdută din start. Viaţa ne va devansa întotdeauna şi nu o vom putea face vreodată să tacă (din fericire!). Fiecare pas înainte realizat de ştiinţa mecanicistă este inevitabil compensat de un pas echivalent sau mai mare realizat de viaţă. Cu cât medicina descoperă mai bine cum să „vindece” bolile, cu atât mai complexe, mai greu de controlat şi mai capabile de mutaţii devin acestea.

Este de preferat să încercăm să înţelegem sensul vieţii pe care o trăim decât să o facem să tacă (medicina alopatică), obligându-ne suferinţele să devină inevitabile şi meritate (dogmatism sau fanatism religios) fără a încerca să căutăm dincolo de aparenţe, fie din teamă, fie din nevoia de confort momentan. Pe de altă parte, trebuie să fim întotdeauna vigilenţi în ceea ce priveşte sensul şi raţiunea lucrurilor. Chiar dacă este adevărat că aceste tensiuni, aceste suferinţe sau aceste boli sunt uneori necesare pentru a ne forţa să „înţelegem” şi să ne continuăm creşterea personală, ele nu sunt niciodată obligatorii sau inevitabile. Ele nu reprezintă fatalităţi, oricât de mult i-ar deranja pe unii această afirmaţie! Ele nu devin necesare decât atunci când nu suntem dispuşi să ne „învăţăm lecţia” altfel. Nu este vorba nici măcar de o pedeapsă, ci doar de o „lecţie dată de viaţă”, aşa cum se întâmplă în cazul copiilor care se ard deoarece simt dorinţa de a experimenta cu focul.

Noi putem evita aceste suferinţe. Atât timp cât suntem sincer dispuşi să încercăm o abordare nouă, chiar şi în faţa morţii, noi putem da naştere unui proces de feedback. Cea care ne oferă acest feedback este însăşi viaţa. Atunci când ating nivelul cel mai de jos (cel fizic şi materializat), durerea sau boala se pot inversa, transformându-se într-un proces de vindecare şi de eliberare. Această transformare nu poate avea însă loc decât dacă nu ne blocăm singuri energiile densificate. Prin „uciderea” potenţialului lor de expresie cu ajutorul medicamentelor chimice sau prin convingerile noastre liniare, dogmatice şi cristalizate, noi nu facem decât să le fixăm în zona în care operează şi în maniera lor de expresie, împiedicându-le să se întoarcă la sursa lor pentru a se dizolva în aceasta. Ele îşi păstrează întreaga forţă potenţială, dar rămân prizoniere de îndată ce le „reducem la tăcere”. Cu prima ocazie, ele se vor manifesta din nou, eliberând nu doar energia tensionată a momentului sau a contextului, ci şi pe cea a situaţiilor precedente în care nu s-au putut elibera din cauză că le-am sufocat. Ele dispun acum de o putere sporită, la care s-au adăugat (ca să nu zicem multiplicat) toate tensiunile precedente deja înmagazinate. Ele aleg în general să se exprime „în altă parte”, în alte zone ale corpului sau ale minţii, întrucât păstrează informaţia cum nu se pot exprima prin intermediul primului instrument pe care l-au ales, dat fiind că am reuşit să le reducem la tăcere. Toate aceste explicaţii ne permit să înţelegem mai bine de ce simt expresiile patologie (bolile) nevoia de a deveni din ce în ce mai profunde (cancerul) sau mai mobile, uneori insesizabile (spasmofilia) sau capabile de mutaţii (viruşii, SIDA) în noua lor formă.

Pentru a înţelege mai uşor acest proces de eliberare, putem reveni pentru o clipă la analogia cu ploaia. Aceasta înmoaie pământul, care o „redă” apoi cerului lăsând-o să se scurgă în mod natural prin râuri şi fluvii, până la mare. Aici, apa se evaporă şi se transformă în vapori şi în umiditate atmosferică. Dacă pământul reţine apa (în pânza freatică, lacuri de acumulare create prin baraje, etc.), locurile în care este captivă se umplu din ce în ce mai mult cu fiecare aversă. Atunci când vine o furtună mai puternică, ce nu mai poate fi absorbită, pământul cedează şi se produce o alunecare de teren sau o fisurare a barajului, cu toate efectele devastatoare binecunoscute.

La fel se petrec lucrurile şi în cazul nostru. Dacă blocăm aceste energii prin poluarea noastră interioară (emoţii, ranchiună, resentimente, etc.), tensiunile şi suferinţele rămân în noi şi produc un efect de bumerang care se autoalimentează şi ne umbreşte viaţa de zi cu zi, la fel cum poluarea aerului creează deasupra marilor oraşe o cupolă din ce în ce mai opacă. Dacă nu blocăm aceste energii, îndeosebi prin „acceptarea” semnificaţiei durerii (înmuiere), ba mai mult decât atât, dacă o anticipăm, evitând astfel necesitatea producerii ei, procesul de eliberare (evaporare, vezi schemele de la paginile 47 şi 49) se poate declanşa. Acesta se va manifesta printr-o eliberare fizică, materială a suferinţei, şi va fi resimţit ca o „eliberare”, dacă nu chiar ca un „miracol”. Personal, nu cred că se ascunde altceva în spatele aşa-ziselor „vindecări miraculoase” cum ar fi remisiunile spontane, atât de surprinzătoare şi de inexplicabile pentru raţiunea umană.

