Cuvânt înainte de Kris Carr ... 13

Introducere …17

PARTEA ÎNTÂI: Crede în tine însuţi … 37

Capitolul 1: Şocantul adevăr referitor la convingerile tale legate de sănătate … 39

Capitolul 2: Cea mai sigură modalitate din lume de a te îmbolnăvi şi de a împiedica intrarea bolii în remisiune ...63

Capitolul 3: Factorul vindecător care poate schimba totul … 89

PARTEA A DOUA: Tratează-ţi mintea … 127

Capitolul 4: Redefinirea conceptului de sănătate …129

Capitolul 5: Singurătatea otrăveşte corpul … 151

Capitolul 6: Moartea prin muncă excesivă …181

Capitolul 7: Fericirea este un medicament preventive … 207

Capitolul 8: Cum poate fi contracarată reacţia la stress … 243

PARTEA A TREIA: Scrie-ţi singur reţeta personală ... 265

Capitolul 9: O îngrijire radicală a propriei sănătăţi ... 267

Capitolul 10: Şase paşi ai procesului de autovindecare ... 293

Anexa A: Opt sfaturi pentru a fi prezent în corpul tău ... 343

Anexa B: Diagnosticul Personal al Lissei, care a condus-o la autovindecare ... 345

Anexa C: Reţeta personală a Lissei ... 349

Continuă-ţi călătoria către autovindecare ... 357

Mulţumiri ... 359

Despre autoar ... 367

A apărut în: 2013-11

apitolul 1

Şocantul adevăr referitor la convingerile tale legate de sănătate

„Noi suntem astăzi ceea ce am gândit ieri, iar gândurile noastre din prezent ne construiesc viitorul de mâine.

Întreaga noastră viaţă este creaţia minţii noastre.“

· Dhammapada

Un studiu de caz realizat în anul 1957 de dr. Bruno Klopfer (faimosul pionier al testului Rorschach al petei de cerneală) relatează povestea unui anume dr. Philip West şi a unui pacient de-al său, domnul Wright. Dr. West l-a tratat pe domnul Wright de un cancer avansat numit limfosarcom. Toate tratamentele au dat greş, iar timpul nu curgea în favoarea pacientului. Gâtul, pieptul, abdomenul, subsuoarele şi zona inghinală a domnului Wright erau pline de tumori de mărimea portocalelor, splina şi ficatul său erau mărite, iar boala îi umplea în fiecare zi pieptul cu doi litri de lichid lăptos care trebuia drenat pentru ca el să poată respira. Dr. West nu credea că domnul Wright va mai rezista o săptămână.

Dar domnul Wright îşi dorea cu disperare să trăiască, aşa că şi-a proiectat toate speranţele asupra unui nou medicament, numit Krebiozen. El şi-a implorat medicul să îl trateze cu acesta, dar medicamentul nu le era oferit decât în teste clinice celor care mai aveau cel puţin trei luni de trăit.  Domnul Wright era prea bolnav pentru a se califica.  Domnul Wright nu era însă dispus să renunţe. Ştiind de existenţa medicamentului şi convins că acesta se va dovedi remediul miraculos de care avea nevoie, el şi-a bătut la cap doctorul până când acesta a cedat şi i-a injectat Krebiozen.  Dr. West a realizat procedura într-o zi de vineri, dar în sinea sa nu credea că domnul Wright va mai rezista până luni.  Spre profunda sa uimire, în ziua de luni dr. West şi-a găsit pacientul plimbându-se relaxat. Potrivit doctorului Klopfer, „tumorile domnului Wright se topiseră ca nişte bulgări de zăpadă pe o sobă încinsă“, având doar jumătate din mărimea lor iniţială. La zece zile după prima doză de Krebiozen, domnul Wright a părăsit spitalul, aparent vindecat de cancer.  Timp de două luni, domnul Wright a rămas în al nouălea cer, lăudând pe toate canalele Krebiozenul ca pe un medicament minune, până când în literatura ştiinţifică au început să apară articole care afirmau că acest remediu nu era atât de eficient cum s-a crezut iniţial. Domnul Wright, care credea tot ce citea în revistele de specialitate, a căzut într-o depresie profundă, iar cancerul i-a reapărut.

