Cuvânt înainte Deborah Norville ... xi

~ Cuvinte care mi-au schimbat viaţa ~

1. Ziua în care l-am cunoscut pe Norman Vincent Peale, James Scott Bell ... 1
2. Dansând în ploaie, Jeannie Lancaster ... 6
3. Fă din fiecare zi o capodoperă, Dallas Woodburn ... 9
4. Cuvinte pline de înţelepciune, Kay Conner Pliszka ... 13
5. Doi străini, Maggie Koller ... 14
6. Ascultă-ţi mama, Debbie Acklin ... 19
7. Fă-o pur şi simplu, Saralee Perel ... 24
8. Descoperirea adevăratului meu sine, Melanie Adams Hardy ... 29
9. Licenţă pentru zâmbet, Julie A. Havener ... 35
10. Vestea cea proastă, Lois Wilmoth-Bennett ... 38

~ Probleme de sănătate ~

11. Sunt pozitiv… Sincer, Shawn Decker ... 45
12. Limonada omului de fier, Ruth Heidrich, Ph. D. ... 50
13. Dumnezeu mi-a făcut cu ochiul, Kathleen M. Muldoon ... 55
14. Vindecarea de paralizie, Saralee Perel ... 59
15. Am căzut, dar m-am ridicat şi am mers mai departe, Sage de Beixedon Breslin, Ph. D ... 65
16. Încă o dată, Beth Morrissey ... 69
17. Mergi înainte, Joyce E. Sudbeck ... 72
18. Credinţă de împărtăşit, Jean Kinsey ... 77
19. Sunt femeie, Sage de Beixedon Breslin, Ph. D ... 82
20. Menirea mea, Jean Kinsey ... 87

~ Fiecare zi este specială ~

21. Fiecare zi este o zi de vineri, Elaine L. Bridge ... 95
22. Darul cancerului la creier, Tom Schumm ... 98
23. Unsprezece minute, Heather Gallegos ... 103
24. Poţi găsi fericirea în lucrurile mărunte, Diane Stark ... 114
25. În plină floare, Annie Mannix ... 118
26. O lecţie la timp, Lindsay A. Nielsen ... 123
27. Integrarea în momentul prezent, Tsgoyna Tanzman ... 129
28. Lucrurile din categoria „Cui îi pasă?”, Saralee Perel ... 134
29. Bucuriile copilăriei, Jean Ferratier ... 137
30. Oamenii mai întâi de toate, Jennifer Oliver ... 142

~ Modele de urmat ~

31. Regina spaţiilor de parcare, Deborah Zigenis-Lowery ... 147
32. O Sărbătoare adevărată a Recunoştinţei, Alyssa Simon ... 151
33. O credinţă de neclintit, Jodi L. Severson ... 156
34. Puterea iluziei, Donna Milligan Meadows ... 160
35. Animatoarea, Lydia A. Calder ... 163
36. Aruncă cheia, Deborah Shouse ... 167
37. Mic dejun cu un prieten, Erin Fuentes ... 170
38. Mi-a schimbat atitudinea, Kris Flaa ... 173
39. Vă mulţumesc, domnule poliţist, Jennie Ivey ... 178
40. O stea strălucitoare în mijlocul întunericului, Debbie Roloson ... 181

~ Numără-ţi binecuvântările ~

41. Numărarea binecuvântărilor, Jane McBride Choate ... 187
42. A îmbătrâni cu graţie, Barbara Blossom Ashmun ... 192
43. Anulează petrecerea în care îţi plângi singur de milă, Patricia Lorenz ...          197
44. Monede strălucitoare, Garrett Bauman ... 201
45. Pana de curent, Shinan Barclay ... 206
46. O sută de binecuvântări, Miriam Hill ... 211
47. Viaţa nu este o urgenţă, Debbi Stumpf ... 215
48. Steaua morţii, Paul H. Karrer ... 219
49. De la neplăcere la binecuvântare, Terry Elders         ... 224
50. Viaţa trăită în căsuţa de vis a lui Barbie, Annmarie B. Tait ... 228
51. Presată, stresată şi binecuvântată, Linda L. Leary ... 232

