Crăciun la staţia de pompieri

Încercând să ne gândim cum putem să avem o contribuţie majoră, nu trebuie să ignorăm micile contribuţii zilnice pe care le putem avea şi care, în timp, se adună şi fac o contribuţie majoră, pe care adesea nu o putem prevedea.

• Marion Wright Edelman

...stătea

în uşa staţiei

încadrată de fulgi

cât o mână de bebeluş.

Fulgi albi şi grei,

ce cădeau ca nişte îngeri

ce nu puteau să reziste fără să danseze puţin în părul ei.

Ca Moş Crăciun, aducea bucurie,

Cu mănunchiul ei umflat de ursuleţi de pluş

Şi cu elefanţi lânoşi

cu feţele vârâte

în sacul opac,

sperând să scape,

să aibă o şansă să fie din nou ţinuţi

în nişte mâini micuţe,

aproape de obrăjori...

Luna decembrie în Seattle e ceţoasă şi cenuşie ca oţelul, la fel ca navele şi port-avioanele marinei care spintecă regulat apele noastre. De trei sau patru ori în fiecare iarnă, o zăpadă grea şi umedă de Puget Sound îndoaie crengile de cedru şi cucută şi covorul de ferigi al pădurii cu o minunăţie albă. Zăpada ne acoperă cu poleială drumurile şerpuitoare şi transformă fiecare deal într-un tobogan pentru copiii şi adulţii care încă şi-ar mai dori să fie copii.

Pentru un locotenent de staţie de pompieri, ea umple nopţile cu accidente, vehicule abandonate şi pene de curent. Eu apuc să dorm puţin în schimburile cu zăpadă, dar bucuria pe care vizitatorul nostru de gheaţă o aduce copiilor merită toată agitaţia şi deruta.

Asaltul de zăpadă dinainte de Crăciun deja începuse de vreo două ore, iar staţia mea deja răspunsese la trei accidente la oră de vârf. Se făcea cafea proaspătă. Toate semnele indicau o noapte de nesomn şi de extremă agitaţie. Eram sigur că ciocănitul la uşa staţiei era al vreunul şofer rătăcit sau al vreunui trecător care raportează încă un accident pe şoseaua aglomerată cu patru benzi care se afla imediat dincolo de rampa staţiei. Mă înşelasem.

I-am dat vreo treizeci şi cinci de ani. Era o femeie de statură fragilă, cu părul vineţiu, care stătea în prag, afară, şi zâmbea printre fulgii de zăpadă de dimensiunea unui dolar de argint. Am invitat-o înăuntru şi i-am oferit prima cană din cafeaua noastră de staţie, proaspăt făcută, făcând-o să râdă zgomotos cu comentariul meu că nu aveam la îndemână un cuţit ascuţit, ca să o tai. Mi-a acceptat oferta şi şi-a scuturat crusta de zăpadă de pe cizme, intrând. Ţinea în mâna stângă un sac de gunoi de bucătărie, umflat, înclinându-se puţin ca să compenseze greutatea.

Şi-a scuturat zăpada din păr şi şi-a suflat în palme până i-am turnat o cană din înmiresmata cafea java de la staţie. „Ce doriţi la cafea?”, am întrebat-o peste umăr.

„Neagră, mulţumesc”, a răspuns ea.

Am dus cele două căni aburinde prin bucătărie şi una i-am dat-o ei. Ea a învăluit cana caldă cu amândouă mâinile, a zâmbit şi mi-a mulţumit. Sorbind din cafea, am făcut speculaţii, discutând dacă zăpada timpurie însemna sau nu că ne aşteaptă o iarnă grea. Ea a râs din nou când i-am spus că aveam să fac o grămadă de bani în plus dacă aduceam o instalaţie de deszăpezire şi o puneam la uşă.

M-am uitat la sacul ei alb, de plastic. Probabil că mi-a văzut întrebarea fluturând pe faţă, pentru că a zâmbit şi mi-a răspuns înainte să pot să întreb. „N-am putut să mă hotărăsc să vin aici în primii trei ani”, a început ea. Vocea îi tremura puţin, pe când vorbea. „Îmi pare rău că mi-a trebuit atât de mult să spun „mulţumesc”, dar iată-mă.”

