Viaţa din lumea de dincolo a lui Billy Fingers - Annie Kagan, carte

Încă mai sunt Billy

M-am decis să nu spun nimănui despre Billy. Cu zece ani în urmă, când am învăţat să meditez asupra luminii interioare, maestrul meu m-a instruit să îmi păstrez pentru mine experienţele spirituale; în caz contrar, mi-a spus, le-aş putea pierde. Contactul cu Billy mi s-a părut că intră în categoria experienţelor spirituale, şi nu îmi doream să îl ratez.

La cinci zile după ziua mea de naştere am auzit din nou vocea lui Billy. Era o dimineaţă frumoasă, iar răsă­ritul soarelui proiecta nuanţe de roz în dormitorul meu zugrăvit în alb. Cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, m-am repezit să îmi iau carneţelul roşu şi să scriu în el.

Salut, Prinţeso. Bună dimineaţa.

Când Billy era în viaţă, îmi spunea adeseori „Prinţeso”, dar niciodată ca un compliment. Încă de la început, viaţa mea i se părea fermecată prin comparaţie cu a lui. Billy a fost un „copil problemă”, iar eu un „mic înger”. Eu cântam şi dansam în piesele de teatru ale şcolii; el a încercat să cânte într-o formaţie, dar nu avea ureche muzicală. Eu aveam numai note de 10, el a fost exmatriculat din liceu. Cu cât obţineam rezultate mai bune, cu atât mai rău arăta şi se simţea el. Simţindu-mă vinovată, am încercat să îi câştig afecţiunea, dar nu am reuşit niciodată.

Oare îmi spunea şi acum „Prinţeso” pentru că avea un dinte împotriva mea? Nu mi s-a părut. Vocea îi era caldă şi plină de iubire.

Îmi place ideea de a scrie împreună o carte. Poate că ar trebui să cer permisiunea în această direcţie, dar ade­vărul este că plutesc singur prin spaţiu şi nu am cui să i-o cer. În jurul meu nu există decât acele Fiinţe Superioare despre care ţi-am vorbit, şi nu doresc să le cer prea curând favoruri [râde].

Niciodată în viaţă nu am cerut permisiunea pentru ceva. Aici este însă altceva. Pe Pământ nu există prea multă bunătate.

De aceea, este foarte greu să fii bun. Căci dacă nu devii dur, ţi se pare că te duci la fund. Aşa este natura existenţei terestre. De-abia repari o gaură şi apare o alta. Nu-ţi face însă griji, căci din câte am înţeles aici, aşa tre­buie să stea lucrurile.

    Eu mă săturasem de viaţă, Annie. Mi-am plătit dato­ria, deşi nu în modul în care înţelegeţi voi acest lucru. Nu a fost vorba de un preţ pentru aşa-zisele mele păcate. A fost mai degrabă o lecţie.

De unde ştiu că viaţa mea nu a fost o pedeapsă pentru greşelile mele din trecut? Ei bine, ştiu acest lucru pentru simplul motiv că nu există aşa ceva. Nimeni nu vine pe Pământ ca să fie pedepsit. Viaţa terestră nu are nimic de-a face cu păcatul şi pedeapsa. Aceste concepte au fost inven­tate de oameni, care apoi au ajuns să creadă în ele.

Ştiu că există foarte multă durere în viaţă, dar acest lucru nu înseamnă că oamenii au făcut ceva rău şi că merită să sufere. Iată un alt secret pentru tine, surioaro: durerea face parte integrantă din experienţa umană. Ea este la fel de naturală ca şi respiraţia, ca vederea sau ca sângele care îţi curge prin vene. Durerea este inerentă pe Pământ, aşa că nu-ţi face prea mari probleme din cauza ei. Pe de altă parte, îmi amintesc că eu însumi nu am fost un mare fan al durerii.

De unde ştiu toate acestea? N-aş putea să îţi spun. De când am ajuns aici, m-am trezit subit că ştiu o grămadă de lucruri pe care nu le cunoşteam pe Pământ. Atunci când ne naştem pe Pământ, noi intrăm într-un fel de amnezie. De aceea, unul din principalele lucruri pe care le facem acolo este să încercăm să ne aducem aminte ce ştiam.

Aici există o altfel de cunoaştere. Toată lumea te cunoaşte exact aşa cum eşti. Foarte multe probleme din viaţa terestră apar din cauză că nu eşti înţeles sau cunos­cut aşa cum eşti. Oamenii de pe Pământ surprind uneori crâmpeie din sufletul altora, de pildă atunci când se îndrăgostesc. Diferenţa este că în acest plan eu chiar sunt una cu sufletul meu. Continui să fiu Billy, dar fără un corp fizic.

Îmi dau seama că nu toţi oamenii s-ar simţi confor­tabil fără un corp. Când îşi dau seama că au murit, pro­babil că se simt mai mult sau mai puţin speriaţi, cu toate prostiile pe care le-au auzit pe Pământ despre moarte. Nu a fost cazul meu. Nimic nu mi-a plăcut mai mult decât să fiu mort. Parcă m-aş fi întors acasă.