Nu pot să nu mă gândesc la un exemplu cu deosebire spectaculos al acestui proces de eliberare, la care am asistat personal. O tânără a venit odată să mă consulte în vederea relaxării şi armonizării energiilor sale, întrucât era extrem de tensionată şi corpul ei suferea profund. Tânăra avea o hernie de disc la nivel cervical şi trebuia operată. Răvăşită de nopţile pierdute, această tânără trecea printr-o perioadă cu adevărat dificilă la nivel fizic. După o primă şedinţă de armonizare, am abordat fondul problemei, adică ceea ce se ascundea în spatele acestei suferinţe fizice. Am condus-o progresiv pe tânără să identifice traumatismul emoţional ascuns în spatele herniei sale de disc, iar apoi să încerce să înţeleagă ce semnificaţie a avut acesta, de ce a apărut el în viaţa ei şi care era sensul lui. Ceea ce s-a întâmplat în continuare a fost de-a dreptul uimitor. Fără ca tânăra să îşi dea seama ce se întâmplă, ea s-a relaxat sub privirea mea, în timp ce lacrimile îi curgeau liber, exprimându-i resentimentele, dar ajutând-o să înţeleagă ce se întâmpla. Ea a început să îşi rotească din ce în ce mai mult capul, până când am întrerupt-o şi i-am spus: „Îţi dai seama că îţi mişti capul absolut normal, fără nici o durere?” Tânăra s-a oprit pentru câteva secunde, apoi a izbucnit în râs, cu ochii încă în lacrimi. Ea şi-a înţeles şi şi-a acceptat greaua încercare prin care a trecut, dizolvând astfel amintirea emoţională rămasă blocată la nivelul cefei sale.

Cer

Umiditatea aerului

Nori

Sensul evaporării apei

Poluare

Evaporare

Ceaţă

Vegetaţie

Evaporare naturală

Pământ

Scurgere, râuri

Izvoare, lacuri, mări, oceane

Fenomenul evaporării

Dacă tânăra s-ar fi operat, lucru pe care îl făcuse deja în timpul unei hernii anterioare, ea nu ar fi putut înţelege niciodată ce anume îi sufoca viaţa, ce se ascundea în spatele suferinţei sale fizice. Pentru a putea înţelege aceste aspecte, boala ei ar fi trebuit să recidiveze (lucru care s-ar fi întâmplat fără nici o îndoială). Aşadar, este extrem de important să decodăm şi să acceptăm procesele dureroase pe care le experimentăm. Dacă lăsăm aceste procese să se exprime (în măsura posibilă), ele vor ajunge la paroxism, dar apoi se vor inversa, dispărând complet. Nu toţi oamenii ajung la acest paroxism, dar nu acest lucru este important, ci dorinţa de a împinge lucrurile atât cât este posibil, câştigând de fiecare dată teren. Este ca un antrenament sportiv sau de dans. Întinderile zilnice deschid axele articulare, iar lucrul cu durerea ne ajută să mergem în fiecare zi puţin mai departe. Atenţie însă, acest proces funcţionează corect numai dacă avem „inteligenţa” de a nu forţa lucrurile, adică de a nu transforma procesul evolutiv într-un proces dureros.

Ilustraţie

Cer

Chenn

Conştiinţa Holografică

Inconştient

Stăpânul Interior

Tăcere

Distorsiuni

Sensul densificării energiilor

Emoţii conştiente/inconştiente

Vizitiu

Psihologie

Trezirea conştiinţei

Reproducerea tiparelor

Reproducerea tiparelor

Suferinţă

Pământ

Caleaşcă

Corpul fizic

Acţiuni, sunete, senzaţii fizice

Procesul de eliberare a energiilor

Trezirea conştiinţei ne poate ajuta în această direcţie, jucând un rol de „portar”. Prin lucrul cu psihologia conştientă şi inconştientă a individului, cu emoţiile sale (la rândul lor conştiente şi inconştiente – amintiri emoţionale), noi putem facilita această trezire a conştiinţei, care va conduce mai departe la un proces de eliberare la nivelul Inconştientului. El va ajunge astfel până la Conştiinţa Holografică, impregnând-o cu modalităţi noi de experimentare (scenarii noi).

Acesta este nivelul pe care individul ajunge în etapa acceptării, a integrării experienţelor şi a unor trăiri mai mult sau mai puţin agreabile. Această etapă este dificilă, întrucât aparţine lumii minţii conştiente, aşa că se loveşte de emoţiile existente. Acceptarea unei trăiri permite anularea amintirilor emoţionale conştiente prin integrarea simţului experienţei, iar dacă este necesar, prin iertare. Această etapă este fundamentală şi condiţionează oscilaţia către planul inconştient. Dacă ea nu se produce, individul va recădea în tiparul său anterior. Revolta sa, refuzul său de a înţelege şi incapacitatea sa de a accepta îl vor obliga să retrăiască experienţa, întrucât arată că nu a înţeles mesajul acesteia. Ele arată de asemenea că individul continuă să funcţioneze în dinamica „reglării conturilor” (cu viaţa, cu alte persoane şi cu sine), în loc să le verifice. El îşi reiterează tiparele şi simte nevoia să retrăiască „mai intens” lecţia pe care trebuie să o înţeleagă. Acest lucru presupune o amplificare a tensiunilor şi a conflictelor, urmând dinamica războaielor, care îl îndepărtează din ce în ce mai mult de echilibru, de pacea interioară şi de împăcarea cu viaţa.