Acum imaginea era mai clară, dar încă nu aveam toate piesele puzzle-ului. „Doamnă...?”

Ea şi-a înclinat capul şi a făcut un gest către sacul pe care îl pusese încet pe gresia de la intrare. „Astea au fost ale fiului meu.” Prin gura sacului ieşea un castor cu dinţi laţi, negru-maroniu. Sub castor vedeam un sortiment de vreo douăzeci de jucării de animale de pluş. Arătau ca o gaşcă de creaturi răsculate de la grădina zoologică, pregătindu-se să evadeze.

Când mi-a spus numele fiului ei, am văzut şi ultima piesă din puzzle. El fusese o victimă pe autostradă, cu câţiva ani în urmă – o altă pierdere sfâşietoare, un copil pe care nu l-am putut salva. Murise chiar înainte de sărbători. Nu pot să-mi imaginez că ar fi vreun moment potrivit în care să-ţi moară un copil, dar mi se pare că să trebuiască să înduri o astfel de pierdere devastatoare în loc de sărbători ar adăuga o notă finală de cruzime.

Pentru o clipă, am amuţit. Nu-mi venea nimic în minte, aşa că n-am spus nimic. M-am uitat la picăturile de umezeală din părul ei. Ea a inspirat profund, a zâmbit şi a spus: „Acum nu pot să le găsesc o utilizare, aşa că mă gândeam dacă aţi putea să le daţi cuiva.” S-a oprit. „Adică, la nişte copii care au nevoie de ele.”

Ca multe alte staţii de pompieri, unităţile noastre de prim ajutor au la ele câteva animale de pluş. Atunci când un copil e rănit sau bolnav, un ursuleţ de pluş poate că nu o să uşureze durerea, dar aduce alinare. E un tovarăş care înţelege şi care nu se plânge dacă e strâns prea tare. Femeia asta ştia despre programul nostru de dat ursuleţi şi ne oferea o colecţie deosebită.

M-am gândit să întreb: „Sunteţi sigură?”, dar n-am făcut‑o. Privirea din ochii ei mi-a spus că nu ajunsese la această decizie cu uşurinţă. „Mulţumesc”, am spus. M-am gândit cu atenţie, apoi am adăugat: „Nu cred că o să ştiţi vreodată cât de mulţi copilaşi o să atingeţi, prin asta.”

„Sper să aveţi dreptate”, a spus ea. „Sunt sigură că el ar fi bucuros să ştie că împarte cu cineva care are nevoie de ajutor.”

„Nu terminaţi cafeaua?”, am întrebat. Ea se îndrepta deja către uşa de la intrare, lăsând cana încă aburindă, pe jumătate plină, lângă a mea, pe masă. „Nu. Trebuie să ajung acasă înainte să se înrăutăţească vremea de tot.”

I-am ţinut uşa deschisă şi i-am spus să conducă atent. A râs din nou şi a spus: „Mai bine aş face-o. Nu vreau să fiu următorul dumneavoastră pacient!” S-a oprit pentru o clipă, apoi s-a întors şi a spus: „Mulţumesc.”

Am dat din mână şi am răspuns: „EU vă mulţumesc. Şi Crăciun fericit!”

Soneria staţiei a pornit din nou, de data asta trimiţându‑mi echipajul de salvare la o femeie în travaliu. Patruzeci de secunde mai târziu, unităţile de prim ajutor albe şi albastre au ieşit din staţie şi au pornit în goană pe autostradă, cu cele două alarme sonice gemene reflectând zăpada învolburată. Singur, m-am întors la cafeaua mea şi la sacul cu animale de pluş.

Am îngenuncheat lângă el, scoţând micile creaturi una câte una. Un hipopotam de pluş, un ursuleţ cu verde şi mov şi un vultur pleşuv cu un cioc extraordinar de mare şi cu aripi blege care i se înfăşurau în jurul corpului.