~ Depăşirea adversităţii ~

52. De la teamă la bucurie, Brenda Dillon Carr ... 239
53. Mergem mai departe, Jo Weinert ... 244
54. Călătorie în jurul lumii cu boala lui Asperger, Roy A. Barnes ... 249
55. O privire de ansamblu asupra vieţii, Spring Stafford ... 254
56. O pot scoate la capăt, Theresa Sanders ... 258
57. Există întotdeauna o excepţie… De regulă, eu sunt aceea, Grace Gonzalez ... 263
58. Incertitudinea pozitivă, Jennifer Berger ... 267
59. Nu se plânge, Donna F. Savage ... 272
60. Dincolo de diagnostic, Deborah Shouse ... 275
61. Medalia pentru curaj, Jessie Miyeko Santala  ... 278

~ Ajustări ale atitudinii ~

62. Cuvinte în dar, Janet K. Brennan ... 285
63. Alegerea, Cindy Gore ... 289
64. Când ai probleme cu sănătatea, vopseşte-ţi unghiile, Shawn Marie Mann ... 293
65. Buruienile, Kathi Lessner Schafer ... 296
66. Magia, Saralee Perel ... 297
67. Un pas pozitiv, Beth M. Wood ... 300
68. A vedea binele, Erika Hoffman ... 304
69. Paşi către supravieţuire, Emily Parke Chase.. ... 309
70. Mergi mai departe, Shawnelle Eliasen ... 313
71. Pe jumătate plin, Linda Newton ... 318
72. Picături de inspiraţie, Gerald L. Dlubala ... 322

~ Orice nor are o margine argintie ~

73. Înseninarea subită, Carol A. Grund ... 327
74. Un rănit în vacanţă, Lee Hammerschmidt ... 331
75. Totul s-a terminat cu bine, Mei Emerald Gaffey-Hernandez ... 334
76. Scrierea unei poveşti noi, Tulika Singh ... 338
77. Tatăl disponibilizat, Matt Chandler ... 342
78. Totul se întâmplă pentru un motiv bine determinat, Linda Saslow         ... 346
79. O răsplată neaşteptată, Melinda McDonald ... 350
80. Apel la trezire, Debbie Dufresne ... 355
81. Lecţii italiene, Sheila Sowder ... 361
82. După colţ, Karen Majoris-Garrison ... 366
83. Dacă aş avea ceva mai mult timp, Jennifer Flaten ... 371

~ Mergi înainte ~

84. Mă simt ca naiba astăzi, Kathleen Shoop ...    377
85. Motto-ul familiei noastre, Toni L. Martin ... 382
86. Savoarea dulceţii vieţii, Janet Perez Eckles ...          387
87. Găsirea religiei mele, Betsy S. Franz ... 391
88. Puterea lui Mark, Phil Bauer ... 394
89. Noul apartament, Jennifer Quasha ... 398
90. Miracolul, Lynn Sunday ... 403
91. Sunt norocos că mai trăiesc, Thomas Schonhardt ...          408
92. Frumuseţea căderii, Shannon Kaiser ... 412

~ Recunoştinţa ~

93. Jurnalul Recunoştinţei, Nancy Baker ... 419
94. Un dar neaşteptat, Susie Bee ... 423
95. Prinderea furnicilor, Rachel Spencer ... 427
96. Pete de magie, Nikki Deckon ... 430
97. Culoarea recunoştinţei, Barbara McKinney ... 433
98. Bucurie simplă, Victoria Koch ... 438

99. O atitudine de primă clasă, Mandie Maass ... 442
100. Adoptarea unei perspective pozitive, Sandi Brown ... 446
101. Aşteptând cu un zâmbet pe faţă, Leah M. Cano ... 450

        Fă cunoştinţă cu cei care au contribuit la această carte ... 454

        Fă cunoştinţă cu autorii ... 473

        Despre Deborah Norville ... 475

        Mulţumiri ... 476

        Îmbunătăţeşte-ţi zilnic viaţa ... 477

A apărut în: 2013-05

Am căzut, dar m-am ridicat
şi am mers mai departe

Spiritul uman este mai puternic decât
orice i se poate întâmpla.