 Pe de altă parte, dacă oscilaţia se realizează corect, procesul de eliberare trece în planul inconştient, în care etapele urmează aceeaşi logică, la fel ca în cel conştient. Individul trece printr-o etapă a resentimentelor, poate chiar a suferinţei, dar aceasta nu se mai manifestă în planul fizic, ci în adâncurile psihologiei sale, adică în visele sale. Această etapă se bazează pe emoţiile inconştiente ale individului şi se hrăneşte cu rănile interioare profunde, legate de copilăria acestuia sau de alte planuri ale conştiinţei. Individul va trebui să încerce să îşi înţeleagă amintirile şi să se reconcilieze cu aceste emoţii, adică să le „iubească”, să le recunoască aşa cum sunt, fără a le judeca şi fără a lupta împotriva lor. Acesta este nivelul pe care se produce „abandonarea/detaşarea” autentică, specifică acelor momente în care viaţa ne împinge la capătul puterilor. În astfel de momente suntem obligaţi să ne abandonăm, căci ne-am epuizat toate forţele, luptând fără nici un rezultat. Noi nu mai ştim ce să „facem” şi nu mai putem înţelege cu logica noastră carteziană ce ni se întâmplă, iertând atunci când este cazul. Aceasta este etapa creştină a lui „Facă-se Voia Ta”, a lui „Inch’Allah” („cel adevărat” în islam) şi a „detaşării” de care vorbesc orientalii. Nu este vorba propriu-zis de abandonare, indiferenţă sau abdicare, ci mai degrabă de o „acceptare” a faptului că ceea ce se întâmplă ne depăşeşte. Acesta este momentul în care situaţia se schimbă într-o manieră uluitoare, iar o situaţie care părea inextricabilă se inversează complet.

Revenind la exemplul remisiunilor spontane, acestea sunt de fapt cât se poate de explicite. Ele se produc întotdeauna în ultima etapă a unui cancer, la persoane pe care medicina le-a condamnat deja, declarând că nimeni şi nimic nu le mai poate salva. Mai mult decât atât, ea le mai dă un timp foarte scurt de viaţă. În acest moment, unii oameni basculează pe ultimul nivel, în etapa acceptării şi a integrării. Într-un timp incredibil de scurt (de ordinul câtorva zile), corpul lor se vindecă în totalitate. Atunci când ajungem la această eliberare a energiilor, amintirile şi alegerile noastre experimentale pot fi şterse complet, făcând loc altor amintiri şi altor alegeri. Dacă nu trecem prin această etapă, noi trebuie să reîncepem inevitabil procesul, până când ajungem la „acceptare”. De bună seamă, toate aceste procese funcţionează în permanenţă, pe toate nivelele şi cu intensităţi variabile, nu doar prin intermediul bolilor grave sau al marilor suferinţe. De cele mai multe ori ele sunt inconştiente şi doar în cazurile cele mai dificile se manifestă ele cu o forţă atât de impresionantă.

Cu toate acestea, aceste procese se traduc în permanenţă pe nivelul nostru energetic cel mai dens – corpul fizic. Cum se petrece acest proces şi care sunt instrumentele privilegiate ale acestor manifestări?

 

Traducerile fiziologice

La fel ca orice altă realitate energetică din lume, cea umană are nevoie de un suport manifestat, adică de un corp fizic, pentru a putea traduce (exprima) ce se întâmplă în arcanele mai profunde. Este evident pentru oricine că noi avem nevoie de gesturi, de cuvinte sau de desene pentru a ne exprima ideile, gândurile şi sentimentele. Toate aceste fenomene intangibile nu ar putea exista (în sensul că nu ar putea fi percepute) dacă nu ar avea această posibilitate de manifestare. Mergând puţin mai departe, cel mai grozav calculator din lume ar fi complet inutil dacă nu ar dispune de periferice (ecran, imprimantă, scanner, etc.). Într-o manieră similară, o minte umană ar fi inutilă fără proiecţia ei materializată: corpul fizic.

Revenind la exemplul cu calculatorul, nu contează cât de puternic este acesta dacă perifericele sale nu sunt conectate la el, adică dacă nu îşi poate exprima această putere. La antipod, degeaba are el periferice excepţionale dacă memoria sau capacitatea sa de calculare nu se ridică la înălţimea acestora. Spre exemplu, degeaba are el o imprimantă color dacă nu poate lucra decât în alb şi negru. La fel se petrec lucrurile şi cu oamenii: aceştia trebuie să caute un echilibru între mintea şi corpul lor. Pentru cei care îşi doresc cu adevărat acest lucru, corpul îi poate ajuta să decodeze ceea ce se întâmplă în mintea lor. Atunci când toate aspectele funcţionează într-o manieră coerentă, realitatea fizică a individului se pune la unison cu cea spirituală. În acest fel, existenţa sa se derulează „normal”. Atunci când între cele două polarităţi (cea conştientă şi cea inconştientă, scenariul şi actorul) se produce o distorsiune, apar mesaje sau semnale de alarmă. Fiinţa umană manifestă trei tipuri de semnale sau trei maniere de a trăi în corpul ei, cu o intensitate diferită. Acestea sunt: tensiunile fizice sau nervoase, traumatismele fizice sau psihologice şi bolile organice sau psihologice. Voi vorbi pe rând despre cauzele acestora.