De această dată, dr. West, care dorea sincer să îşi salveze pacientul, s-a decis să apeleze la un şiretlic. El i-a spus domnului Wright că o parte din rezervele de Krebiozen se deterioraseră în timpul transportului, făcându-l mai puţin eficient, dar el tocmai reuşise să facă rost de un lot nou de Krebiozen concentrat şi ultra-pur, pe care i-l putea administra. (Desigur, era o minciună sfruntată!)

 În continuare, dr. West i-a injectat domnului Wright apă distilată. Iar miracolul iniţial s-a repetat!

Tumorile s-au topit, fluidul din piept a dispărut, iar domnul Wright s-a simţit din nou bine în următoarele două luni. Din păcate, Asociaţia Medicală Americană i-a spulberat domnului Wright visul când a anunţat că un studiu de anvergură naţională a demonstrat că medicamentul Krebiozen era practic ineficient.

De această dată, domnul Wright şi-a pierdut complet încrederea în acest tratament. Cancerul i-a revenit pe loc, iar două zile mai târziu a murit!

Când am citit această poveste, am dat din umeri, incredulă. „Vezi să nu!“, m-am gândit. Cum puteau nişte tumori canceroase să se topească „precum un bulgăre de zăpadă pe o sobă încinsă“ ca reacţie la o simplă injecţie cu apă? Dacă istoria era adevărată, iar un remediu atât de simplu putea face cancerul să dispară, de ce nu îşi injectau cu apă medicii oncologi pacienţii cu cancer în faza a patra? Dacă tot nu aveau nimic de pierdut, ce rău puteau să facă?

Întreaga poveste mi s-a părut improbabilă, aşa că am continuat să caut. Dacă această istorie era adevărată, cu siguranţă trebuiau să mai existe şi alte cazuri similare raportate în literatura de specialitate.

Un alt studiu de caz relatat în Journal of Clinical Investigation vorbea despre o pacientă care suferea de o senzaţie severă de greaţă şi de vomă. Medicii i-au măsurat cu instrumentele lor contracţiile stomacului şi au stabilit că acestea urmau un tipar haotic ce corespundea diagnosticului ei. Ei i-au oferit femeii un medicament nou, spunându-i că acesta avea efecte magice şi că era extrem de puternic, aşa că avea să îi vindece fără doar şi poate greaţa.

La numai câteva minute după ce femeia a luat medicamentul, senzaţia de greaţă i-a dispărut, iar instrumentele medicale au măsurat un tipar normal al contracţiilor stomacului.  În realitate, medicii i-au dat pacientei ipecac, o substanţă cunoscută nu pentru prevenirea senzaţiei de greaţă, ci pentru provocarea ei.

Când femeia a început să creadă că simptomele îi vor dispărea, greaţa şi contracţiile anormale ale stomacului i-au dispărut pe loc, chiar dacă medicamentul administrat ar fi trebuit să i le accentueze.

Când am citit şi acest al doilea caz, m-am scărpinat în cap. În mod curios, mi se părea că relatarea nu demonstrează nimic.

Puterea vindecătoare a falsei chirurgii

 La scurt timp, am dat de un articol în New England Journal of Medicine în care era prezentat dr. Bruce Moseley, un chirurg ortoped renumit pentru operaţiile făcute asupra pacienţilor cu dureri chinuitoare de genunchi. Pentru a dovedi cât de eficientă este chirurgia genunchiului efectuată de el, dr. Moseley a conceput un studiu foarte bine controlat.

Pacienţii dintr-un grup au beneficiat de faimoasa operaţie chirurgicală a doctorului Moseley, în timp ce pacienţii dintr-un alt grup un fost supuşi unei operaţii false foarte elaborat concepută, în timpul căreia pacientul era sedat şi i se făceau trei incizii în aceeaşi locaţie ca şi cum ar fi fost o operaţie reală. În final, lui i se arăta filmul video al unei operaţii reale făcute asupra unui alt pacient. Dr. Moseley a mers până acolo încât împroşca chiar cu apă pentru a imita sunetele procedurii de spălare a pacientului. În final, el cosea la loc genunchiul „operat“.