– C.C. Scott

Era aproape primăvară, în cel de-al doilea an de masterat, când am descoperit adevăratul aluat din care eram făcută. Mă pregăteam de două săptămâni pentru dizertaţia finală, aşezată în faţa calculatorului şi neluându-mi decât foarte puţine pauze. În timp ce eram aproape gata cu prima redactare a tezei, mi-am dat seama că trebuie să mai fac nişte cercetări. Obosită şi flămândă, dar dorindu-mi să termin, m-am dus la bibliotecă. Odată ajunsă aici, mi-am aşezat rucsacul cu documente pe un scaun confortabil şi m-am dus glonţ la rafturi cu o geantă mare din piele. Mi-am umplut geanta cu cărţi şi am pus-o pe umăr, ocazie cu care am simţit o senzaţie ciudată care mi-a străbătut şira spinării, până în creştetul capului. Am alungat-o şi m-am întors la masa mea, unde am început să citesc.

Câteva ore mai târziu, m-am ridicat de pe scaun cu intenţia să plec, dar am simţit din nou aceeaşi senzaţie. Am ignorat-o şi de această dată şi am pornit către casă. Seara am simţit că mi se face greaţă, aşa că m-am dus la culcare.

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, mă simţeam chiar mai rău decât cu o zi înainte. Am reuşit să lucrez, dar pe la prânz am fost nevoită să mă duc la infirmeria universităţii. M-a luat în primire un student la medicină, care a rămas impresionat de faptul că reuşeam să îmi prind cu mâinile degetele de la picioare (la urma urmelor, eram instructoare de aerobică), dar nu a acordat prea mare atenţie durerilor mele de spate şi simptomelor asemănătoare gripei. După ce m-a consultat, mi-a dat o sticluţă de 800 mg de Motrin şi mi-a urat sănătate.

Seara, am găzduit o petrecere pentru colegi care fusese programată de săptămâni. După ce oaspeţii au plecat, m-am simţit foarte rău. Am sunat la un serviciu medical şi mi-am exprimat îngrijorarea din cauza durerilor de spate din ce în ce mai mari şi stării de rău generalizate. Mi s-a spus să stau întinsă pe spate pe o suprafaţă dură şi să sper că durerile îmi vor trece de la sine. Din păcate, odată ce m-am întins la sol, durerile nu numai că s-au amplificat, dar nici măcar nu am mai reuşit să mă ridic. Soţul meu a fost nevoit să mă ducă în pat, unde mi-a dat să beau din sticluţa cu Motrin, după care a stins lumina.

Când m-am trezit a doua zi dimineaţa, soarele pătrundea în cameră pe fereastră, iar păsărelele ciripeau. Am încercat să mă ridic din pat, dar nu s-a întâmplat nimic. A durat câteva secunde până mi-am dat seama că nu mai simţeam nicio durere, dar asta numai pentru că nu mai simţeam absolut nimic. Văzând că nu mă mai pot mişca deloc, am intrat în panică şi l-am trezit pe soţul meu. Acesta a chemat imediat o ambulanţă, care a sosit la scurt timp. Medicii m-au pus pe o targă pentru a mă duce la spital. Când m-au pus pe targă, deşi au procedat cu multă delicateţe, am auzit un ţipăt foarte ascuţit. Şocată, mi-am dat seama că provenea din propria mea gură. Când medicii mi-au prins şi a doua curea ca să mă lege de targă, am leşinat.