 

Tensiunile psihice şi psihologice

Primul tip de semnale reprezintă apariţia unor tensiuni, a unor senzaţii dezagreabile, cum ar fi tensiunile dorsale, problemele digestive, coşmarurile, stările proaste fizice sau psihologice, etc. Aceasta este etapa „normală” de manifestare a unei tensiuni interioare. Inconştientul se foloseşte de o senzaţie fiziologică sau psihologică pentru a exprima ce se întâmplă. Aceste semnale reprezintă bătaia în peretele caleştii a Stăpânului sau Ghidului Interior pentru a-i semnala vizitiului că ceva nu merge bine (că merge într-o direcţie greşită, că are un comportament inconfortabil sau periculos, că este obosit, că trebuie să se oprească, etc.). Dacă individul este „deschis”, fiind gata să accepte mesajul pe nivelul minţii sale conştiente, el poate introduce schimbările comportamentale necesare, iar tensiunile vor dispărea. Cu cât individul lucrează mai mult cu el însuşi, acţionând la unison cu aspectele cele mai puternice şi mai subtile ale conştiinţei sale (cele inconştiente), cu atât mai sensibil şi mai capabil devine el să perceapă şi să recepteze mesajele din această categorie, inclusiv de a le înţelege. Dacă ajunge pe un anumit nivel, el le va putea chiar anticipa. Din păcate, foarte puţini oameni sunt cu adevărat receptivi pe acest nivel. Există numeroase motive, între care se disting tendinţa noastră naturală de a căuta calea cea mai uşoară şi cultura noastră, care separă în permanenţă lucrurile, făcându-ne imposibil să mai vedem imaginea de ansamblu. Din toate aceste motive, noi ne dezvoltăm o surditate interioară. Şi totuşi, acest prim nivel al mesajelor este extrem de bogat, şi nu este singurul. Numeroase semnale ne parvin inclusiv de la mediul exterior, îndeosebi prin ceea ce unii numesc „efectul oglinzii”. Voi reveni în scurt timp la aceste aspecte.

Pentru a se putea face înţeles, Inconştientul trebuie să recurgă uneori şi la alte tipuri de mesaje: traumatismele şi bolile. De bună seamă, acestea sunt mult mai puternice şi mai percutante, deci mai eficace, dar au un inconvenient deloc de neglijat în raport cu mesajele directe. Traumatismele şi bolile sunt întotdeauna decalate în raport cu originea tensiunii. Acest decalaj este direct proporţional cu surzenia noastră (incapacitatea noastră de a auzi mesajele transmise). El poate fi datorat unei sensibilităţi extreme, care le poate face să pară prea puternice, sau pur şi simplu refuzului nostru de a ne schimba. Decalajul este mai important în cazul bolilor decât în cel al traumatismelor, şi este cu atât mai profund cu cât refuzul nostru de a accepta tensiunea (sau mai bine zis semnificaţia ei) este mai ferm, întrucât afectează zonele cele mai sensibile ale individului. Se poate întâmpla chiar ca efectele sale să se producă în alte planuri de conştiinţă sau în alte încarnări.

 

Traumatismele corpului şi ale membrelor

Acestea reprezintă cel de-al doilea mod de comunicare. Este vorba de cel de-al doilea stadiu al intensităţii mesajelor. Traumatismele reprezintă acea etapă în care individul caută o soluţie, prin intermediul Inconştientului său. Un traumatism este o expresie activă, în sensul că reprezintă o tentativă dublă a individului. Pe de o parte, el este un mesaj nou, mai puternic decât cele precedente, dar totuşi într-un mod de comunicare deschis. Stăpânul sau Ghidul Interior loveşte mai tare în peretele caleştii, fiind dispus chiar să îl spargă pentru a face suficient de mult zgomot, obligându-l astfel pe vizitiu să îl asculte. Această etapă poate conduce încă la o schimbare directă a situaţiei, întrucât apare în decursul procesului de densificare sau de eliberare a energiilor. Prin urmare, el nu presupune încă o reiterare a tiparelor, cu condiţia să îl „receptăm”. Scopul lui este să determine persoana să facă o pauză, obligând-o să îşi oprească pe moment dinamica neadaptată la înţelegere şi la schimbare.

Pe de altă parte, un traumatism reprezintă o tentativă activă de stimulare sau de eliberare a energiilor tensionate înmagazinate datorită distorsiunii interioare a individului. În consecinţă, nici un traumatism nu se produce vreodată întâmplător. Şocul, ruptura, entorsa, fractura, etc., se produc inevitabil într-un punct cât se poate de precis al corpului fizic, pentru a stimula energiile care circulă prin punctul respectiv sau pentru a elimina un blocaj energetic din acest punct, ori chiar în ambele scopuri simultan. El ne furnizează astfel informaţiile necesare cu o precizie extremă, pentru a afla ce se întâmplă în interiorul nostru. Luxarea gleznei stângi sau tăierea degetului mare de la mâna dreaptă, deplasarea celei de-a treia vertebre cervicale sau o comoţie la cap – ne indică de fiecare dată unde se situează blocajul interior.