M-am întrebat câte amintiri conţinea sacul. De câte ori un băieţel adormise, legănând pe unul din ele. De câte ori auziseră un secret de copilărie şoptit, de câte ori auziseră o rugăciune spusă înainte de culcare? M-am gândit la fiul meu, A. J. şi la colecţia lui de dinozauri de pluş. În situaţia mamei acesteia, oare aş fi avut vreodată curajul să dau astfel de amintiri preţioase? Am adunat animalele de pluş şi le-am pus înapoi în sac, apoi am pus cu atenţie sacul în depozitul nostru. În dimineaţa următoare am spus echipajului care venea despre noile noastre provizii de jucării.

Zilele se scurtează din nou, nopţile sunt mai reci şi se apropie sărbătorile. A trecut aproape un an de când mama aceea ne-a dat darul ei unic. N-am vorbit cu ea de atunci. Ea n-a trecut pe la noi şi nici n-a sunat. Dar dacă o să o facă, ştiu sigur ce o să-i spun.

O să-i spun despre fetiţa de nouă ani, a cărei casă a ars. N-a dat drumul o clipă la hipopotamul acela. Sau despre băieţelul de zece ani al cărui picior fusese sfărâmat în trei locuri, după ce fusese aruncat de pe un cal. La început nu vrusese copoiul mic cu maro şi alb, dar cinci minute mai târziu îl ţinea strâns la piept. Iar ursului alb ca zăpada pe care i l-am dat copilului de cinci ani care avea febră mare i-am spus Fritz şi am făcut un băieţel bolnav să zâmbească.

Astea sunt singurele poveşti pe care le ştiu. Sunt multe pe care nu le-am auzit şi pe care probabil că nu le voi auzi niciodată. Dar ştiu un lucru: fiecare animal de pluş poartă o poveste deosebită, pe care a făcut-o posibilă darul de iubire al unei mame. O poveste de necaz, de durere şi de frică, întreţesută cu un fir de alinare pe care numai un animal de pluş poate să îl aducă. Pentru fiecare jucărie pe care a ţinut‑o în braţe cândva fiul unei femei, acum există un curcubeu în furtuna unei alte familii. Oare poate să existe mod mai perfect de a înscrie moştenirea copilului tău pe pereţii istoriei?

• Aaron Esp

Sunt bine, mamă şi tată

Poate că nu sunt stele, ci nişte deschizături în cer, prin care iubirea celor dragi pe care i-am pierdut se scurge şi străluceşte peste noi, ca să ne dea de ştire că sunt fericiţi.

• Inspirat dintr-o legendă a eschimoşilor

Când m-am întors acasă de la înmormântarea unui membru al bisericii, fiica mea mai mare, Jenny, m-a întrebat despre slujbă. Fusesem foarte mişcată de o poveste pe care o spusese preotul, despre o libelulă, aşa că i-am spus-o şi lui Jen.

Un grup de gândaci de apă vorbeau într-o zi despre cum au văzut alţi gândaci care se căţărau pe o frunză de nufăr şi apoi dispăreau din vedere. Se întrebau unde puteau să se fi dus ceilalţi gândaci. Şi-au promis unul altuia că, dacă vreunul din ei ajunge vreodată pe frunza de nufăr şi dispare, o să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde fusese.

Cam la vreo săptămână după aceea, unul dintre gândacii de apă s-a căţărat pe frunza de nufăr şi a ieşit pe partea cealaltă. Stând acolo, s-a transformat într-o libelulă. Corpul lui a căpătat un luciu irizat, iar din spate îi ieşeau patru aripi minunate. Libelula a fluturat din aripi şi şi-a luat zborul, făcând bucle şi rotindu-se prin cerul luminat de soare. În miezul zborului ei plin de bucurie, şi-a amintit de promisiunea pe care o făcuse, să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde ajunsese. Aşa că libelula s-a lăsat pe suprafaţa apei şi a încercat să intre din nou în apă, dar oricât ar fi încercat, n-a putut să se întoarcă.