Aşa cum era de aşteptat, o treime din pacienţii supuşi unei operaţii reale au experimentat dispariţia durerilor de genunchi. Dar lucrul care i-a şocat cel mai tare pe cercetători a fost acela că pacienţii supuşi unei operaţi false au obţinut exact acelaşi rezultat, ba la un anumit moment dat, pacienţii neoperaţi cu adevărat au experimentat chiar mai puţine dureri de genunchi decât cei operaţi în realitate, întrucât nu au trecut prin trauma chirurgiei.

Ce au crezut pacienţii doctorului Moseley despre rezultatele studiului? Un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial care a beneficiat de operaţia placebo a declarat:

„Operaţia a avut loc acum doi ani şi de atunci nu m-a mai deranjat niciodată genunchiul dureros. Acesta este exact ca celălalt genunchi, care nu m-a durut niciodată.“

Acest studiu m-a impresionat teribil.

Domnul Wright şi femeia căreia i-a fost administrat medicamentul ipecac au fost simple studii de caz, iar acestea nu sunt considerate a fi infailibile în literatura medicală, datorită factorilor subiectivi implicaţi în interpretarea lor.  Standardul de aur după care am fost învăţată să investighez datele ştiinţifice este studiul clinic aleatoriu, în dublu orb, care exclude efectul placebo, publicat în revistele de specialitate.

Studiul doctorului Moseley a fost un astfel de studiu clinic şi a fost publicat într-una din cele mai prestigioase reviste medicale din lume, arătând că un procent semnificativ de pacienţi au experimentat dispariţia durerilor la nivelul genunchilor pentru simplul motiv că au crezut că au fost operaţi.

Aceasta a fost prima dovadă clară pe care am reuşit să o obţin care mi-a dovedit că o convingere – adică un factor pur mental – poate alina un simptom corporal real şi concret.  Studiul doctorului Moseley m-a determinat să cercetez mai amănunţit efectul placebo, misteriosul efect pe care îl experimentează anumiţi pacienţi cărora le este administrat un tratament fals în cadrul unui studiu clinic.

Puternicul efect placebo

 La fel ca orice om de ştiinţă care se respectă, cunoşteam şi eu de mult timp efectul placebo. Tratamentele false cum ar fi pastilele de zahăr, injecţiile cu soluţii saline şi operaţiile chirurgicale false sunt folosite în mod curent în cadrul testelor clinice moderne pentru a stabili dacă un medicament anume, o operaţie chirurgicală sau un tratament sunt cu adevărat eficiente. Termenul de placebo este derivat dintr-o expresie latină care înseamnă „voi fi pe plac“ şi a apărut în limbajul medical cu mult timp în urmă, indicând tratamentele inerte oferite în mod tradiţional pacienţilor nevrotici pentru a-i calma.

Secole la rând, medicii le-au prescris pacienţilor lor tratamente fără date clinice pentru a dovedi că acestea funcţionează. Nimeni nu a pus vreodată la îndoială eficacitatea tratamentelor prescrise şi nu a făcut studii pentru a dovedi că acestea sunt cu adevărat eficiente. Medicii nu făceau decât să amestece diferite tonice și să le administreze pacienţilor lor, care începeau să se simtă mai bine, cel puţin o perioadă de timp. Alternativ, medicii deschideau chirurgical un pacient şi îl operau, după care simptomele se puteau îmbunătăţi sau nu.  Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut ideea folosirii de placebo-uri în studiile clinice. În anul 1955, The Journal of the American Medical Association a publicat un articol devenit celebru, semnat de dr. Henry Beecher şi intitulat „Puternicul placebo“. Dr. Beecher a declarat în el că dacă le administrezi oamenilor medicamente, mulţi dintre ei se simt mai bine, dar dacă le administrezi apă cu sare sau cu un alt ingredient inert, circa o treime din ei se vindecă la rândul lor, nu doar în mintea lor, ci chiar în plan fiziologic, într-o manieră care poate fi demonstrată clinic.