În timpul călătoriei până la spital mi-am revenit de câteva ori în simţiri, dar numai atât timp cât să-mi dau seama că nu era momentul cel mai potrivit pentru a-mi recăpăta conștiența. Când mi-am revenit complet, eram întinsă pe un pat de spital. Neştiind ce să cred, am sunat după infirmieră, iar aceasta mi-a spus că aveam trei discuri herniate în zona lombară care apăsau asupra măduvei spinării. Aceasta era tăiată, fapt care îmi cauzase paralizia, iar medicii tocmai îmi evaluau opţiunile.

Am rămas aşadar în pat, aşteptând ca medicii să decidă ce era de făcut în cazul meu. După trei zile, şeful departamentului de ortopedie m-a informat că după părerea lui profesionistă nu voi mai putea merge niciodată fără o operaţie chirurgicală. Aveam 22 de ani, eram studentă absolventă şi sportivă, aşa că îţi poţi imagina ce am simţit când am auzit acest lucru. Am fost întotdeauna o persoană activă, ba chiar de acţiune (cel mai mult îmi plăcea să învăţ din experienţă directă). De aceea, nu-mi puteam imagina viaţa trăită într-un scaun cu rotile. Soţul meu era plecat la serviciu, familia mea se afla la o distanţă de 4.000 de kilometri, iar buna mea prietenă Jen nu prea ştia ce să-mi spună pentru a mă mângâia. După ce medicul a plecat, am început să plâng, iar Jen mi-a vorbit cu multă blândeţe, până când am adormit, după care a dat mai multe telefoane, fără ştirea mea.

Mai întâi de toate, l-a sunat pe directorul de departament, care şi-a sunat la rândul lui soţia, care se întâmpla să fie directoarea departamentului de medicină sportivă. Aceasta şi-a sunat echipa de medici, care şi-a propus să îmi asigure o îngrijire medicală integrativă 24 de ore din 24, până când voi putea merge din nou. Jen l-a contactat apoi pe soţul meu, care a luat legătura cu familia mea (dintre membrii căreia trei erau medici). Aceasta a sunat imediat la spital şi a cerut să fiu tratată imediat de noua echipă de medici (specialiştii în medicină integrativă).

O zi mai târziu, am fost mutată într-un tanc de apă Hubbard special conceput pentru persoane ca mine şi am început să fac exerciţii de hidroterapie (de trei ori pe zi). Medicii mi-au pus un corset din oase de balenă şi tije de oţel menit să îmi ţină coloana vertebrală dreaptă indiferent dacă stăteam culcată sau în picioare. După exerciţii făceam masaj terapeutic, iar apoi fizioterapie. Chiar şi dieteticiana spitalului s-a implicat în terapia mea, recomandându-mi o dietă special concepută pentru a-mi facilita vindecarea şi pentru a-mi ajuta corpul să funcţioneze mai bine. Jen a rămas tot timpul alături de mine, zâmbind ori de câte ori pe uşa salonului intra un nou membru al echipei medicale.

Prima dată când medicii m-au ridicat în picioare am avut dureri mari. La fel a doua şi a treia oară, dar în cele din urmă forţa de compresie asupra vertebrelor mele s-a redus, iar eu mi-am recăpătat senzaţiile la nivelul picioarelor, astfel încât am putut merge din nou, cu ajutorul unui baston. Când am fost externată din spital, mersul meu era atât de caraghios, încât cei care m-au văzut au crezut probabil că eram bolnavă de paralizie cerebrală. Cu ajutorul primit de la numeroşii mei prieteni, am reuşit să mă forţez să înot trei kilometri pe zi în bazinul campusului, m-am dus de cinci ori pe săptămână la fizioterapie şi am reuşit să îmi determin corpul să facă ce nu aş fi crezut niciodată că va mai fi în stare. Strict focalizată asupra recuperării mele, după numai şase luni am intrat în sala de aerobică, cu fizioterapeutul meu lângă mine. Studenţii au aplaudat, iar instructoarea mea a izbucnit în lacrimi.