Libelula şi-a spus în sine: Ei bine, am încercat să îmi ţin promisiunea, dar chiar şi dacă m-aş întoarce, ceilalţi nu m-ar recunoaşte, în noul, măreţul meu corp. Cred că o să trebuiască să aştepte până se urcă şi ei pe frunza de nufăr, ca să afle unde m-am dus şi ce am devenit.

Când am terminat de spus povestioara, fiica mea a spus, cu lacrimi curgându-i pe obraji: „Mama, e foarte frumos!” Am fost de acord cu ea şi am mai vorbit o vreme despre poveste.

Două zile mai târziu, duminică dimineaţa devreme, pe 9 iulie 1995, Jenny a venit la mine în cameră şi m-a trezit, să-mi spună la revedere înainte să plece la servici, la o staţiune de pe lacul Okoboji. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, şi i-am spus că ne vedem deseară, când aveam să mă duc la lac, pentru o săptămână de vacanţă. Am întrebat-o dacă mâncase ceva la micul dejun şi dacă se trezise bine, pentru că stătusem până târziu cu o seară înainte. Ştiam că e obosită.

„Da, mamă, ne vedem mai târziu.”

După câteva ore a început cel mai urât coşmar al nostru. Jenny fusese implicată într-o coliziune frontală şi era transportată cu avionul la Sioux Falls, în South Dakota. Gândurile m-au năpădit: De ce nu i-am făcut micul dejun? I-am spus că o iubesc? Dacă aş fi ţinut-o cu mine câteva minute mai mult, oare lucrurile ar fi stat altfel? De ce n-am îmbrăţişat-o un pic mai îndelung? De ce n-am ţinut-o acasă în vara aia, în loc să îi dau voie să lucreze la lac? De ce? De ce? De ce?

Am luat avionul la Sioux Falls şi am ajuns la prânz. Jen a noastră era rănită mortal şi a murit la ora zece, în seara aceea. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat o alegere, aş fi schimbat locul cu ea într-o secundă. Jenny avea atât de multe de dat lumii ăsteia. Era aşa de deşteaptă, de frumoasă şi de iubitoare.

În vinerea aceea, soţul meu şi cu mine ne-am dus la lac, să ne vedem rudele şi ne-am oprit să vedem locul unde se petrecuse accidentul. Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că am fost isterică, încercând să îmi dau seama ce se întâmplase şi de ce.

Părăsind scena accidentului, l-am rugat pe soţul meu să mă ducă la o seră, căci aveam nevoie să am în preajmă flori frumoase. Pur şi simplu nu puteam încă să dau ochii cu nimeni.

Mergând către partea din spate a serei încălzite, am auzit un fluturat de aripi, ca şi cum o pasăre sau un colibri ar fi lovit în acoperiş. Eu mă uitam la un trandafir frumos, când o libelulă frumoasă şi mare a aterizat la o lungime de braţ de mine. Am stat şi m-am uitat la această minunată creatură şi am plâns. Soţul meu a intrat. M-am uitat la el şi am spus: „Jenny ne spune că e bine.” Am stat şi ne-am uitat la drăgălaşa libelulă vreme îndelungată, iar când am ieşit din seră, libelula a rămas pe trandafir.

Câteva săptămâni mai târziu, soţul meu a intrat în fugă în casă, spunându-mi să vin repede afară. Când am ieşit pe uşă, n-am putut să-mi cred ochilor. Erau sute de libelule, care zburau în faţa casei noastre şi între casa noastră şi a vecinului. Nu văzusem niciodată atât de multe libelule la un loc în oraş, iar lucrul cel mai ciudat era că erau doar lângă casa noastră.

Nu e chip ca aceste două experienţe să fi fost doar nişte coincidenţe. Au fost mai mult decât atât. Au fost mesaje de la Jen.

De fiecare dată când văd o libelulă, amintiri minunate despre fiica mea îmi sărută inima îndoliată.