Peste noapte, conceptul de „efect placebo“ a devenit unul din pilonii medicinii contemporane, şi astfel s-au născut testele clinice moderne. La ora actuală, studiile ştiinţifice bune trebuie să demonstreze că efectul vindecător al unui medicament sau al unei operaţii chirurgicale testate demonstrează că acestea sunt mai eficiente decât placebo-urile. Numai în acest caz sunt considerate ele „eficace“. În caz contrar, FDA nu aprobă medicamentul testat, operaţia chirurgicală cade în desuetudine, iar tratamentul este etichetat drept ineficient, aşa cum s-a întâmplat cu operaţia doctorului Moseley.

Se consideră că prescrierea unor medicamente care nu sunt mai bune decât un placebo încalcă principiile unei medicini bazate pe dovezi. Acest lucru îi separă pe medicii reali de şarlatani.

Cel puţin, asta am crezut până nu demult.

Articolele citite m-au pus pe gânduri. De fapt, ce este efectul placebo? Până când mi-am început cercetările, nu m-am gândit niciodată cu adevărat la această întrebare. Cu toţii ştim că oamenii supuşi testelor clinice se simt mai bine după ce sunt trataţi cu simple pastile din zahăr. De ce?  Abia atunci mi-am dat seama că răspunsul la această întrebare reprezintă cea mai bună dovadă că mintea poate afecta corpul fizic. Dacă un procent din oamenii supuşi testelor clinice se simt mai bine pentru simplul motiv că sunt convinşi că primesc un medicament sau un tratament autentic, înseamnă că ei sunt vindecaţi exclusiv de mintea lor.  Această realizare m-a şocat.

Dovezi care atestă că gândurile şi convingerile pozitive pot alina simptomele fizice

 M-am întors aşadar la revistele medicale, dorindu-mi să descopăr mai multe dovezi că simpla convingere a minţii în faptul că organismul primeşte un medicament sau o operaţie chirurgicală de care are nevoie este suficientă pentru ca simptomele fizice să dispară sau să fie alinate. Am descoperit astfel că aproape jumătate din pacienţii bolnavi de astm se simt mai bine după ce primesc un inhalator fals sau beneficiază de o şedinţă falsă de acupunctură. Aproximativ 40% din oamenii care suferă de migrene se simt mai bine atunci când primesc un placebo. Jumătate din suferinzii de colită se simt mai bine după un tratament placebo. Mai bine de jumătate din bolnavii de ulcer studiaţi nu mai au dureri atunci când li se administrează un placebo. Acupunctura falsă reduce bufeurile de căldură la jumătate din pacienţi, în timp ce cea reală le reduce la doar un sfert din pacienţi! Nu mai puţin de 40% dintre femeile infertile rămân însărcinate atunci când li se administrează medicamente placebo pentru infertilitate.

Prin comparaţie cu morfina, placebo-urile sunt aproape la fel de eficiente în tratarea durerilor. În sfârşit, studii multiple demonstrează că aproape toate reacţiile fiziologice generate de antidepresive care îi fac pe pacienţi să se simtă mai fericiţi pot fi atribuite efectului placebo.

Nu doar pastilele şi injecţiile fac minuni în ceea ce priveşte alinarea simptomelor. Aşa cum a dovedit studiul referitor la operaţiile chirurgicale ale doctorului Moseley, operaţiile false pot fi chiar mai eficiente decât cele reale. În trecut, legarea arterei mamare interne din piept era considerată un tratament standard pentru angină. Convingerea prevalentă era că dacă blochezi fluxul de sânge care trece prin această arteră, deviezi mai mult sânge prin inimă şi alini astfel simptomele pe care le experimentează oamenii atunci când nu primesc suficient sânge prin fluxul coronar. Chirurgii au realizat decenii la rând această procedură şi aproape toţi pacienţii au experimentat o îmbunătăţire a simptomelor lor.  Răspundeau ei însă cu adevărat la legarea arterei mamare interne, sau la convingerea că operaţia chirurgicală îi va ajuta?