La ora actuală, 20 de ani mai târziu, sunt mama a cinci copii şi am participat la Maratonul La Jolla (organizat pe o distanţă de jumătate din cea a unui maraton obişnuit). Cei care au alergat alături de mine nu vor uita probabil niciodată chiotele pe care le-am scos când am urcat pe fiecare colină, la care s-au alăturat încurajările celor aflaţi pe margine.

Nu poţi şti niciodată de ce eşti în stare până când nu treci prin toate experienţele posibile.

~ Sage de Beixedon Breslin, Ph.D.

Încă o dată

Fermitatea stă în suflet şi în spirit, nu în muşchi.

~ Alex Karras

Bine, Beth, încă o dată şi gata, o singură dată. Am pufnit şi am mai făcut un exerciţiu de abdomen, cu faţa roşie şi complet epuizată, după care m-am prăbuşit pe saltea şi am privit tavanul. Fizioterapeuta mea s-a aplecat către mine, zâmbindu-mi, şi mi-a întins mâna ca să batem palma.

– Nu pot, i-am spus. Acordă-mi cinci minute.

În timp ce priveam tavanul sălii de fizioterapie, m-am întrebat cum am ajuns aici. Să nu pot face decât cinci abdomene!? Şi asta în condiţiile în care trebuia să mă opresc din când în când pentru a mă odihni? Ce s-a întâmplat cu fata care putea înota cinci kilometri fără oprire? Dar cu femeia care făcea yoga de mai multe ori pe săptămână? Sau cu doamna plină de viaţă care mergea pe jos o oră până la serviciu, pentru simplul motiv că soarele strălucea pe cer?

– Nu mai există, mi-a răspuns terapeuta cu blândeţe (îi puteam citi simpatia pe faţă). Indiferent cine ai fost înainte, acea persoană nu mai există. Trebuie să te concentrezi pe cea care eşti acum.

Mi-au dat lacrimile, aşa că mi-am închis ochii. Am inspirat profund, iar mirosul de transpiraţie stătută şi de antiseptic mi-a umplut nările. Am expirat lent, diafragma mea protestând împotriva acestui exces.

Nu îmi doream să fiu cea care eram acum. Nu îmi doream să sufăr de myasthenia gravis (MG), o formă rară de distrofie musculară care generează o mare slăbiciune. În cazul meu, boala a început prin lenevirea pleoapelor, urmată de o slăbiciune la nivelul braţelor, până când nu am mai reuşit nici măcar să îmi spăl singură părul, iar în cele din urmă mi-a atacat picioarele, astfel încât urcatul câtorva trepte a devenit o problemă pentru mine. Activitatea fizică din pură plăcere a rămas o simplă amintire, iar puţinele mişcări pe care mai reuşeam să le fac într-o zi obişnuită au devenit maniera mea de a practica „fitness-ul”.

Oftând, m-am rostogolit pe o parte, m-am împins într-un braţ şi în cele din urmă am reuşit să mă ridic în fund. În sfârşit, mi-am ridicat mâna şi am bătut palma cu antrenoarea. Aceasta mi-a zâmbit din nou, mulţumită că cel puţin încercam să-mi menţin cât de cât moralul ridicat.

– Ştiu că sună jalnic, i-am spus, dar nu îmi doresc să fiu cea care sunt acum.

Era prima oară când recunoşteam acest lucru de la diagnosticul meu.

– Ştiu, mi-a răspuns ea. Dacă te ajută cu ceva, aminteşte‑ţi că fitness-ul nu este o competiţie. De acum înainte va trebui să te compari numai cu tine însăţi. Dacă astăzi ai făcut cinci abdomene, mâine ar trebui să încerci să faci şase. Dacă astăzi ai mers timp de zece minute, mâine ar trebui să încerci să mergi unsprezece.