Ştiu, draga mea surioară, că te întrebi dacă toate aces­tea sunt produsul imaginaţiei tale, o poveste pe care ai inventat-o singură ca să te simţi mai bine în urma morţii mele. Cum poţi afla ce anume este real? Ei bine, îţi voi aduce dovezi – haide să le numim aşa – ca să fii sigură că ceea ce auzi nu vine din imaginaţia ta, ci de la mine, de la Billy al tău.

Te rog să faci ceva pentru mine, domnişoară Greta Garbo: dă-i lui Tex o monedă.

Cât timp l-am auzit pe Billy vorbind, am înţeles tot ce mi-a spus, dar după ce vocea lui s-a estompat, nu mi-am mai putut aminti absolut nimic. Şi de această dată, contactul cu el m-a făcut să intru într-o stare de euforie. Comunicarea cu sufletul lui mi-a făcut pro­priul suflet să se deschidă, şi perspectiva mea asupra lumii s-a schimbat imediat. Nu-mi mai păsa dacă eram obiectivă. Billy s-a întors! Acesta era singurul lucru de care îmi păsa. După plecarea lui Billy, am mai rămas o vreme cu ochii închişi, concentrându-mă asupra respi­raţiei mele şi centrându-mă.

Apoi am coborât scările, am aprins nişte vreas­curi în sobă şi am încercat să mă reorientez. Mintea mea mă bombarda cu întrebări: oare erau toate aces­tea adevărate? Cum se făcea că îmi puteam auzi fra­tele mort? Oare am trăit o experienţă extracorporală fără să îmi dau seama? Nu îmi venea să cred. La urma urmelor, nu plecasem din camera mea. El era cel care venise la mine.

Mi-am deschis carneţelul roşu şi am citit ce am scris în el. Cuvintele lui Billy chiar îmi aminteau de el, cel puţin când era treaz şi lucid.

De altfel, m-a citit foarte bine. Ştia că mă îndoiam că experienţa pe care o trăiam era reală.

Subit, îndoielile mele nu mi s-au mai părut logice. Atunci când trăieşti o amăgire nu ai îndoieli. Poate că Billy era un fel de fantomă, o urmă a celui care a fost pe Pământ. Poate că îi auzeam vocea în capul meu, la fel ca atunci când cineva spune: „Aud în minte vocea tatălui meu care îmi spune că…”

Problema era că nu auzeam această voce în interi­orul capului meu, ci în exterior. Într-un fel, era ca şi cum aş fi stat la baza unor scări, iar el s-ar fi aflat la etaj şi mi-ar fi vorbit. În ambele experienţe l-am auzit de undeva de sus, din dreapta mea.

Încă şi mai ciudată era invitaţia lui de a-i da lui Tex o monedă. De ce aş fi făcut acest lucru? De fapt, de unde îi ştia numele? Billy nu a cunoscut-o nicio­dată pe Tex. Iar acum îmi spunea să îi vorbesc despre experienţa mea cu el. Toată viaţa am făcut pentru Billy lucruri pe care nu doream să le fac: mi-am minţit părin­ţii, i-am dat bani, l-am lăsat să doarmă pe canapeaua din minusculul meu apartament, uneori cu săptămâ­nile. Oare încă mai trebuia să fac pentru el ceea ce nu îmi doream, chiar dacă murise?

Gândul de a-i spune lui Tex despre Billy a făcut să pălească magia dimensiunii sale. Dintr-odată, lumea mondenă mi s-a părut chiar mai mondenă decât de obicei. Şi totuşi, mi s-a întâmplat ceva cu totul neobiş­nuit, ceva care nu avea nimic de-a face cu rutina mea, cu existenţa mea de zi cu zi.

Cu trei ani în urmă am ajuns să resping această lume materială. După un deceniu de meditaţie, am ajuns la un anumit grad de detaşare faţă de suişurile şi coborâ­şurile acestei vieţi. Din exterior viaţa mea părea destul de bună: aveam o carieră de succes practicând masa­jul chiropractor în New York, un soţ care era partener la o firmă de avocatură şi colaboram cu un producător de muzică talentat, compunând cântece. În doar câteva luni, totul s-a schimbat. Soţul meu Steve a început să mi se pară un străin, lucrul cu pacienţii îmi dădea migrene şi nu am reuşit să vând nici măcar un singur cântec.

Singurul lucru de care eram absolut sigură că mi-l doream era solitudinea. În mod evident, aşa se explica porecla pe care mi-a dat-o Billy: Greta Garbo. Prin urmare, deşi mă simţeam de parcă m-aş fi aruncat de pe o stâncă, m-am despărțit de soţul meu, mi-am vândut cabinetul de masaj, am părăsit oraşul şi m-am mutat într-o casă veche din Long Island.

Mi-am cumpărat un echipament muzical la mâna a doua şi mi-am înfiinţat un studio muzical. Am compus cântece încă de când eram adolescentă şi de câteva ori aproape că am reuşit să le vând unor artişti de renume. Cine ştie? Poate că dacă m-aş fi consacrat în totalitate acestei activităţi aş fi reuşit să îmi câştig existenţa ca şi compozitoare. Nu părea foarte realist, dar totuşi…

Timp de şase luni, am stat singură la Gardiner’s Bay împreună cu cele două pisici ale mele şi am compus cântece pe care nu mi le-a cumpărat nimeni, Am medi­tat timp de 3-4 ore pe zi, am făcut plimbări prelungite pe plajă, iar uneori nu am văzut zile întregi vreun alt om decât pe poştaş.