• Lark Whittemore Ricklefs

Miracolul darului lui Gary

Înainte să plece la servici, soţul meu, Gary, îmi spunea întotdeauna: „Te iubesc.” Dar în ziua aceea a plecat înainte să mă trezesc.

Uitându-mă în urmă, mi-aş dori să mă fi trezit şi să îl fi sărutat de plecare. Dar de unde să ştiu că nu mai aveam să primesc altă şansă?

Vreme îndelungată, astfel de amintiri îmi sfâşiau inima. Apoi, cinci oameni foarte speciali m-au ajutat să mă vindec.

Gary şi cu mine ne întâlniserăm cu şaisprezece ani înainte, la o întâlnire „oarbă”. Ne-am îndrăgostit şi, după cinci luni, eram căsătoriţi. După ce au venit fiii noştri, Jerrod şi Casey, fericirea noastră era completă. Eu predam la şcoală, iar Gary lucra ca sudor. Îmi plăcea viaţa noastră împreună.

Şi apoi, chiar înainte de prânz, în dimineaţa aceea, a sunat telefonul.

„Gary a căzut de pe o bârnă la şantier”, mi-a spus un coleg de-al lui. „E la urgenţă.”

Să nu fie rănit rău! m-am rugat eu. Dar la spital, un doctor mi-a spus că Gary avea o rană gravă la cap şi că avea nevoie de operaţie.

După operaţie, mi s-a dat voie să-l văd pe Gary. „Sunt aici!”, m-am înecat eu.

El mi-a strâns mâna şi asta m-a umplut de speranţă. Dar până dimineaţă, starea lui s-a înrăutăţit, iar doctorii au indus o comă, pentru a reduce umflătura din creier.

I-am adus pe băieţi să-l vadă. „Tata este conectat la o maşină care-l ajută să respire, aşa că nu poate să vorbească”, am spus. „Dar voi puteţi să vorbiţi cu el.”

Auzindu-i pe băieţi cum se roagă: „Te rog, fă-te bine!”, n-am putut să-mi opresc lacrimile.

La şase zile după accident, doctorul mi-a spus: „Îmi pare rău... Gary e în moarte cerebrală.”

Jalea mă sfâşia, iar doctorul m-a întrebat dacă aş lua în calcul donarea de organe. Gary şi cu mine nu discutaserăm niciodată despre asta, dar m-am gândit la ce om bun fusese. Întotdeauna gata să ajute, se oferea voluntar la biserică şi tăia lemne pentru vecini pe viscol. Ştiam ce ar fi vrut.

Luând mâna lui Gary, am plâns: „O să-i cresc pe băieţi într-un fel care o să te facă mândru. O să îmi fie dor de tine.”

În ziua aia, Gary a dăruit viaţă la cinci oameni.

După înmormântare m-a cuprins disperarea. Dar fiii mei aveau nevoie de mine, aşa că mă forţam să mă scol dimineaţa. Am mers şi la servici. Acasă, îmi ascundeam lacrimile de fiecare dată când puneam masa pentru trei, în loc de patru.

Băieţii sufereau şi ei. Jerrod, de cincisprezece ani, a devenit tăcut, iar Casey, care avea unsprezece ani, şi-a pierdut repeziciunea cu care zâmbea.

Singura consolare micuţă era speranţa că Gary i-a ajutat pe alţii. Dar nu ştiam cine erau primitorii şi îmi era frică să aflu.

Apoi, după câteva luni, am primit o scrisoare. „Mă numesc Cindy Davis”, am citit. „Sunt persoana care a primit plămânul soţului dumneavoastră. Mulţumesc că mi-aţi dat viaţă... Voi fi mereu recunoscătoare.” Oh, Gary! am jelit eu. Ai făcut ceva minunat!

I-am răspuns şi i-am scris că mă bucur că se simte mai bine. Apoi Cindy mi-a scris înapoi şi m-a întrebat despre Gary. Cum era el?

„Gary a fost un tată bun, un prieten generos şi un soţ iubitor”, am răspuns eu. „Îi plăcea să mă facă să râd, dar era şi romantic.”