La unul din seminariile mele, am prezentat această idee şi am dat câteva exemple. La un moment dat, am discutat despre problemele genunchilor şi am explicat audienţei că acestea fac referire la probleme relaţionale cu ceilalţi oameni, şi îndeosebi la incapacitatea de a ceda şi de a accepta anumite lucruri legate de aceste relaţii. Sala a izbucnit în râs. M-am adresat persoanei care a dat tonul, manifestându-şi astfel dezacordul cu mine, şi am întrebat-o ce anume i se părea atât de amuzant. Era vorba de un bărbat, care mi-a răspuns că în urmă cu doi ani a suferit o entorsă la un genunchi pentru simplul motiv că a jucat un joc foarte dur de fotbal, şutând în balon dintr-o poziţie incomodă. Prin urmare, nu a avut nici o lecţie de învăţat, căci atunci când practici sportul te poţi răni oricând întâmplător. L-am întrebat atunci la ce genunchi s-a rănit. Mi-a răspuns că la cel drept. I-am cerut să reflecteze dacă la vremea respectivă a existat vreo tensiune relaţională conflictuală între el şi o femeie. Nedorind să aştept un răspuns, am trecut apoi la un alt subiect. Am observat însă că în jumătatea de oră care a urmat bărbatul se gândea intens, încercând să îşi aducă aminte. Subit, l-am văzut pălind brusc. Mi-am întrerupt discursul şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Bărbatul a relatat imediat în faţa grupului ce anume şi-a adus aminte. Cu o zi înaintea meciului de fotbal, el a primit o scrisoare oficială prin care soţia sa îi cerea divorţul. Se afla de mai multe luni în conflict cu aceasta, refuzând să îi acorde divorţul.

Traumatismele sunt active în sensul că manifestă principiul Yang. De aceea, afectează în general părţile exterioare ale corpului, cum ar fi membrele, capul sau bustul. Ele acţionează astfel pe nivelul energiilor defensive, care circulă îndeosebi la suprafaţa corpului. Locul rănit devine o informaţie esenţială care trebuie înţeleasă, iar lateralitatea lui permite o înţelegere încă şi mai detaliată. De pildă, o entorsă la încheietura mâinii semnifică un anumit lucru (la nivel global), dar faptul că s-a produs la mâna dreaptă sau la cea stângă clarifică mult mai mult lucrurile. Cu cât o tensiune este mai puternică sau cu cât a durat mai mult timp fără a fi „percepută”, cu atât mai grav tinde să fie traumatismul. Oricât de violent ar fi însă, el rămâne un mesaj „pozitiv”, adică activ, chiar dacă conduce la un accident mortal, în sensul că reprezintă o tentativă (uneori extremă) de acţiune, de evacuare sau de schimbare a situaţiei. În consecinţă, este extrem de important ca el să fie înţeles, şi chiar tratat în funcţie de această înţelegere. În caz contrar, riscăm să nu găsim cea mai bună soluţie pentru tratarea lui.

 

Bolile organice şi psihologice

În sfârşit, cel de-al treilea tip de mesaj este cel care ia forma bolilor, organice şi/sau psihologice. Aceasta este deja o etapă a evacuării tensiunilor, a distorsiunilor interne care pot fi calificate drept „pasive”. Ne aflăm în lumea lui Yin, a profunzimilor corpului şi minţii. Individul îşi elimină astfel tensiunile, dar într-o manieră „închisă”. Stăpânul Interior obligă vizitiul să se oprească prin crearea unei pene la una din roţile caleştii. Chiar dacă are ea însăşi o semnificaţie, această evacuare obligă individul să se oprească şi nu mai permite nici o schimbare directă. Ea apare la sfârşitul ciclului densificării sau al eliberării, atunci când acesta nu s-a derulat în totalitate sau corect, „încăpăţânarea” noastră cristalizând sau fixând dezechilibrul în interiorul nostru. În consecinţă, noi va trebui să trecem în mod obligatoriu printr-o reproducere a tiparelor, a experienţelor şi a trăirilor, pentru a le integra şi pentru a schimba pe cât posibil amintirile la nivelul Conştiinţei Holografice. Din fericire, această reproducere se poate face pe fundalul unei conştiinţe îmbogăţite. Ea depinde de înţelegerea la care am ajuns în urma experienţei şi de capacitatea noastră de a decoda şi de a accepta mesajul bolii.

Aşadar, boala ne permite două lucruri: pe de o parte, să ne eliberăm energiile tensionate acumulate (din acest punct de vedere, joacă rolul unei supape). Noi putem medita serios la ceea ce reprezintă maniera „modernă”, adică alopatică (bazată pe medicamente chimice) de a trata bolile prin blocarea sau chiar uciderea lor în faşă, ori atunci când atacă în plină forţă, împiedicându-le astfel să se exprime. Pe de altă parte, boala serveşte ca semnal de alarmă, având o precizie la fel de mare ca şi cea a traumatismelor. Ea ne spune într-o manieră cât se poate de precisă ce se întâmplă în interiorul nostru, dându-ne astfel indicaţii preţioase pentru viitor.