Am dat din cap, ştiind că are perfectă dreptate, dar în interiorul meu se afla un copil mic care îşi dorea să îşi pună mâinile peste urechi şi să strige: „Nu te aud! Nu te aud!”

Ne-am continuat apoi şedinţa de fizioterapie, iar în lunile care au urmat am ţinut cont de sfatul ei, îndeosebi după ce mi-a fost extras chirurgical timusul, care era mult mărit, în încercarea de a-mi reduce simptomele bolii. După operaţie, mi-am repetat mantra: „Încă o dată; încă o dată” în timp ce mă luptam să mai fac un pas înainte, să mai duc o dată mâna la gură ca să mă hrănesc, să îmi tai singură mâncarea sau să mai urc o treaptă. Operaţia nu a dat rezultatele scontate de medici, aşa că am continuat să îmi repet „Încă o dată; încă o dată”, în timp ce învăţam să merg cu cârjele, iar apoi cu bastonul. Întreaga mea fiinţă respingea faptul că nu puteam să fac mai mult de câţiva paşi într-o zi frumoasă de vară fără a transpira ca după un jogging de lungă durată. Totuşi, de fiecare dată când doream să mă opresc, îmi promiteam că voi mai face o singură mişcare şi gata, aşa că în cele din urmă sfârşeam prin a face mult mai multe înainte de a mă opri definitiv.

La ora actuală am reuşit să mă adaptez la această viaţă trăită cu încetinitorul, dar încă mai sunt zile în care nu-mi vine să cred cât de puţine lucruri pot face. Deşi mi-am promis să nu mai fac acest lucru, când şi când nu pot să nu mă compar cu persoanele care dansează, aleargă, înoată sau nu fac altceva decât să ducă un bebeluş în braţe. În astfel de momente, aud în minte vocea primei mele fizioterapeute, care îmi spune că fitness-ul nu este o competiţie şi că nu trebuie să mă mai compar cu altcineva decât cu mine însămi. Cert este că mai pot merge, ba chiar dansa puţin. Pot înota în felul meu propriu şi chiar pot ţine un bebeluş în braţe o perioadă foarte scurtă de timp. Poate că nu sunt la fel de sănătoasă şi într-o formă fizică la fel de bună ca alţii, dar cel puţin sunt ferm hotărâtă să devin atât de sănătoasă cât îmi stă în putinţă şi să încerc „încă o dată”, indiferent ce îmi propun să fac.

Încă o dată. Nu pare mult, dar pentru mine nu există nimic mai important.

~ Beth Morrissey

Mergi înainte

Singura dizabilitate în viaţă este
atitudinea inadecvată.

~ Scott Hamilton

I-am adresat doctorului întrebarea obişnuită:

– Care este prognoza, doctore?

– Va trebui să îţi amputăm piciorul, sub genunchi, mi-a răspuns el.

Am simţit că îmi vine să vărs. Credeam că o să leşin. Dacă ar fi să îmi privesc viaţa retrospectiv, nu cred că am mai trăit vreodată un alt şoc atât de mare.

Încercând să mă adun, i-am pus doctorului alte întrebări. În cele din urmă, m-am convins că procedura era într-adevăr necesară. Deşi amputaţia este considerată o operaţie care se face numai cu acordul pacientului, în cazul meu problema nu era „dacă” trebuia făcută, ci „când”. Aveam 28 de ani, dar nu mai aveam nicio altă opţiune.

Doctorul mi-a explicat că cu cât aşteptam mai mult, cu atât mai tare se întindea cangrena. Locul amputării depindea de linia de demarcaţie a acesteia (o linie roşie care se formează între ţesutul sănătos şi cel cangrenat). Eram familiarizată cu cangrena, căci îmi pierdusem deja două degete de la picioare din cauza ei. Prin urmare, şansele de a avea după operaţie un picior cât de cât folosibil erau mai mari dacă îl lăsam pe medic să decidă momentul operaţiei.