Curând, corespondam, iar faptul că le citeam băieţilor scrisorile lui Cindy ne mai uşura durerea.

Dar tot plângeam în fiecare zi. Şi în ziua care ar fi trebuit să fie aniversarea a cincisprezece ani de căsnicie, am pus trandafiri la mormântul lui Gary. În fiecare an, el îmi dăduse câte un buchet de flori, dar acum tot ce aveam erau nişte amintiri. „Îmi e dor de tine!”, am jelit eu.

M-am dus acasă, cu jalea aproape la fel de proaspătă ca în ziua când murise Gary.

Devreme, în seara aceea, a sunat soneria. Cineva îmi trimisese un buchet de trandafiri. Dar cine? Apoi am citit cartea de vizită: „Aniversare fericită, de la Cindy.” „Ce lucru minunat a făcut!”, am plâns eu.

Mai târziu, în aceeaşi seară, a sunat telefonul. „Sunt Gary Myers, persoana care a primit inima soţului dumneavoastră”, a spus un bărbat. Mi-a explicat că el şi Cindy păstraseră legătura, iar când ea îi spusese ce zi era azi, el se gândise că era momentul cel mai potrivit ca să îmi mulţumească.

Trandafirii, telefonul, căldura liniştitoare pe care am simţit-o dintr-odată – era ca şi cum Gary ar fi fost în spatele acestor lucruri, învăluindu-mă într-o îmbrăţişare.

Şi când Cindy a sunat, câteva zile mai târziu, şi a întrebat dacă puteam să ne întâlnim, i-am răspuns: „Da!”

După un drum de trei ore cu maşina, băieţii şi cu mine am ajuns la tribunalul unde lucra Cindy – şi ne-a salutat o sală plină de oameni şi un banner pe care scria: „Bine aţi venit, Sandy, Jerrod şi Casey”.

Emoţionată, am observat o femeie care stătea în apropiere. Cumva, am ştiut. „Cindy!”, am plâns eu, căzându-i în braţe. Şi atunci, un bărbat s-a apropiat de noi şi mi-a spus: „Eu sunt Gary Myers.”

După câteva minute a vorbit un alt bărbat: „Eu sunt Lee Morrison”, a spus el. „Eu am primit ficatul lui Gary.”

„Nu-mi vine să cred!”, am exclamat către Cindy.

„Am vrut să vezi cât de mult a însemnat darul tău”, a zâmbit ea.

Auzind cum darul lui Gary salvase vieţi, inima mi se înviora. Jerrod şi Casey străluceau, povestind amintiri despre tatăl lor.

În weekendul următor, Gary Myers şi soţia lui ne-au invitat să îi vizităm. Gary i-a dus pe băieţi la pescuit, iar noi am ajuns să îi cunoaştem familia. Şi m-am trezit întrebându-l pe Gary dacă puteam să-i ascult inima... inima lui Gary al meu.

„Sigur că da”, a încuviinţat el din cap.

M-am umplut de căldură ascultând bătaia regulată care mă umpluse de iubire în toţi anii căsniciei noastre. Şi când au ascultat băieţii, le-au strălucit ochii.

În clipele de pace care au urmat, mi-am dat seama că darul lui Gary nu salvase doar vieţile celor care primiseră organele, ci le salva şi pe ale noastre.

Asta se întâmpla acum cinci ani – şi de atunci, i-am cunoscut pe cei doi bărbaţi care au primit rinichii lui Gary. La fel ca ceilalţi, şi ei au devenit ca nişte rude pentru noi.

Astăzi, Jerrod e în marină, iar Casey e atlet, la liceu. Ne amintim de Gary cu zâmbete, în loc de lacrimi. Să văd cât de puternici şi de fericiţi au crescut fiii mei mă umple de mândrie. Ştiu că şi Gary ar fi mândru.

Întotdeauna voi fi recunoscătoare pentru bucuria pe care o am în viaţa mea – şi pentru cei cinci îngeri care m-au ajutat să o regăsesc.

• Sandy Allinder
  Povestită lui Dianne Gill
  Publicată anterior în Woman’s World