Dacă o privim ca pe un mesaj pasiv, boala reprezintă o slăbire a persoanei care o experimentează, fiind percepută uneori – la nivel inconştient – ca o înfrângere personală. Caleaşca a făcut „pană” şi a fost reparată, dar nu mai este la fel de solidă ca una nouă, sau nu îi mai inspiră proprietarului ei aceeaşi încredere. La nivel conştient sau inconştient, boala reprezintă constatarea unui eşec sau a unei incapacităţi de a înţelege, de a recunoaşte sau chiar de a percepe o distorsiune interioară. Noi nu am ştiut să reacţionăm în faţa acesteia şi nu am făcut nimic pentru a schimba situaţia, sau şi mai rău, considerăm că nu am fost suficient de puternici pentru a-i opune rezistenţă. Noi eliminăm distorsiunea, mai mult sau mai puţin conştienţi însă că ne-am fi putut descurca mai bine. Dacă ne învăţăm lecţia, după recuperare ne dezvoltăm imunitatea interioară. Dacă nu, ne slăbim încă şi mai mult organismul, căzând din ce în ce mai uşor pradă bolilor. Cu cât tensiunea generată de necesitatea de a evacua un blocaj este mai veche, cu atât mai puternică va fi ea şi cu atât mai gravă va fi boala.

Această diferenţă între caracterul „pasiv” al bolii şi cel „activ” al traumatismelor este fundamentală. Ea se manifestă inclusiv în maniera în care o rezolvă corpul fizic. În cazul traumatismelor, corpul repară stricăciunile produse prin fenomenul miraculos al cicatrizării. Acesta este activ, căci cele care se reconstituie sunt celulele traumatizate sau cele de acelaşi tip. Cu alte cuvinte, cel care realizează depanarea este vizitiul însuşi. În cazul bolii, corpul se repară cu ajutorul sistemului imunitar. Acest proces este pasiv, întrucât presupune intervenţia altor celule decât cele bolnave. Cum s-ar spune, repararea caleştii este realizată de un depanator străin. Ajutorul, asistenţa şi soluţia provin din exterior, de la alte elemente străine (cum ar fi celulele albe), în timp ce în cazul traumatismului, cea care se autorepară este partea vătămată însăşi, care îşi recondiţionează propriile celule.

 

Actele „ratate”

Atunci când a vorbit despre actele „ratate”, Freud ne-a pus la dispoziţie un element extrem de bogat al psihologiei individuale şi al interacţiunii dintre minte şi corp. El a declarat că prin lapsusurile şi gesturile noastre stângace şi accidentale, noi ne exprimăm şi ne eliberăm tensiunile interioare pe care nu am ştiut cum să le eliberăm altfel. De pildă, atunci când avem un lapsus, acesta ne fereşte de exprimarea unui gând nedorit.

Lucrul care m-a surprins întotdeauna este că Freud a calificat aceste acte drept „ratate”. Acest cuvânt arată că ele sunt percepute ca o eroare personală, ca ceva neadaptat, care trebuie evitat (cel puţin de către cei mai mulţi dintre oameni). Acest lucru este regretabil, întrucât conduce la încercarea de a împiedica producerea lor, cel puţin în măsura posibilului, printr-o cenzură interioară mai eficace. Personal, prefer să le numesc acte „reuşite”, chiar dacă rezultatele tangibile la care conduc nu sunt neapărat cele aşteptate de mintea conştientă a persoanei. Le numesc astfel deoarece aceste acte reprezintă manifestarea reală a unei tentative de comunicare a Inconştientului nostru cu mintea noastră conştientă. Ele reprezintă mesaje, uneori codificate, prin care Inconştientul nostru descrie o anumită tensiune interioară. Mintea noastră conştientă poate deduce astfel că lucrurile nu sunt coerente şi că există aspecte care nu se încadrează în armonia de ansamblu. Cel care trage de frâie atunci când vizitiul este adormit este Stăpânul sau Ghidul Interior, sperând că trecerea deliberată printr-o groapă sau peste o piatră îl va trezi pe cel dintâi.

Un act „reuşit” poate avea trei forme, la fel ca mesajele de care am vorbit mai devreme (din rândul cărora chiar face parte integrantă). Astfel, poate fi vorba de un lapsus lingual, adică de o „eroare” a expresiei verbale (cum ar fi folosirea unui cuvânt greşit în locul altuia), de un gest „stângaci” (cum ar fi vărsarea unei ceşti pe altcineva sau spargerea unui obiect), care nu produce rezultatul scontat, şi în sfârşit, de un act mai traumatizant, cum ar fi o tăietură, o entorsă sau un accident de maşină. Am vorbit deja de ultimul tip în secţiunea referitoare la traumatisme.

Nu este greu să înţelegem de ce a vorbit Freud despre acte „ratate”, întrucât acestea iau întotdeauna o formă aparent negativă. Raţiunea este cât se poate de simplă: Inconştientul nostru se comportă la fel ca un copil mic. Atunci când descoperă că părinţii lui nu se ocupă suficient de mult de el, că nu îl mai ascultă, copilul face ce trebuie pentru a le atrage atenţia. El începe să plângă, să ţipe, iar acest lucru dă rezultate, ceea ce înseamnă că sistemul funcţionează. Mai târziu, el va face acelaşi lucru spărgând o farfurie, obţinând note proaste la şcoală sau chiar bătându-şi sora mai mică. Într-o manieră similară, noi acţionăm la fel ca toţi părinţii din lume: suntem mult prea ocupaţi pentru a ne da seama de nevoile copilului interior. Nu reacţionăm cu adevărat decât atunci când ţipetele acestuia devin stânjenitoare, adică atunci când primim un mesaj negativ. Înainte de această etapă, noi suntem incapabili să îi ascultăm mesajele. La fel se petrec lucrurile între Inconştientul şi mintea noastră conştientă. Cel dintâi ne transmite suficient de multe mesaje „pozitive”, precum cele despre care vorbesc în capitolul referitor la efectul de oglindă (vezi pagina 62) sau precum visele, dar de multe ori noi nu suntem capabili sau pregătiţi să le ascultăm.