Chiar şi solitudinea poate deveni însă apăsătoare. După o săptămână în care nu am purtat altceva decât pijamaua şi în care nu mi-am spălat părul, care a ajuns atât de încâlcit încât semăna cu o salată veştedă, m-am decis să mă alătur unui grup local de scriitori. Cine ştie? Poate că aş fi putut scrie un roman. Nu prea îmi venea să cred că aveam să devin o autoare de bestselle­ruri, dar măcar ideea m-a scos din casă.

Aşa am cunoscut-o pe Tex, lidera grupului. Tex îşi publicase o carte de memorii şi a scris mai multe scena­rii pentru un serial popular de televiziune. Ne-am sim­patizat instantaneu.

Dar de ce mi-a spus Billy să îi dau o monedă?

Am luat plicul pe care mi l-a trimis sgt. Diaz după moartea lui Billy. Acesta nu conţinea mare lucru: un carneţel uzat cu adrese, un card de acces într-o cameră dintr-un motel, două perechi de ochelari foarte mur­dari, un port-card din piele aproape rupt pentru cărţi de vizită şi şapte dolari, plus ceva mărunţiş. Atâta rămă­sese din viaţa fratelui meu?

Am răsfirat monedele pe masa din bucătărie. Pe care trebuia să i-o dau lui Tex? Una de 25 de cenţi, una de 10 cenţi, una de 5 cenţi? Chiar atunci, am auzit din nou vocea lui Billy.

Găseşte… maşina… mea.

Am tresărit. Acum nu mai eram pe jumătate ador­mită în dormitorul meu, ci mă aflam în mijlocul bucă­tăriei în toiul zilei. În pus, vocea lui Billy era mai puternică, robotică şi poruncitoare. M-am speriat. Dintr-odată, nu mi se mai părea că mă pot descurca singură în această situaţie. Deşi eram despărțiți, l-am sunat pe soţul meu Steve.

– Am ceva ciudat să îţi spun, am început, inspirând adânc. Billy vorbeşte cu mine.

– Ciudat! Şi ce îţi spune?

Îmi dădeam seama din tonul lui că încerca să mă creadă pe cuvânt.

– Am notat tot ce mi-a spus.

Tăcere la celălalt capăt.

– Nu crezi că sunt nebună, nu-i aşa?

– Nu, m-a liniştit Steve. Nimeni nu înnebuneşte peste noapte. Probabil că se întâmplă ceva. Trimite-mi prin fax ce ai scris.

Ăsta era Steve. Trecea imediat la afaceri.

– Lucrurile nu se opresc aici, am continuat. Acum mă aflu în bucătărie şi pot să jur că Billy mi-a spus să îi găsesc maşina. Mă întreb dacă chiar avea o maşină. Steve mi-a putut răspunde la această întrebare, întrucât a fost singura persoană la care a apelat Billy până în ziua în care a murit. Orice avea nevoie fratele meu – de bani, sfaturi, prietenie, compasiune – Steve era întotdeauna alături de el.

– Billy avea un Mercedes vechi, mi-a spus imediat Steve. A intrat însă cu el într-un copac cu o săptămână înainte de a muri. Probabil că se află într-un cimitir de maşini vechi din Florida.

Deci, Billy chiar avea o maşină!

– Te sun înapoi, i-am spus lui Steve şi am închis.

Deşi mă simţeam foarte fragilă, îmi doream să ştiu dacă Billy se mai afla lângă mine şi dacă avea să îmi răs­pundă la întrebări. M-am uitat în tavan şi am întrebat cu voce tare:

– Cum îţi pot găsi maşina, Billy?

Port-cardul… meu.

Ţinându-mi respiraţia, am scos port-cardul din plic şi am găsit în el o carte de vizită a unui dealer de auto­mobile Mercedes.

Ia-mi… lucrurile… din… maşină.

– Ce lucruri?

Niciun răspuns.

– Ce lucruri, Billy?

Plecase însă.

Încercând să par sigură pe mine, l-am sunat pe Hans, dealerul de automobile Mercedes al cărui nume se afla pe cartea de vizită pe care o ţineam în mână. Aproape că m-am prăbuşit când mi-a spus că avea într-adevăr maşina avariată a fratelui meu!

Ori devenisem peste noapte medium, ori Billy chiar comunicase cu mine. Când l-am rugat pe Hans să îmi trimită lucrurile lui Billy din maşină, mi-a spus că o va face imediat.

În următoarele dimineţi, i-am şoptit numele lui Billy imediat ce mă trezeam, dar nu am mai primit niciun semn de la el. Într-un fel, mă bucura faptul că nu îl puteam invoca. Totul depindea numai de el. Pentru prima dată de când îl ştiam, el era cel responsabil.

Pag. 14 – 23

A apărut în: 2014-11