Templul Dragonului - Bernhard Moestl, carte

Adeseori, când îți amintești evenimentele importante din viață, îți vin mai întâi în gând lucruri aparent mărunte. Poate un miros, o discuție sau un gust care dintr-odată readuc la viață trecutul. Pentru mine, există un zgomot care mă transpune înapoi în lumea Maestrului Shi Yang He și în cea a călugărilor din Shaolin. O bătaie ușoară, plină, așa cum se aude când bați cu palma dosul întins al piciorului. Ori de câte ori aud ceva asemănător, îmi apare imediat în fața ochilor mănăstirea și mă văd stând ascuns în spatele unei coloane subțiri, fixând cu privirea un mic grup de bărbați îmbrăcați în veșmântul portocaliu al călugărilor.

Pilonul roșu în spatele căruia mă ascundeam pentru puțin timp era mult prea subțire pentru a-mi putea acoperi întregul corp. Și totuși, îmi dădea un sentiment de siguranță în timp ce îi urmăream pe tinerii care se mișcau la câțiva metri în fața mea, după o coregrafie teribilă. Succesiunea de mișcări părea să urmeze un tipar clar definit. Mai întâi, împingeau pumnul drept în față cu un strigăt scurt, apoi și pe cel stâng la fel, pentru ca în cele din urmă să aducă într-o clipită ambii pumni înapoi lângă șolduri. Își mențineau scurt timp poziția, un alt strigăt. Apoi un salt înalt, iar bărbații se lăsau pe spate, căzând pe pardoseala de piatră. Din reflex, închideam ochii. Totuși, o dată ce îi deschideam din nou, grupul era deja din nou în picioare și o lua de la capăt.

Urmăream acei bărbați cu un amestec de teamă și fascinație. Am realizat că membrii grupului formau o unitate perfectă nu numai în mișcări. De altfel, era și greu să îi diferențiezi. Toți aveau părul negru, tuns la fel de scurt. În partea de sus a corpului purtau o haină portocalie, iar în partea de jos niște pantaloni de aceeași culoare, cu croi larg. Picioarele erau acoperite cu șosete albe, strânse cu o bandă neagră în zigzag pe gambă, și încălțări sport albe cu talpă joasă, de la o marcă necunoscută mie. Doar cel care părea să dea indicații grupului se abătea ușor de la această regulă. Purta și el pantaloni portocalii, șosete albe până pe gambă și aceleași încălțări, însă avea, în ciuda frigului cumplit, doar o vestă albă fără mâneci de pe care priveau fioros emblema brodată a unui tigru și cea a unui dragon.

După ce antrenorul își privea o vreme în tăcere protejații, dădea o comandă scurtă. Numaidecât, bărbații întrerupeau exercițiul și se așezau pe patru rânduri în fața lui. Vizibil mulțumit, maestrul privea grupa. Apoi, la o nouă comandă, călugării se puneau din nou în mișcare. În cadență exactă, bărbații ridicau acum piciorul drept în aer atât de sus încât degetele de la picioare ajungeau deasupra capului și loveau cu palma dosul piciorului. Apoi, lăsau piciorul la loc și repetau exercițiul cu al doilea picior. Dreptul. Pac. Stângul. Pac. Dreptul. Pac. Pac. Pac.

În timp ce îi urmăream, gândurile începeau să-mi zboare. Mă gândeam la acasă. Oare cum le mergea colegilor mei, dintre care nici unul nu credea că voi ajunge vreodată în acest loc? Eram plecat deja de două luni și nu am trimis nici măcar o dată un semn de viață acasă. Pentru o clipă, m-am simțit vinovat și mi-am propus să trimit măcar o carte poștală. Călugării mărșăluiau mai departe prin curte, în același sunet de bătaie pe picior, iar eu râdeam în sinea mea că în acest moment se împlinise un vis.

Totul a început într-o seară de toamnă întunecată în care nu puteam face altceva în afară de a-mi petrece timpul citind până la următoarea zi de lucru. Plictisit, luasem în mână una dintre revistele pe care le primeam în fiecare lună, pentru că eram mult prea comod ca să anulez abonamentul. Răsfoiam paginile fără chef și eram pe punctul de a pune revista înapoi în teanc, când privirea mi-a rămas fixată pe un portret ușor estompat. Imaginea ocupa o pagină întreagă și înfățișa un bărbat care provenea clar din Asia. Am privit hipnotizat fotografia aceea. Mă fascina ceva la acel bărbat. Încercam din răsputeri să îmi dau seama ce anume era. Puteam deduce din titlul fotografiei că era vorba despre un călugăr chinez. Însă doar faptul că persoana din fotografie era din Asia nu era suficient pentru a mă cuceri. Trebuia să fie altceva. Am așezat revista pe genunchi și m-am lăsat fermecat de fotografie. Încetul cu încetul, a devenit tot mai clar ce anume mă fascina. Bărbatul portretizat emana liniște și superioritate, transmițându-mi și mie aceeași stare, de dincolo de fotografie. În ciuda oboselii, am ales să citesc povestea asociată fotografiei.