Inconştient, Stăpânul sau Ghidul Interior, trece astfel în cea de-a doua etapă, a mesajelor cu un caracter „negativ”, cum ar fi o senzaţie neplăcută, în speranţa că de această dată îl vom asculta. Dacă mai există cât de cât o comunicaţie între Inconştient şi mintea noastră conştientă, respectiv dacă aceasta nu a fost întreruptă printr-o hipertrofiere a minţii conştiente, mesajul va ajunge la noi sub forma unor tensiuni fizice sau psihologice, a unor coşmaruri sau a unor acte „ratate” uşoare (un lapsus, spargerea unui obiect semnificativ, etc.). În cazul în care comunicaţia este de o calitate mai proastă sau chiar inexistentă, forţa mesajului va trebui să fie sporită (atunci când o linie telefonică este de proastă calitate, suntem nevoiţi adeseori să urlăm pentru a fi auziţi de interlocutorul nostru). Intrăm astfel în etapa accidentelor sau a conflictelor prin care rămânem cu un traumatism. Am vorbit despre această etapă în secţiunea precedentă. Alternativ, putem să ne îmbolnăvim (să răcim, să bem sau să mâncăm în exces ori insuficient, etc.). În sfârşit, în cazul în care comunicaţia nu mai există deloc, apare o boală profundă, structurală (o boală autoimună, un cancer, etc.).

 

Efectul de oglindă

Înainte de a ajunge la o destinaţie sau alta, viaţa ne propune în permanenţă diferite mijloace de informare şi de reflecţie asupra lucrurilor care se petrec în interiorul nostru. Aceste mesaje ne sunt transmise clipă de clipă prin mediul înconjurător şi ne oferă constant informaţii corecte şi profunde. Acest prim nivel al mesajelor pe care ni le adresează viaţa pentru a ne ajuta să înţelegem cine suntem şi ce trebuie să experimentăm se numeşte „efectul de oglindă”. Într-adevăr, viaţa se bazează pe foarte multe suporturi pentru a ne vorbi şi pentru a ne călăuzi, şi nu depinde decât de noi dacă dorim să o ascultăm sau nu. Prin observarea lucrurilor care se petrec în jurul nostru, inclusiv în biotopul nostru mai mare, noi dispunem de un câmp inepuizabil de informaţii care ne pot ajuta să ne cunoaştem şi să ne înţelegem pe noi înşine. În această înţelegere a vieţii se înscrie „efectul de oglindă”, descris astfel de Carl Gustav Jung: „Noi percepem la ceilalţi cele o mie şi una de faţete ale noastre”.

În ce constă aşadar acest efect de oglindă? Acesta a fost unul din conceptele filozofice pe care mi-a venit cel mai greu să le accept în cercetarea mea personală. El afirmă că tot ceea ce vedem la cei din jurul nostru este doar o reflexie a propriei noastre fiinţe. Atunci când ne place ceva la altcineva, acest lucru descrie de regulă un aspect al fiinţei noastre, pe care nu îndrăznim să ni-l atribuim sau să îl acceptăm la noi înşine. Până acum, principiul pare acceptabil, dar el nu se opreşte aici. Atunci când ceva ni se pare absolut insuportabil la altcineva, lucrul respectiv rescrie un aspect care ne caracterizează la rândul lui, dar pe care nu îl putem suporta la noi înşine. De aceea, refuzăm să îl percepem şi nu îl putem accepta sau tolera nici la alţii, întrucât aceştia ne amintesc de noi înşine. Acest lucru pare mult mai greu de acceptat. Să reflectăm însă puţin la el, cu sinceritate. Care este acea parte corporală a noastră pe care nu o putem vedea niciodată cu propriii noştri ochi, chiar dacă suntem cei mai buni contorsionişti ai lumii? Este vorba de faţa noastră! Ce reprezintă de fapt aceasta? La ce serveşte ea? Ea reprezintă identitatea noastră. Nu întâmplător, cărţile noastre de identitate conţin exact fotografia ei. Singura modalitate de a ne putea privi faţa constă în a ne uita într-o oglindă. Aici, putem vedea reflexia noastră, sub forma imaginii din oglindă. La nivelul vieţii, această oglindă sunt ceilalţi oameni. Ceea ce percepem în ei şi imaginea pe care ne-o transmit este reflexia fidelă a propriei noastre fiinţe interioare. Acest lucru este întărit inclusiv de faptul că noi suntem cei care „alegem” persoanele care ne ies în cale. Ce palmă pe obrazul nostru! Cum altcumva am putea considera faptul că întâlnim adeseori persoane nedrepte? Acestea ne obligă să reflectăm la propria noastră nedreptate în raport cu alţi oameni. Într-o manieră similară, dacă întâlnim adeseori persoane avare, este limpede că trebuie să reflectăm la propria noastră avariţie, iar dacă ne găsim parteneri de cuplu infideli, că trebuie să reflectăm la propria noastră infidelitate.