În drum spre casă, m-am gândit printre lacrimi la toate efectele pe care le va avea amputarea asupra vieţii mele. Viitorul meu părea sumbru. Pe scurt, eram îngrozită.

În ultimii patru ani suferisem destul. Operaţia de grefă osoasă s-a soldat cu complicaţii, urmate de o infecţie care s-a întins şi mi-a distrus practic piciorul. Au fost patru ani de coşmar, dar nu aş fi crezut niciodată că vor conduce la aşa ceva. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să port o proteză. Pe de altă parte, din spusele doctorului, nu se mai putea face nimic altceva, căci leziunile produse erau deja prea mari.

Medicul mi-a spus clar că aveam nevoie de o operaţie chirurgicală şi că trebuia să o fac cât mai curând. Mă temeam să îi dau vestea soţului meu. Situaţia noastră financiară era la pământ din cauza nenumăratelor operaţii, internări în spital şi tratamente de care am avut parte în aceşti patru ani. În acea vreme nu aveam asigurare medicală şi încă mai aveam facturi vechi pe care le plăteam eşalonat. Soţul meu muncea din greu, iar acum urmau alte cheltuieli. Mă simţeam o povară.

După acea zi fatidică, lucrurile s-au derulat rapid. Doctorul mi-a amputat piciorul drept, la 15 centimetri sub genunchi. Ciotul care mi-a rămas s-a vindecat frumos după dispariţia infecţiei. Piciorul mi-a redevenit astfel funcţional după ce ţesuturile cangrenate au dispărut.

În acea vreme, perioada obişnuită de aşteptare pentru adaptarea unei proteze era de opt săptămâni. Eu am fost gata în şase, căci eram tânără şi sănătoasă (singurele probleme de sănătate pe care le-am avut au fost cele cu piciorul). După internarea de cinci zile în spital m-am întors acasă în cârje, dar eram fericită că s-a terminat totul. Durerile post-operatorii nu se comparau nici pe departe cu cele de dinainte, pe care fusesem nevoită să le suport zilnic. În plus, ştiam că de data aceasta vor trece rapid, fapt care mă umplea de speranţă.

Soţul meu lucra la un parc de deşeuri auto, aşa că a reuşit să cumpere pe nimic un autoturism ars, pe care l-a restaurat complet în timpul celor şase săptămâni în care m-am recuperat. În final l-a vândut, iar cu banii primiţi am putut acoperi factura medicală, plus proteza. Pentru noi a fost un mic miracol.

Am rămas până astăzi cu convingerea că acea sumă de bani care ne-a picat practic din cer şi care a acoperit exact costul operaţiei medicale şi proteza mea a fost un act de „intervenţie divină”. Cum altfel s-ar fi potrivit sumele până la ultima centimă? Să fi fost o simplă coincidenţă? Nu cred.

Restul poveştii a devenit istorie. La ora actuală au trecut 46 de ani de când trăiesc cu piciorul amputat şi pot să afirm că nu acesta a fost lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat în viaţă. Am 74 de ani, dar merg încă foarte bine. Altminteri, nu am alte probleme de sănătate, cel puţin nu mai mari decât cele de care se plâng cei de vârsta mea. De fapt, aş zice chiar că am mai puţine probleme, căci am fost dintotdeauna o persoană foarte activă.

Dacă ar fi să calculez procentual cât din corpul meu lipseşte în urma operaţiei de amputare, aş zice că este vorba de 10-15%. Una peste alta, nu înseamnă prea mult. De altfel, partea care mi-a fost amputată era bolnavă, desfigurată şi dureroasă, punându-mi în pericol sănătatea restului corpului şi poate chiar viaţa. Faptul că a putut fi înlăturată a fost un miracol. Ce altceva aş fi putut cere de la viaţă?