Dorind să răspundă la această întrebare, un studiu a comparat efectele asupra pacienţilor cărora le era legată artera mamară internă cu cele asupra pacienţilor cărora le era făcută o incizie în piept, dar cărora nu le era legată artera.

Ce s-a întâmplat? 71% din pacienţii supuşi operaţiei false s-au simţit mai bine, în timp ce numai 67% din cei supuşi operaţiei reale şi-au îmbunătăţit simptomele. Aşa se face că la ora actuală legarea arterei mamare interne nu mai este practicată de nimeni, procedura nemaiputând fi găsită decât în manualele de istorie medicală.

Datele pe care le-am colectat erau impresionante şi m-am întrebat dacă ele nu ar fi chiar mai impresionante dacă nu s-ar face atâtea eforturi pentru reducerea efectului placebo în cadrul testelor clinice. Dacă cercetătorii ar considera efectul placebo un fenomen pozitiv, care merită să fie cultivat, nu evitat cu orice preţ, poate că am asista la rezultate chiar mai impresionante. Din păcate, majoritatea cercetătorilor nu sunt interesaţi de aşa ceva. Dimpotrivă, coordonatorii testelor clinice şi cercetătorii medicali (angajaţi în marea lor majoritate de companiile farmaceutice) fac tot ce le stă în puteri pentru a diminua efectul placebo. La urma urmelor, pacienţii care se fac bine în urma acestui efect interferează cu aprobarea şi scoaterea pe piaţă a medicamentelor lor.  Pentru a-i exclude pe pacienţii cu o „sensibilitate excesivă la placebo-uri“, multe teste clinice aleatorii în dublu orb şi de excludere a efectului placebo merg până acolo încât preced testul propriu-zis de o „fază de triere“, în timpul căreia toţi participanţii care iau pastile inerte şi care reacţionează favorabil la ele sunt eliminaţi din studiu.

Aşadar, dacă marea majoritate a cercetătorilor care studiază efectele noilor medicamente nu ar fi angajaţi de Big Pharma, nu ar fi exclus ca rata reacţiilor de tip placebo să fie chiar mai mare în cadrul testelor clinice.

Reacţionează toată lumea la placebo-uri?

Reflectând asupra efectului placebo, m-am trezit că mă îndoiesc că eu aş reacţiona vreodată la un placebo dacă aş fi pacient într-un studiu clinic. Sunt suficient de inteligentă, m-am gândit, pentru a-mi da seama dacă primesc un tratament real sau nu. Dacă aş suspecta că primesc un placebo, acesta nu m-ar ajuta cu nimic, nu-i aşa?

Chestiunea m-a pus pe gânduri. Există anumite tipuri de pacienţi mai susceptibili decât alţii la reacţia de tip placebo? Există date care permit stabilirea unui profil clasic al respondenţilor la placebo-uri? Există trăsături ale personalităţii sau teste de inteligenţă care prezic cine se poate face bine prin ingerarea unor simple pastile din zahăr? Sunt oamenii cu un coeficient ridicat de inteligenţă mai puţin reactivi la placebo-uri? Sunt unii oameni pur şi simplu mai naivi decât alţii?

S-a dovedit că oamenii de ştiinţă au studiat toate aceste aspecte. Iniţial, cercetătorii au postulat că oamenii care reacţionează mai uşor la placebo-uri au un coeficient de inteligenţă mai redus sau sunt mai „nevrotici“. Ei au descoperit însă că aproape toţi oamenii pot reacţiona la un placebo în anumite condiţii, lucru valabil inclusiv pentru medici şi pentru oamenii de ştiinţă. De fapt, anumite studii sugerează chiar că cu cât IQ-ul este mai ridicat, cu atât mai susceptibil este omul la placebo-uri.

Personal, am considerat această informaţie o veste bună, căci dacă este adevărat că atitudinea mentală şi convingerile pozitive pot vindeca organismul, înseamnă că avem cu toţii şanse egale de a beneficia de acest fenomen. Nu doar oamenii naivi se pot vindeca prin convingerile lor pozitive, ci şi cei inteligenţi ca tine.

Pag. 39 – 49

A apărut în: 2013-11