De bună seamă, cel mai adesea nouă nu ni se pare că manifestăm noi înşine ceea ce ne displace la ceilalţi oameni (lucru valabil şi pentru mine). Dacă împingem însă sinceritatea până la capăt şi dacă acceptăm să ne observăm cu atenţie, fără nici o judecată, vom descoperi rapid că nu suntem nici pe departe atât de diferiţi cum ne-am dori faţă de cei care ne displac, ba chiar ne putem aminti diferite situaţii în care ne-am comportat la fel ca aceştia. Viaţa este astfel creată că noi nu putem vedea, percepe, şi nu putem fi atraşi decât de ceea ce ne interesează sau ne priveşte personal. În urmă cu câţiva ani, m-a izbit ceea ce s-a întâmplat atunci când m-am decis să îmi cumpăr un anumit model de automobil. Acesta apăruse pe piaţă de circa un an. De îndată ce m-am decis să îl cumpăr, nu am mai văzut pe stradă decât această marcă de automobile. Nu că acestea s-ar fi înmulţit subit faţă de zilele precedente, dar atenţia mea a devenit mult mai atrasă de acest model. Într-o manieră similară, noi percepem la oamenii din jur exact ceea ce ne interesează sau ne priveşte personal.

A doua componentă a acestui efect de oglindă este aceea că Inconştientul nostru, Conştiinţa noastră Holografică, Stăpânul sau Ghidul nostru Interior – ne conduc exact către persoanele care slujesc cel mai bine planurilor lor. Acest principiu operează atât într-un sens pozitiv cât şi într-un sens negativ. Aşa se explică de ce atunci când ne dorim cu adevărat ceva, lucrul respectiv ne iese literalmente în cale, indiferent dacă este vorba de o persoană, de o carte sau de o emisiune de radio ori de televiziune la care auzim exact ceea ce ne poate ajuta. Acelaşi principiu însă, pe care Jung îl numea fenomenul „sincronicităţi”, face să ne întâlnim cu persoane care ne displac atunci când avem o lecţie de înţeles sau când trebuie să ne schimbăm o anumită atitudine în faţa vieţii. Chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna uşor de remarcat sau de acceptat, singura întrebare pe care trebuie să ne-o punem în orice circumstanţe este: „Ce trebuie să înţeleg din această situaţie?”, sau „Ce doreşte să mă înveţe această situaţie (întâlnire, etc.)?” Dacă vom fi sinceri cu noi înşine, ne vom primi foarte rapid răspunsul. Lama-şii şi budiştii tibetani susţin că „cei mai buni maeştri în viaţă (cei care ne ajută să progresăm cel mai rapid) sunt chiar duşmanii noştri declaraţi, cei care ne fac să suferim cel mai mult”…

Din păcate, noi suntem adeseori surzi sau opaci în faţa acestor mesaje care încearcă să ne prevină în legătură cu ceea ce se întâmplă în interiorul nostru şi de ceea ce trebuie să învăţăm în viaţa noastră. De aceea, trebuie mergem mai departe şi să trecem prin actele ratate, prin traumatisme şi boli. Acestea ne vorbesc mult mai ferm, dar chiar şi în cazul lor trebuie să învăţăm să le decodăm limbajul. Vom face acest lucru în partea a treia a cărţii de faţă, când vom studia diferitele elemente ale corpului nostru, şi îndeosebi funcţiile lor. La prima vedere, acest lucru pare inutil, căci toată lumea ştie la ce serveşte un braţ, un picior, un stomac sau un plămân. Imaginea noastră este însă fragmentată, căci noi nu cunoaştem decât funcţia mecanică a acestor organe sau părţi corporale. Este important să înţelegem în egală măsură semnificaţia globală a acestor funcţii, şi îndeosebi reprezentarea sau proiecţia lor psihologică. În acest fel, vom putea înţelege mai bine sensul tensiunilor care se manifestă în cutare sau cutare zonă a corpului. Dacă acesta este singurul lucru care te interesează cu adevărat, poţi trece direct la lectura părţii a treia.

Consider însă util să explic cum şi de ce se petrec aceste lucruri. Atunci când am prezentat realitatea umană globală, am văzut de ce se derulează lucrurile în această manieră. În continuare, vom aborda maniera în care funcţionează acestea în interiorul nostru. Cu alte cuvinte, vom aborda domeniul energetic al fiinţei umane. În acest scop, îţi voi prezenta codificarea taoistă a acestor energii, şi îndeosebi modul în care se structurează ele în organismul uman. Concepte precum Yin, Yang, meridianele de acupunctură, chakra-ele, etc., ne vor ajuta să ne creăm o imagine de ansamblu mai coerentă a interiorului corpului nostru şi să înţelegem interrelaţiile dintre diferitele sale componente. În acest fel, vom putea lega între ele toate aceste componente personale, pe care ştiinţa modernă le separă şi le segmentează, şi astfel le vom putea da un sens de care oamenii au uitat de multă vreme.

[1] De la Antigeni la Leucocitele Umane (în limba engleză).

A apărut în: 2018-03