Recunosc că au existat momente când nu m-am împăcat foarte bine cu proteza mea şi când m-am simţit frustrată şi iritată, dar pe ansamblu astfel de momente au fost rare şi au trecut de mult. Tehnologia protezelor moderne este într-adevăr uimitoare. Cei mai mulţi dintre oameni nici nu-şi dau seama că port un membru artificial (sinceră să fiu, nici măcar eu nu-mi aduc aminte, decât atunci când trebuie să îl scot).

Secretul reuşitei constă în a te adapta la schimbare şi în a cultiva o atitudine pozitivă.

Dacă te mulţumeşti să stai inert şi să priveşti cum viaţa se scurge pe lângă tine, nu vei ajunge niciodată acolo unde îţi doreşti. Pe de altă parte, dacă îţi doreşti să fi activ şi să îţi modelezi viaţa aşa cum doreşti, poţi face cu siguranţă acest lucru. Partea cea mai frumoasă atunci când eşti activ este că uiţi de handicapul tău. Cel puţin asta s-a întâmplat în cazul meu.

Mulţi oameni m-au complimentat de-a lungul vieţii pentru „atitudinea mea minunată”. Înclin să cred că pierderea unei părţi corporale are un impact emoţional mai profund asupra ta decât o boală internă. Poate pentru că efectul vizual este atât de puternic.

În aceste condiţii, de ce nu aş avea o atitudine pozitivă? La urma urmelor, am două mâini, două picioare şi un corp sănătos, care îmi permit să trăiesc aşa cum doresc în fiecare zi.

Am convingerea fermă că Dumnezeu m-a purtat în braţele lui începând din acea zi în care medicul şi-a pronunţat „sentinţa” şi în care viaţa a părut să se sfârşească pentru mine. În realitate, această angoasă a fost provocată doar de teama de necunoscut.

M-am înşelat însă. Există încă foarte multe lucruri pe care le pot face, şi pe care chiar le-am făcut.

De pildă, faptul că am crescut trei câini de talie mare, fiecare de 30-35 de kilograme, a fost o provocare pentru mine, dar în final am reuşit.

Deşi nu mai înot la fel de bine ca înainte de amputare (căci mi-am pierdut una din „aripioare”), am rămas totuşi o înotătoare foarte bună.

Nu mi-am pierdut nici capacitatea de a dansa. Ce-i drept, nu sunt întotdeauna foarte graţioasă, mai ales atunci când dansez valsuri sau tangouri, dar nu am nicio problemă cu polca, cha-cha sau alte dansuri rapide cu paşi scurţi.

De-a lungul anilor am jucat volei (nu profesionist, desigur) în două perioade din viaţa mea şi am fost grozavă lângă fileu.

Casa mea a fost întotdeauna curată şi perfect întreţinută, deşi am avut copii. Gătesc inclusiv la ora actuală trei mese sănătoase şi savuroase pe zi, iar de sărbători organizez adevărate festinuri. Pe scurt, am trăit o viaţă activă şi mă simt profund recunoscătoare pentru toate realizările mele, care nu au fost puţine.

Nu m-am considerat niciodată „handicapată”, „oloagă” sau chiar o persoană „cu dificultăţi fizice”, după cum se spune mai nou. Mă consider mai degrabă o persoană „cu o capacitate fizică uşor limitată”, dar ce om nu se încadrează în această categorie?

Nu am povestit toate acestea cu intenţia de a mă lăuda, ci doar pentru a demonstra câte lucruri devin posibile atunci când ai o atitudine pozitivă.

Consider că am dus o viaţă cu adevărat binecuvântată, de-a lungul căreia am ajuns la toate destinaţiile pe care mi le-am propus. A fost o călătorie de lungă durată, pe care nu aş fi putut-o face niciodată fără credinţa mea în Dumnezeu și în mine însămi şi fără tehnologia protezelor moderne.

Viaţa este frumoasă.

~ Joyce E. Sudbeck

Pag. 65 – 76

A apărut în: 2013-05